CAZUL “CALUGARULUI ANANIA”

RASPUNS UNEI TENTATIVE ABJECTE DE ASASINAT MORAL

Reorganizarea, prin hotararea Sf. Sinod din noiembrie trecut, a Mitropoliei Ardealului, in vechea Mitropolie (care-si pastreaza numele) cu resedinta in Sibiu si Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, cu resedinta in Cluj-Napoca, a prilejuit detractorilor mai vechi si mai noi sa-si reia ofensiva impotriva Bisericii noastre nationale, si indeosebi impotriva ierarhiei acesteia. Impusa de “trebuintele pastoral-misionare ale vremii”, aceasta reorganizare constituie, de fapt, “intrarea in normalitate a structurilor ecleziastice din Transilvania”, necesitate sesizata si preconizata inca de prin anii ‘20 de Octavian Goga, in calitatea sa de ministru al Cultelor.

Cu toate acestea, reorganizarea teritorial-administrativa a Ardealului ortodox a iscat un adevarat razboi mediatic, ce scoate in evidenta, o data in plus, reua-credinta a unor impostori “dezbisericiti” care, in numele unei pretinse “opinii publice democrate”, debiteaza o serie de enormitati si de aberatii menite mai degraba sa denigreze Biserica si pe slujitorii ei. S-a mers pana acolo incat s-a vorbit de un adevarat “diktat de la Cluj”, comparabil, vezi Doamne, cu diktatul de la Viena, care ar scinda Ardealul in doua, si chiar de o “schisma fara precedent in sanul Bisericii Ortodoxe Romane” (vezi Ion Zubascu, in Romania libera din 4 februarie 2006). Unii dintre acesti “buni cunoscatori” ai dogmelor crestine au mers pana la absurditatea de a pretinde ca Biserica ar putea fi chemata in fata justitiei laice pentru ceva ce tine strict de organizarea ei interna!

Dar amintita campanie de presa nu s-a limitat doar la a pune in circulatie aceste enormitati, ci s-a dedat si la o marsava actiune de denigrare a ierarhiei bisericesti, in special a  I. P. S. Bartolomeu Anania, considerat a fi fost initiatorul si “artizanul” acestei  pretinse “schisme” bisericesti. Exceleaza, din acest punct de vedere, prestatia celui care a facut din denigrarea Biserici Ortodoxe si a slujitorilor ei o adevarata patima maniacala. L-am numit pe d-l Ion Zubascu, cel care, in Romania libera din 4 februarie 2006, a publicat un infam articol denigrator impotriva I. P. S. Bartolomeu Anania, articol in care, vrand sa demonstreze ca inaltul ierarh ar fi fost nici mai mult, nici mai putin decat “tortionarul detinutilor din Aiud”, debiteaza o serie de elucubratii care, pur si simplu, compromit publicatia care le gazduieste.

Din preambulul acestui articol reiese ca autorul lui mai comisese unul de aceeasi speta, pe care il publicase in numarul din 17 ianuarie al aceluiasi cotidian, sub titlul: “In celebra sa carte Orizonturi rosii generalul Pacepa il deconspira pe I. P. S. Bartolomeu Anania ca agent al Securitatii”. Desi acest articol nu mi-a cazut in mana, din preambulul amintit am inteles ca d-l Zubascu, scotand din context unele “destainuiri” ale generalului Pacepa si interpretandu-le sui generis, le considera suficient de elocvente pentru a demonstra ca actualul inalt ierarh de la Cluj a fost trimis in America de catre Securitate, ca agent acoperit. Caci iata ce spune el in acest preambul: “Volumul Orizonturi rosii are marele merit ca deconspira in termeni fara echivoc misiunea de agent al Securitatii (D. I. E.) pe care a avut-o Anania in dezbinarea exilului romanesc, fiind pretuit pentru aceasta de insusi dictatorul Nicolae Ceausescu”. Nu voi face aici aprecieri in legatura cu “valoarea documentara” a “operei” generalului transfug, nici cu creditul moral al acestuia, ci ma voi opri numai la interpretarile tendentioase ale d-lui Zubascu, caruia superficialitatea, lipsa de rigoare si reaua-credinta ii joaca tot mai multe feste. Caci iata cum suna singurul pasaj din cartea lui Pacepa in care acesta se refera in treacat la “arhimandritul Bartolomeu Anania”. Mentionez ca este vorba despre o pretinsa  discutie care ar fi avut loc intre Ceausescu si Pacepa, in timpul vizitei pe care dictatorul roman a facut-o in America, in aprilie 1978: “Sfintia sa arata binisor in costumu' ala de maimuta. Ce treaba face pe aici?”, incepu Ceausescu discutia. “Este activ si productiv, conform celor declarate de Florea”, urmeaza raspunsul lui Pacepa, facandu-se apoi urmatoarea precizare: “Se referea la arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe Romane in Statele Unite si Canada, care a fost trimis din Romania sa preia controlul asupra bisericilor emigrantilor din aceasta parte a lumii”. Dupa care Ceausescu continua: “Trebuie sa-l facem ofiterul cu cea mai buna acoperire...  Trebuie sa-l facem pe sfintia sa colonel, poate chiar general. Si sa pompam in el cat de multi bani posibil. In America poti cumpara orice cu bani, inclusiv bisericile”. Este clar ca d-l Zubascu, voit sau din superficialitate, incurca borcanele, pentru ca, Bartolomeu Anania nu a fost niciodata nici arhiepiscop, nici episcop in Statele Unite, si apoi, la vremea aceea (1978), cand Ceausescu avea cuvinte de lauda pentru arhiepiscopul respectiv, cel vizat prin confuzie nu se mai afla demult pe meleaguri americane (se intorsese in tara din 1974)! De fapt, acest lucru il confirma insusi Pacepa cand, in acelasi context, il pomeneste si pe “arhimandritul Bartolomeu Anania”. Atunci cand vorbeste despre arhiepiscopul “pretuit” de Ceausescu, el adauga urmatoarele: “Predecesorul lui fusese arhimandritul Bartolomeu Anania, un membru vechi al D. I. E., care fusese trimis in Statele Unite cu mult timp in urma, pentru a prelua controlul publicatiei religioase Credinta, pe care sa o foloseasca drept instrument de influenta. D. I. E. insa l-a rechemat in 1974, din cauza unor rapoarte pe care intentioma sa le inainteze Statelor Unite. Daca s-ar fi intamplat asta, folosirea inaltelor functii bisericesti drept acoperire pentru ofiteri D. I. E. ar fi fost total compromisa...” Aceste afirmatii ale lui Pacepa, ca si multe altele pe care el le debiteaza in “opul” sau, nu rezista la o corecta evaluare critica, pentru ca este stiut de catre toti cei ce am avut de-a face cu Securitatea ca aceasta sinistra institutie, atunci cand nu reusea sa te convinga sa colaborezi, incerca sa te compromita, iar cea mai la indemana metoda de compromitere era aceea de a raspandi zvonul ca esti colaborator al ei.

Pentru edificare, voi da un exemplu care, cred eu, este suficient de elocvent. Pe la inceputul anilor '70, un amic de al meu care facuse ani multi de temnita era haituit de Securitate pentru a accepta sa colaboreze. Periodic, un ofiter care se a ocupa de el ii facea vizite acasa, sau, cel mai adesea, la intreprinderea la care lucra. De la locul lui de munca era chemat la Biroul Organizatiei de Baza (B. O. B.), unde, ramas singur cu securistul respectiv, stateau uneori si cate o ora, sau chiar mai mult, „la taclale”. Vorbeau despre fotbal, despre femei, despre cate cele si, din cand in cand, interlocutorul lui mai arunca cate o aluzie sau aborda direct problema care il interesa. La una dintre aceste “sedinte”, amicul meu, agasat de insistentele securistului, ii spuse raspicat: “Domnule X, nu va mai pierdeti vremea degeaba cu mine! Nu vedeti ca nu vreau sa colaborez cu d-voastra, pentru ca nu vreau sa ma compromit tocmai acum, la spartul targului?!”. “Ce vorbesti, ma? – ii raspunse ranjind securistul. Nu vrei sa te compromiti? Dar tu nu iti dai seama ca esti deja compromis? Tu crezi ca toti acesti oameni de dincolo de usa nu stiu cine sunt eu si ce putem noi discuta aici ore intregi?”. La care amicului meu, caruia nici prin cap nu-i trecuse o asemenea posibilitate, ii cazu dintr-o data fisa si, cum era cam ipulsiv, tasni brusc in picioare. Cel din fata lui se sperie, crezand ca vrea sa-l pocneasca, dar el se indrepta precipitat spre usa, o deschise larg si, cu o voce care voia sa fie calma, dar ferma, striga: “Bai tovarasi, domnilor!”. Si cum cei care, din intamlare, erau prin preajma, s-au bulucit spre usa, el continua: “Il cunoasteti pe dumnealui? E securistul nostru de serviciu. Vrea sa ma faca turnator. Sa va torn pe voi, sa-mi torn prietenii, sa-mi torn nevasta”. Bietul securist, dandu-si seama de imensa gafa pe care o facuse, a amutit. Il speria perspectiva consecintelor pe care le va avea de tras. Cu gesturi dezarticulate, cautandu-si mapa, o lua si, strecurandu-se prin multimea care se ingramadise la usa, pleca cu coada intre picioare. Ce i se va fi intamplat lui – nu stiu. Stiu insa ca, din acel moment, prietenul meu a fost lasat in pace. I s-au facut alte mizerii, dar de chemat la Securitate nu a mai fost chemat niciodata. Sa revenim insa la problema noastra.

In 1965, I. P. S. Bartolomeu Anania, pe atunci bibliotecar al bibliotecii Patriarhiei Romane, a fost trimis de aceasta institutie, de Patriarhul Justinian personal, in Americsa, la Detroit, pentru a reorganiza episcopia ortodoxa romana de acolo, in urma decesului episcopului Andrei Moldovan. Dandu-si seama de situatia complicata si de primejdiile care il pasc, el a refuzat categoric sa ocupe scaunul episcopal, reusind pana la urma sa-l convinga pe arhimadritul Victorian Ursache sa accepte aceasta demnitate, el ramanand un fel de consilier al acestuia. In aceasta situatie, securistii de la ambasada care, printre altele, aveau si obligatia de a face cat mai multe racolari, atat din randurile emigratiei, cat si din a celor care veneau cu diferite misiuni in America, au incercat sa-l recruteze, insa el, dupa cum marturiseste, a refuzat sistematic orice fel de colaborare. In cele din urma, in 1974,  a fost rechemat in tara  din cauza unor rapoarte pe care intentiona sa le inainteze Statelor Unite, cum spune Pacepa in pasajul deja citat. Probabil ca arhimandritul Bartolomeu Anania intentiona sa faca, mutatis mutandi, ceea ce a facut si amicul meu, adica sa deconspire publicului si autoritatilor americane tentativele Securitatii romane.

Tot in preambulul articolului din 4 februarie, d-l Zubascu, considerand ca a adus suficiente argumente care sa demonstreze calitatea de agent acoperit DIE a I. P. S. Bartolomeu Anania, mai face urmatoarele afirmatii riscate: “Mai ramane de lamurit ce s-a intamplat cu detinutul Valeriu Anania (inchis in 1958 in lotul legionarilor de la Aiud) in timpul celor sase ani de detentie, astfel incat la doar cateva luni de la eliberarea sa din teribila inchisoare sa castige increderea Securitatii si sa fie trimis pentru 12 ani de activitate «misionara» in S. U. A. si Canada... Opinia publica romaneasca are la indemana in  clipa de fata cel putin trei carti cutremuratoare (pe langa Orizonturi rosii,unde se dezvaluie adevarata identitate a ierarhului care a provocat cea mai mare criza din istoria Bisercii Ortodoxe Romane”. Se refera, in primul rand, la cartea lui Grigore Caraza, intitulata Aiud insangerat, apoi la cea a lui Nistor Chioreanu, intitulata Morminte vii, si, in sfarsit, la volumul lui Aurel Sergiu Marinescu, intitulat Contributie la istoria exilului romanesc. De fapt, stradaniile d-lui Zubascu se rezuma la rasfoirea uneia singure, deoarece cartea d-lui Aurel Sergiu Marinescu are reprodusa, in pagina de ziar realizata de dansul, doar fotografia copertii, fara sa ne spuna prin ce este ea „cutremuratore” in ceea ce-l priveste pe ierarhul respectiv, iar a doua (Morminte vii a lui Nistor Chioreanu) este prezenta in pagina de ziar respectiva doar cu un citat din ea reprodus de Grigore Caraza in cartea sa. Inainte de a trece la prezentarea incriminarilor aduse detinutului Valeriu Anania in aceasta carte si in textul reprodus in ea din cartea lui Nistor Chioreanu, cateva cuvinte despre autorul ei.

Pe Grigore Caraza il cunosc foarte bine. Imi este chiar prieten. Un prieten drag si pentru care am o deosebita consideratie. A fost unul dintre cei mai indarjiti opozanti impotriva samavolniciilor comise in inchisori, precum si impotriva actiunii de dezumanizare si de batjocorire a fiintei umane din timpul reeducarii de la Aiud. In toti cei peste 20 de ani pe care i-a petrecut in temnite nu a facut nici cel mai mic compronis, nici chiar in timpul reeducarii. A trait eroic pana la capat, de parca era lipsit de instinct de conservare. Dar (pentru ca exista si in cazul lui un dar) Grigore Caraza a iesit din inchisoare cu sufletul schilodit si cu o serie de resentimente si de complexe. El nu face parte dintre cei pe care suferinta i-a inteleptit, facandu-i mai buni si mai ingaduitori. Nu l-a facut nici mai rau, ci doar i-a impietrit sufletul. Nu are nici un fel de intelegere, nici pentru limitele si nici pentru neputintele celorlalti. El are intotdeuna dreptate si niciodata nu accepta sa fie contrazis. Cu un eu hipertrofiat, el nu mai are nici simtul masurii si nici pe cel al ridicolului. Hiperbolizand totul, face uneori afirmatii care frizeaza absurdul, inclusiv in cartea cu pricina. Pentru a da un exemplu voi reproduce o afirmatie de acolo privitoare la Patriarhul: Justinian Marina: “In anul 1955, la Manastirea Vladimiresti au navalit securistii turbati, in fruntea lor fiind capul Bisericii Ortodoxe Romane de la acea vreme, patriarhul Iustinian Marina.... Ca o faceau securistii, nu era de mirare, dar faptul ca in fruntea lor se afla capul Bisericii romane si legifera (sic!) aceasta crima era un lucru cu totul iesit din comun”. Cu totul iesita din comun este si aceasta afirmatie. Cum isi poate inchipui cineva un patriarh, oricat ar fi fost el de “rosu”, dand navala intr-o manastire de maici, in fruntea unei hoarde de securisti?! Cam asa sunt si majoritatea acuzelor pe care Grigore le aduce unor camarazi de ai sai care, ajunsi la capatul puterilor, au acceptat, fiecare in felul lui, reeducarea. Cu unii este de-a dreptul necrutator. Printre acestia se numara si “calugarul Anania”, pe care “inchizitorul” nostru il ridica, nici mai    mult, nici mai putin, la rangul de “sef al Comitetului de reeducare”(?!). Caci iata ce spune la un moment dat: “Colonelul Gheorghe Craciun s-a intalnit cu fostul sef al studentilor grevisti de la Cluj si, probabil, cei doi s-au inteles atat de bine incat i-a dat mana libera lui Valeriu Anania sa conduca reeducarile din Aiud”!!! Afirmatie total gratuita, pentru ca, in primul rand, la Aiud nu a existat un “Comitet de reeducare” care sa aiba ca sef un detinut. Au fost, in schimb, mai multe colective complet autonome, pretentios numite “cluburi”, ce aveau in fruntea lor cate un “sef” pe care l-am putea asemui cu ceea ce se cheama astazi “moderator”. Acestia conduceau discutiile din “clubul” respectiv, puneu intrebari celor ce se “spovedeau”, intocmeau rapoartele pentru administratie etc. Numele lor erau cunoscute de catre toti detinutii – si de catre cei ce frecventau aceste “cluburi”, si de catre cei ce refuzau sa o faca. Eu, care am trait reeducarea in felul meu, de la inceput la sfarsit, marturisesc ca nu am auzit ca vreunul dintre aceste cluburi sa-l fi avut ca “sef” pe detinutul Valeriu Anania. De alfel, nici eu si nici altii carora numele lui ne era oarecum cunoscut din timpul grevei studentesti de la Cluj, din 1946, nu stiam, la vremea aceea, ca el este arestat si ca se afla printre noi. Abia cand am ajuns in fabrica, in 1963, am aflat acest lucru. Tarziu, dupa eliberare, prietenul meu Ion Paragina mi-a relatat ca el cea mai mare parte din perioada reeducarii a petrecut-o la sectia TBC, unde l-a avut  ca tovaras, printre altii, si pe Valeriu Anania. Din cauza situatiei in care se aflau, aici atmosfera era ceva mai calduta, in sensul ca nu se faceau presiuni prea mari asupra lor. In aceste conditii, Valeriu Anania si-a facut si el, ca toti ceilalti, un simulacru de autoprezentare, anosta, fara angajamente si fara invective la adresa nimanui. A iesit totusi in evidenta atunci cand noul “sef” al “clubului”, Nicolae Grigorescu, trimis special de colomelul Craciun “sa puna ordine” in activitatea educativa de aici, a inceput sa tina “lectii de ateism stiintific” si sa denigreze crestinismul si sentimentul religios in general. Printre putinii “cursanti” care au protestat vehement impotriva acestei actiuni s-a numarat si calugarul Valeriu Anania. Ca pedeapsa pentru aceasta atitudine indrazneata si ferma, a fost scos din sectia TBC si mutat in alt “club”.

O alta acuzatie care i se aduce lui Valeriu Anania este aceea ca el ar fi autorul infamantei carti care s-a scris atunci, in inchisoare, despre reeducare. Ca sa demonstreze acest lucru, d-l  Zubascu reproduce un fragment din mai sus pomenita carte a lui Nistor Chioreanu, Morminte vii. Este vorba de o discutie dintre acesta si Nicolae Petrascu, dupa ce ambii isi rostisera alocutiunile la reeducare: “A doua zi, cand am coborat la cei doi prieteni, Petrascu imi spune: Bine ca ai venit! Trebuie sa mergem la sectia I, unde un detinut, fost calugar si fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat sa scrie o carte despre pacatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat sa mergem sa-l ajutam si sa semnam si noi cartea”.

Imi pare foarte rau, nu vreau sa stirbesc cu nimic martiriul celor doi, caci martiriu a fost viata amandurora, dar trebuie sa remarc, in numele adevarului, ca aceasta apreciere este foarte subiectiva. Suna chiar a autojustificare. E adevarat, cartea respectiva exista, insa ea nu este “opera calugarului Valeriu Anania”, ci este o opera colectiva: apartine tuturor celor care au luat cuvantul in “cluburile” de reeducare, deci si a celor doi mentionati. Cand colonelul Iacob i-a trimis sa semneze cartea, i-a trimis sa o semneze in calitate de co-autori, in sensul ca si declaratiile lor erau inregistrate acolo.

Care este insa contributia “calugarului Valeriu Anania” la redactarea acestei carti? La inceputul anului 1964, cand actiunea de reeducare intrase in faza ei finala si cand administratia era in posesia unei bogate recolte de materiale documentare (declaratii, demascari, autodemascari etc.), colonelul Craciun a dispus, din proprie initiativa sau din ordinul superiorilor, crearea unui colectiv format din detinuti scoliti (oameni de carte sau chiar scriitori consacrati) care sa stilizeze, sa sistematizeze si sa dea coerenta acestui material informativ, pentru a putea fi publicat apoi intr-o carte. Din acest colectiv (care, pe cat imi amintesc, era format, printre altii, din Petre Pandrea, Stere Mihalexe, Petre Tutea si alti cativa) a facut parte si “calugarul Valeriu Anania”. Faptul ca a acceptat sa faca parte din acest colectiv este, cred eu, singurul repros care i se poate face acestui om. Dar aceasta este infinit mai putin decat ceea ce s-a incercat sa i se puna in carca de catre niste oameni ulcerati de vremuri, sau de catre cutare gazetar imund (care si-a dovedit astfel, o data in plus, nu doar reaua-credinta, ci si ignoranta crasa, cu un zel partizan demn de o cauza mai buna).

Demostene ANDRONESCU