SAH LA REGE... (25)
Regele Carol al II-lea a supravietuit politic cutremurului provocat de cedarile teritoriale suferite de Romania la mijlocul anului 1940, cu toate ca responsabilitatea pierderii Basarabiei, Bucovinei si Tinutului Herta ii revenea lui si numai lui. Acest dezastru national era rezultatul celor 10 ani de domnie de-a lungul carora intreaga guvernare, atat in politica interna, cat si in politica externa, a fost total subordonata intereselor sale si ale camarilei din jurul tronului. Un stil de guvernare nefast, care a culminat prin lovitura de stat din februarie 1938, cand autoritarismul regal a incetat sa se mai impuna in spatele unei perdele subtiri de pseudodemocratie, devenind dictatura pe fata, iar regele – dictator fara scrupule.
Constient de faptul ca cedarea catre URSS a unor stravechi teritorii romanesti, fara nici un gest de rezistenta, ii punea in primejdie prerogativele de monarh autocrat dobandite prin Constitutia impusa tarii dupa lovitura de stat, Carol a inceput sa ia masuri care sa-i protejeze Tronul inca inainte de a se fi incheiat retragerea din teritoriile cedate. Asa cum aratam in capitolul precedent, in ziua de 3 iulie 1940 a concediat intreg guvernul Tatarascu, lasand impresia celor neavizati ca ar fi vorba de o sanctiune severa aplicata ministrilor din cabinetul care semnase documentul de capitulare in fata Uniunii Sovietice. In realitate, a fost o manevra politica. Ministrii concediati nu au fost azvarliti in groapa cu lei a oprobriului national, ci retrasi in rezerva, fiind oameni politici devotati trup si suflet suveranului. Sarlatania regala este confirmata expressis verbis in nota datata 3 iulie din Insemnari zilnice: „Dupa masa, la 11, l-am chemat pe Tatarascu ca sa-i comunic hotararea mea, cu care a fost complect de acord. Ma sfatuise de mai multa vreme sa fac aceasta schimbare. Crede indispensabil sa aiba o puternica coloratura nationalista si sa nu lipseasca in nici un caz legionarii. Pe urma m-a asigurat de devotamentul sau, mie si regimului, fiind oricand la dispozitie pentru orisice. Cere sa ma vaza din cand in cand”.
Dar asteptarile lui Carol – ca prin guvernul cu o pronuntata coloratura nationalista, adus tarii la 4 iulie, Romania va face un pas hotarator in eforturile de apropiere de Germania – nu s-au implinit. Cu toate ca Ion Gigurtu, presedintele Consiliului de Ministri, si Mihail Manoilescu, ministrul de Externe, erau personalitati politice cu vederi progermane, iar din guvern faceau parte, asa cum Gh. Tatarascu il consiliase pe rege, atat ministri proveniti din Miscarea Legionara, cat si reprezentanti ai gruparii „Generatia 22”, o modificare de substanta in relatiile romano-germane, in sensul obtinerii de sprijin politic german in fata pretentiilor revizioniste ale Ungariei si Bulgariei, nu a avut loc. Fapt care-l determina pe Carol sa exclame nemultumit, pe 15 iulie: „De la germani nu vine raspuns si tot ma ingrijoreaza starea de spirit a lui Fabricius [ministrul plenipotentiar german la Bucuresti – n.n.]. Au tipat guvern nationalist si, iata, acum, ca-l au, sunt tot atat de lenti si de rezervati ca inainte! Am impresia ca tot continua sa manevreze in politica interna prin gardisti”.
Lucrurile au inceput sa se lamureasca cand, pe 26 iulie, delegatia romana formata din Ion Gigurtu si Mihail Manoilescu s-a intalnit cu Hitler la Berghof. „Hitler le-a repetat interlocutorilor sai – relateaza esenta intrevederii Andreas Hillgruber, in Hitler, Regele Carol si Maresalul Antonescu – sfatul de a se pune direct in legatura cu guvernul ungar si cu cel bulgar, pentru a satisface «pe o baza corecta si rezonabila» pretentiile de revizuire”. Guvernul roman a urmat sfatul lui Hitler, stabilind contacte atat cu guvernul de la Budapesta, cat si cu cel de la Sofia, pentru a gasi o solutie „corecta si rezonabila” la pretentiile de revizuire a frontierelor formulate de cele doua state vecine, nemultumite de felul in care fusesera trasate in 1919, prin tratatele de la Trianon si Neuilly.
„Dupa convorbirile preliminare – relateaza in continuare Andreas Hillgruber –, la 16 august au inceput la Turnu-Severin tratativele de fond cu Ungaria, care, din cauza contradictiilor ireconciliabile, au fost intrerupte la 23 august, fara a se fi ajuns la vreun rezultat (...) Conform declaratiilor lui Valer Pop, membru al delegatiei romane, guvernul ungar pretindea peste doua treimi din Transilvania, voind sa-i lase Romaniei numai o fasie ingusta la nord de Carpatii Meridionali”. Cu privire la noua frontiera romano-maghiara in viziunea guvernului de la Budapesta, regele Carol face urmatoarele precizari in Insemnari zilnice: „Manoilescu, Gigurtu si Valer Pop au venit cu raportul de la Turnu-Severin. Daca n-ar fi tragic, ar fi rizibil. Delegatul ungur a depus un Aide-memoire insotit de o harta, care, dupa conceptia maghiara, trebuia sa fie o solutie impaciuitoare si care, din partea lor ar fi comportat dureroase sacrificii. Linia noii granite, dupa conceptia lor, ar fi sud Arad-Muresul-sud Alba Iulia-nord Blaj – limita intre judetele Fagaras si Brasov. Adica ¾ din Transilvania, cuprinzand 2 milioane de romani! I-a trebuit lui Valer Pop toata stapanirea de sine sa nu plece trantind usile si intrerupand negocierile”.
Intreruperea tratativelor de la Turnu-Severin, inainte de a se ajunge la o intelegere, l-a ingrijorat pe Hitler. Un eventual conflict armat intre Ungaria si Romania, care, in socotelile conducatorilor de la Budapesta, ar fi trebuit sa se bucure de sprijinul efectiv al Germaniei in virtutea vechii aliante, din anii primului razboi mondial, intre cele doua natiuni, ar fi dat peste cap planurile de expansiune ale Germaniei spre Rasarit. „Un razboi ungaro-roman – scrie Horia Sima in Sfarsitul unei domnii sangeroase – ar fi atras dupa sine interventia germana si ocuparea tarii noastre de catre germani, iar Statul Roman ar fi devenit eo ipso obiect de partaj intre toti vecinii. Daca germanii invadau Romania, nu li se putea refuza nici rusilor dreptul sa ia o parte din prada, care ar fi fost Moldova pana la Milcov. Berlinul nu putea tolera aceasta evolutie primejdioasa, caci granele si petrolul Romaniei erau esentiale pentru continuarea razboiului”. Or, in „Planul Barbarossa” (denumirea codificata a planului de campanie elaborat de OKW – Comandamentul Suprem al Armatei Germane – impotriva Rusiei comuniste) Romania figura ca un pion important, care urma sa participe la operatiunile de pe Frontul de Est cu intreg potentialul ei economic, dar si cu cel militar, dupa cum au evoluat lucrurile. Motive temeinice, care l-au determinat pe Hitler sa impiedice un absurd razboi ungaro-roman, intervenind direct in litigiul dintre Ungaria si Romania.
„Aceasta problema [diferendul ungaro-roman – n. n.] – scrie Andreas Hillgruber in capitolul intitulat sugestiv „Anexarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord de catre Uniunea Sovietica si continua apropierea politica a Romaniei de Germania”, din lucrarea citata mai sus – nu era definitiv solutionata cand, la 26 august 1940, Hitler a decis sa intervina in disputa pentru Transilvania. Aceasta cotitura era determinata nu numai de incapacitatea tarilor participante de a-si rezolva singure diferendele, dar si de faptul ca Hitler se temea mai ales ca Uniunea Sovietica va interveni in cazul cand ar izbucni ostilitati intre Ungaria si Romania. Aceasta decizie a lui Hitler a dus la o evolutie politica cu totul noua pentru Romania”.
Pe 28 august 1940, guvernul Romaniei este incunostiintat de la Berlin ca ministrul de Externe roman este asteptat la Viena, pentru a doua zi, 29 august, in vederea reglementarii diferendului ungaro-roman. Un comunicat laconic, fara nici o alta precizare. Intrucat comunicatul avea un voalat caracter imperativ, regele convoaca la Palat pe prim-ministrul Ion Gigurtu, pe ministrul de Externe Mihail Manoilescu si pe expertul in relatiile romano-ungare Valer Pop, ultimii doi urmand sa plece la Viena chiar in seara aceea. „Am studiat toate ipotezele – noteaza Carol in Insemnari zilnice –, cari mai mult, cari mai putin dureroase, si am dat instructiuni hotarate lui Manoilescu ca nu putem accepta alta ipoteza decat aceea a schimbului de populatie”. Asadar, „Nici o brazda!”...
A doua zi, 29 august, lucrurile s-au lamurit. „Dupa masa, la 5 ½ – continua Carol relatarea evenimentelor –, s-a produs drama care sa ne duca departe. La Viena, s-a pus in vedere lui Manoilescu ca, pana la 12 noaptea, trebuie sa raspundem daca primim arbitrajul celor doi ministri ai Afacerilor Straine ai Axei, fara sa ni se spuie macar principial despre ce e vorba”. In fapt, Romania era supusa unui dictat! Ministrul de Externe roman nu fusese invitat la Viena pentru tratative, ci numai ca sa i se aduca la cunostinta ca Hitler hotarase deja cum va fi impartita Transilvania intre Ungaria si Romania. Prezenta lui avea o singura ratiune: sa declare celor doi arbitri, Joachim von Ribbentrop, din partea Germania, si Contele Galeazzo Ciano, din partea Italiei, daca guvernul Romaniei accepta sau nu „arbitrajul”. Acceptarea insemna pace; respingerea atragea dupa sine impunerea prin interventie armata a hotararii luate de catre arbitri.
Regele Carol n-a avut curajul sa ia un singur decizia si a convocat in noaptea aceea de 29-30 august un Consiliu de Coroana, pentru ca prin autoritatea acestuia sa acopere gravele greseli savarsite de guvernarea sa in politica externa. A fost un Consiliu de Coroana sui-generis, asa cum numai o minte perversa ca a sa putea sa-l gandeasca. Pe langa membrii Consiliului de Ministri, au fost aduse persoane care nu aveau nimic comun cu treburile statului si cu atat mai putin cu politica externa. „La Consiliu au participat – scrie Horia Sima in memoriile sale –, in afara membrilor guvernului, mitropolitul si episcopii din Ardeal, sefii partidelor de opozitie, care au putut fi gasiti, iar din partea Miscarii Legionare eram pus si eu pe lista. Cum n-am putut fi gasit in noaptea aceea, s-a recurs la serviciile a doua persoane, care nu aveau nimic comun cu Legiunea decat numele venerabil ce-l purtau. A fost invitat la Palat Horia Codreanu, care n-a detinut niciodata vreo functie in Miscare, si a fost cautat si adus cu forta protopopul Ion Mota, care, in afara de faptul ca era tatal eroului, tot atat de putin putea sa vorbeasca in numele organizatiei. Au lipsit insa nume grele de pe scena politica a momentului, ca de pilda Iuliu Maniu, Nicolae Iorga si Gh. Bratianu. Dupa discutii violente – Constantin I. C. Bratianu s-a opus cu vehementa acceptarii ultimatumului –, in zorii zilei de 30 august s-a redactat comunicatul prin care guvernul Romaniei declara ca accepta arbitrajul puterilor Axei. Documentul a fost transmis telefonic, la Viena, delegatiei romane. Restul a fost simpla formalitate. Cei doi arbitri, Ribbentrop si Ciano, i-au comunicat delegatului Romaniei, ministrul de Externe Mihail Manoilescu, decizia lor (de fapt, hotararea lui Hitler, arbitrii nefiind decat purtatorii de cuvant ai Führer-ului Germaniei). La aflarea dimensiunilor cedarii teritoriale la care fusese supusa Romania, Mihail Manoilescu a lesinat, fiind necesara interventia medicilor pentru a fi resuscitat. Prin arbitrajul de la Viena, Romania pierdea un teritoriu de 43492 kmp cu 2667007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind romani. O remarcabila evocare a reactiei opiniei publice romanesti, in totalitate, la pierderea Ardealului de Nord, este facuta de Horia Sima in memoriile sale, din care citam urmatorul fragment:
„Arbitrajul de la Viena a lovit ca un traznet toate sufletele romanesti. Toata lumea se astepta ca va trebui sa facem concesii grele la granita de vest, dar nimeni nu-si imagina ca Ungariei sa i se atribuie jumatate din Transilvania. Nedreptatea era strigatoare la cer. 1400000 de romani, mai multi decat ungurii din tinutul cedat, treceau din nou sub stapanire maghiara. Stravechi asezari daco-romane, cu mase compacte de romani, au fost smulse din trupul tarii si incorporate Ungariei. Dupa sfasierile precedente, sufeream o noua si crunta lovitura, care zguduia adanc fiinta Statului si epuiza rabdarea poporului romanesc. Ultima infamie a regelui Carol. Am pierdut batalia impotriva Ungariei din cauza nefastei conduceri romanesti, din cauza unui regim urat si vandut strainilor”.
Carol stia ca intreaga suflare romaneasca fierbea de indignare. O indignare legitima, care ameninta sa se transforme intr-o revolta violenta impotriva celor pe care populatia romaneasca ii considera vinovati de pierderile teritoriale suferite in urma unei guvernari profund antinationala. In incercarea de a atenua reactiunea fireasca a romanilor la aflarea prevederilor „Arbitrajului”, imediat dupa sosirea curierului diplomatic de la Viena cu protocoalele „Dictatului”, pe care guvernul Romaniei il acceptase inainte de a-i cunoaste continutul, la miezul noptii, Carol convoaca un al doilea Consiliu de Coroana. Rostul acestui demers inutil – raul se infaptuise si minic nu mai putea fi indreptat – era ca oamenii politici cu greutate, cei pe care nesabuitul rege-dictator ii izgonise brutal din viata publica, sa subscrie protocoalele dictatului, devenind astfel partasi la responsabilitatea pentru sfartecarea trupului tarii. De data aceasta la Consiliul de Coroana au participat atat Iuliu Maniu, cat si Nicolae Iorga si Gh. Bratianu. In insemnari zilnice, Carol inceearca si minimalizeze atitudinea ferma a acestora, precum si condamnarea acceptarii prevederilor Arbitrajului impus Romaniei de Germania si Italia.
Pentru cele doua centre de opozitie la politica lui Carol, partidele istorice, taranistii si liberalii, conduse de Iuliu Maniu si Constantin I. C. Bratianu, si Miscarea Legionara, la a carei conducere s-a impus si a fost acceptat Horia Sima, abdicarea regelui devenise un imperativ de la care trebuia sa inceapa procesul de refacere a tarii mutilate prin Dictatul de la Viena. In sedinta Biroului politic al PNT din 30 august, Iuliu Maniu – relateaza Ioan Hudita in Jurnal politic (1 septembrie 1940 – 6 septembrie 1940) – declara fara echivoc: „Dezastrul de azi este opera unui dezechilibrat care de zece ani a folosit avantajele pe care i le-a dat Tronul pentru a corupe oamenii politici, exploatandu-le ambitiile si pasiunea pentru avere. Aceasta clica de ticalosi, in cap cu Carol, poarta cea mai mare raspundere pentru nenorocirile care s-au abatut asupra tarii. Bineinteles, si noi, ceilalti, care l-am combatut, avem si noi o parte de raspundere pentru a nu fi reusit sa-l inlaturam de la tron mai demult”.
La fel de categorica este si cerinta de abdicare a regelui exprimata in manifestul lansat de Miscarea Legionara pe tot intinsul tarii, din al carui continut reproducem ideea de baza: „... Astazi, cand dezastrul tarii este ingrozitor de mare, cand puterea Statului este faramitata, cand un intreg popor nevinovat e azvarlit in cea mai neagra deznadejde, lovit, umilit, batjocorit, cand anarhia cea mai cumplita ne ameninta, cand foametea bate la usa si cand toata lumea indica pe vinovat, Garda de Fier e silita sa paraseasca atitudinea ei de larga intelegere fata de Rege si sa-i ceara singurul act patriotic ce i-a mai ramas, singura si ultima datorie: sa abdice! E strigatul unanim al tarii. Vointa totala a unui popor...”
Dar condamnarea cea mai aspra, necrutatoare, a regelui Carol al II-lea, principalul vinovat pentru cedarile teritoriale pe care le-a suferit tara, fara sa se traga un singur foc de arma, au rostit-o romanii. Romanii de pretutindeni, din toate colturile tarii. „Vestea neasteptata a pierderii unei mari parti din Transilvania – scrie Paul D. Quinlan in Regele playboy – a cazut ca o bomba; oamenii au iesit furiosi in strada. O multime impresionanta striga «Sa luptam!» si «Vrem pe Maniu!», adunandu-se in jurul statuii lui Mihai Viteazul din fata Universitatii. In vreme ce o alta demonstratie zgomotoasa, care includea si camasi verzi, pornise pe Bulevardul Elisabeta. «Il vrem pe Rege!». «O vrem pe Lupescu!», cereau cetele de oameni. Pe strazi, oamenii plangeau fara sa se ascunda la auzul stirilor despre Transilvania. Revolutia plutea in aer”. Si pentru ca frontul fortelor politice care urmareau detronarea lui Carol sa se consolideze, numelor de prestigiu care-l alcatuiau li se alatura si generalul Ion Antonescu.
La sfarsitul lunii august, ostatecul regelui, generalul Ion Antonescu, tinut sub stricta supraveghere in domiciliu fortat la Manastirea Bistrita din Oltenia, paraseste, se pare cu acordul tacit al Palatului, locul de detentie si, dintr-o resedinta conspirativa, ia legatura cu principalele personalitati politice angajate in cautarea unei solutii pentru salvarea a ce se mai putea salva din criza in care fusese azvarlita tara prin succesivele cedari teritoriale. Constient de gravitatea situatiei, pe 2 septembrie, Carol nota in Insemnari zilnice: „Dupa-masa am avut in audienta pe Valer Pop, care este extrem de ingrijorat de situatie. Valul de nemultumire impotriva mea creste vertiginos, zice el, chiar in armata. Dupa el, chestiunea prezinta o deosebita gravitate, caci ura se indreapta impotriva mea. Maniu, in primul rand, si altii cer plecarea mea. Trebuie, zice el, cat mai repede o schimbare de guvern. Va trebui gasit cineva cu prestigiu si autoritate, cum ar fi, dupa parerea lui, generalul Antonescu. Am ramas uimit de propunere. Voi putea, oare, avea incredere in el?”.
Evenimentele de a doua zi, 3 septembrie, il imping spre o solutie. „Au mai fost razvratiri la Constanta si Brasov – noteaza in continuare in Insemnari zilnice –, unde autoritatile au fost atacate si unele localuri ocupate. Ar fi fost morti si raniti (...). Situatia devine grava, asa incat trebuie reactionat. Gigurtu e prea slab, iar Popescu David [ministrul de Interne - n. n.] n-are energia de care se laudase. Parca ii e frica de a reactiona, mai ales impotriva Garzii de Fier. Propunerea de a face apel la Antonescu ia corp, mai ales la Urdareanu, care e totdeauna gata de a proceda la schimbari. Eu sunt inca foarte indoit asupra persoanei lui. Pana mai ieri in domiciliu fortat la Bistrita, care va fi atitudinea lui, care va fi loialitatea lui fata de mine? Raporturi bune are cu Garda de Fier, cu Dinu Bratianu si cu Maniu. Acesta este un avantaj. Inainte de a face un pas definitiv, am pus pe Urdareanu sa-l intrebe pe generalul Mihail ce parere are asupra acestei eventualitati. Raspunsul sau a fost clar, ca nu-l iubeste, dar ca considera ca este un soldat si ca nu va trada. Aceasta parere a fost ultima picatura care a facut sa iau hotararea (...). Singura persoana care nu e deloc multumita de desfasurarea evenimentelor este Duduia, care considera ca se face un pas gresit si ca nu va fi bine. Nu are incredere in credinta lui”. Si faptele nu vor intarzia sa o confirme pe aceasta veritabila Casandra, de care Carol a fost legat, prin fire tainice, pana la sfarsitul vietii.
Urmand sfatul lui Urdareanu si al generalului Mihail, dar mai ales presat de amploarea manifestatiilor organizate de Miscarea Legionara in toate orasele mari ale tarii, Carol se hotaraste sa recurga la solutia Antonescu, in speranta ca isi va salva Tronul. „In data de 3 septembrie, la ora 22 – relateaza Paul D. Quinlan, folosind informatii din surse a caror credibilitate nu poate fi pusa la indoiala –, Antonescu a sosit la palat. Intrevederea a fost extrem de incordata, si in cateva randuri Carol aproape ca si-a pierdut cumpatul cand Antonescu l-a acuzat ca este responsabil de situatia grava in care se gasea tara. Dar Carol stia ca nu prea are de ales, asa ca i-a oferit functia de premier. Insa in loc sa profite de ocazie, Antonescu si-a exprimat unele rezerve si a aratat fara echivoc ca accepta numai in conditiile in care avea «mana libera» in conducerea guvernului. Mai tarziu, in cursul diminetii, Antonescu s-a intors la palat ca sa-l informeze pe Rege ca-i primise oferta. Regele nu precizase insa de cata putere va dispune. Antonescu parea intr-o pozitie avantajoasa. Desi nu fusese niciodata filogerman, multumita lui Fabricius care l-a sfatuit «sa-si asume puteri dictatoriale». Berlinul il vedea acum ca pe omul providential capabil sa mentina pacea in Romania. In plus, colabora indeaproape cu Maniu si Constantin Bratianu si era simpatizat de legionari”.
Asadar, Carol ar fi trebuit sa renunte la prerogativele de dictator pe care le detinuse pana atunci, acestea urmand sa fie preluate de generalul Ion Antonescu, lui romanandu-i, problematic, doar calitatea de rege. O situatie greu de acceptat dupa ce timp de un deceniu se bucurase de puteri discretionare in guvernarea tarii. Ca urmare, intr-o prima tentativa de a gasi o alternativa la solutia Antonescu, dar mai ales la conditiile draconice impuse de acesta, Carol incearca sa se inteleaga cu legionarii, carora le promite pedepsirea tuturor vinovatilor de crimele savarsite impotriva lor. „Daca legionarii s-ar preta la acest joc – noteaza fruntasul taranist Ioan Hudita in al sau Jurnal politic –, atunci Carol ar fi gata sa-i sacrifice pe toti colaboratorii sai raspunzatori de aceste crime, in cap cu Tatarascu, Iamandi, Urdareanu, Gavrila Marinescu, generalul Argeseanu si toti ceilalti ofiteri din Inspectoratul Jandarmeriei”. O dovada cum nu se poate mai convingatoare despre josnicia caracterului celui care a condus timp de 10 ani, dupa bunul sau plac, destinele neamului romanesc.
In aceeasi idee, de a scapa din clestele conditiilor imperative pe care i le impunea Antonescu, Carol incearca sa gaseasca sprijin la ministrul plenipotentiar al Germaniei la Bucuresti. „La putin timp dupa miezul noptii, Carol l-a trimis pe Valer Pop la Fabricius, ca sa vada daca nu putea conta pe ajutorul german – relateaza in continuare desfasurarea evenimentelor din noaptea de 4/5 septembrie –, dar Fabricius a lasat sa se inteleaga ca-l sprijinea total pe Antonescu. «Daca Regele doreste sa scoata tara din haos», a spus ambasadorul german, «nu are decat o cale: dictatura». In final, la ora 3:50 dimineata, Carol a semnat un decret prin care suspenda Constitutia din 1938, dizolva Parlamentul si conferea puteri depline lui Antonescu, in calitate de sef al Statului”.
Fermitatea oamenilor politici, in frunte cu Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, in cererea ca regele sa abdice, precum si manifestatiile conduse de legionari, care cereau capul regelui si al amantei sale, considerati principalii vinovati pentru dezastrul tarii, l-au obligat pe Ion Antonescu sa actioneze in spiritul vointei exprimate unanim de natiune. Aceasta cu atat mai mult cu cat Decretul prin care i se acprdau generalului Antonescu „puteri depline” fusese siret ticluit, lasandu-i lui Carol un larg camp de actiune. Daca Art. 1 prevedea: „Investim pe d-l General Antonescu, Presedintele Consiliului de Ministri, cu puteri depline pentru conducerea Statului Roman”, Art. 2, cel referitor la prerogativele regale, continea doua prevederi care practic anulau „deplinele puteri”. La pct. a) „Regele este Capul Ostirii” si la pct. f) „Modificarea legilor organice, numirea ministrilor si a subsecretarilor de stat se face prin decrete regale, contrasemnate de Presedintele Consiliului de Ministri”. Motive temeinice, care reclamau clarificarea relatiilor dintre rege si „detinatorul deplinelor puteri”. O clarificare pe care numai abdicarea lui Carol o putea transa fara complicatii ulterioare. Si generalul Ion Antonescu nu va ezita sa actioneze in acest sens.
„In seara de 5 septembrie, la numai optsprezece ore dupa ce Carol semnase decretul prin care-i atribuia lui Antonescu puteri depline – continua Paul D. Quinlan relatarea evenimentelor –, aghiotantul sau de incredere, colonelul Elefterescu, a sosit la palat cu un mesaj prin care Regelui i se cerea sa abdice spre binele tarii. Daca regele ar fi refuzat, avertiza Antonescu, n-ar fi putut sa-i asigure securitatea personala. Prim-ministrul mai preciza ca are nevoie de un raspuns pana la ora 4 dimineata. Totul se juca acum sau niciodata. Carol avea doar sase ore sa decida ce urma sa faca. A convocat imediat o intalnire cu consilierii sai. Gheorghe Bratianu, Cuza si generalul David Popescu l-au sfatuit sa abdice. Urdareanu, care-si pierduse slujba de ministru al Curtii cu o zi inainte, la cererea lui Antonescu, a intrat ca de obicei in panica si i-a sugerat sa plece inainte de a fi fortat sa o faca. Ballif si Manoilescu au fost evazivi. Pe de alta parte, generalii Mihail si Teodorescu i-au cerut Regelui sa ramana pe tron. Intorcandu-se spre generalul Mihail, Carol i-a spus: «In trecut, am gasit intotdeauna ca informatiile pe care mi le dai sunt obiective si demne de incredere. Mi s-a spus astazi ca armata nu mai e de partea mea. Este adevarat?». «Cine a spus asta, Sire?» – a replicat Mihail. «Sunt seful Statului-Major al armatei si cunosc mai bine starea de spirit a armatei. Majestatea Voastra puteti fi sigur ca armata va sprijina. Dati-mi ordin si va aduc o divizie in capitala. Va rog, nu ne lasati!». Se pare ca insistenta generalilor l-a convins pe Carol sa faca o ultima incercare disperata sa-si salveze tronul, concepand un plan indraznet prin care sa formeze un guvern de generali credinciosi Regelui. Antonescu urma sa fie asasinat. Din fericire pentru Antonescu, generalul Popescu, pe care Carol il considerase intotdeauna loial, l-a avertizat pe premier in ultimul moment. Fara sa piarda o clipa, Antonescu l-a trimis pe Elefterescu la palat sa-i spuna Regelui ca avea timp sa abdice pana la ora 6 dimineata”.
Pentru Carol, minutele pana la expirarea termenului ultimativ de semnare a documentului de abdicare se scurgeau necrutator. Perspectivele de a nu i se mai asigura securitatea, lui si amantei sale, Elena Lupescu, in cazul refuzului de a semna actul de renuntare la tron, fiind lasati la discretia multimii amenintatoare care manifesta in fata palatului, l-a convins ca nu avea multe optiuni. Mai ales datorita faptului ca la intrebarea adresata generalului Coroama, comandantul militar al capitalei, si in aceasta calitate seful garzii palatului, daca poate conta pe sprijinul sau pentru eliminarea premierului incomod, acesta i-a raspuns: „Armata care a lasat sa fie cotropit teritoriul nostru, fara a trage un foc, va refuza sa traga asupra generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza sa dau ordin in acest sens”. In aceasta situatie, constient de faptul ca doar o interventie de ultima ora a Berlinului il mai poate determina pe Antonescu sa renunte la hotararea de a-l izgoni din tara, Carol il trimite in plina noapte pe Mihail Manoilescu la Legatia Germaniei, spre a solicita sprijin. Reactia brutala si totodata dispretuitoare a lui Fabricius –«Reichul nu a dat nici o importanta ramanerii sale (pe tron) si consulta pentru el mersul trenurilor» – l-a convins ca nu mai era nimic de facut. La ora 6 si 10 minute, in acea dimineata de 6 septembrie, Carol semna documentul de renuntare la tron in favoarea fiului sau Mihai”.
„Proclamatia catre Romani”, un document emfatic, asezonat cu toata gama ingredientelor patriotarde, prin care Carol facea cunoscut ca „iata-ma din nou pus pe drumuri, din nou pribeag pe drumuri straine”, constituie inca o dovada de sarlatanie tipica pentru caracterul fostului suveran. „In actul zis de abdicare – scrie Florin Constantiniu in O istorie sincera a poporului roman –, nu figureaza cuvantul «abdic», pentru ca, atunci cand imprejurarile ii vor fi devenit favorabile, ca sa se poata reintoarce, asa cum facuse in 1930 (invatase acum lectia si in loc de «abdic» formula: «trecand astazi fiului meu (...) grelele sarcini ale domniei»)”.
Bineinteles ca in euforia generala provocata de vestea abdicarii nimeni nu a dat importanta acestui viciu de forma. In timp ce treimea Carol, Elena Lupescu, Urdareanu ostenea din greu, adunand bunurile de valoare cu care urmau cu totii sa paraseasca tara, Ion Antonescu lua masurile ce se impuneau pentru reglementarea succesiunii la tron: „Dis-de-dimineata – comenteaza cu incrancenare Carol in Insemnari zilnice, ceremonia solemna prin care fiul sau, Mihai, devenea noul Rege al Romaniei –, ca sa nu piarza timpul, sa nu se poata reactiona, Antonescu l-a pus pe Mihaita sa depuie juramantul numai in fata sa, a Patriarhului Nicodim si a lui Lupu [Dimitrie G. Lupu, magistrat, din septembrie 1940 presedintele Inaltei Curti de Casatie – n. n.], pe care, facand uz de plinele puteri, l-a numit prim-presedinte al Casatiei”.
Evenimentele din ultimele ceasuri traite de Carol pe pamantul tarii, care-l repudiase pentru nemernicia faptelor sale, sunt relatate succint de Paul D. Quinlan in ultima pagina a capitolului „Dictatura regala” din Regele playboy. Mizeria morala si faptele care repugna prin uraciunea lor nu sunt stimuli pentru relatari ample, nici chiar pentru istorici!
„Intre timp, Carol a inceput sa impacheteze toate lucrurile de valoare pe care a putut pune mana, incarcandu-le intr-un tren special, care urma sa-i scoata pe el si pe Lupescu din tara. Isi asuma un risc mare neparasind Romania. Toata ziua demonstratiile se tinusera lant in capitala, multimea infuriata cerandu-le capetele. Cu mult inainte ca bucurestenii sa se trezeasca, in zorii zilei urmatoare, la ora 4, Carol si anturajul sau au ajuns la Gara Baneasa. Regele era insotit in exil de Lupescu, Urdareanu, colonelul Filitti, Pavelescu [inspector general al trenurilor regale – n. n.], valetul sau personal si mai multi aghiotanti. Pe cand Carol se afla pe treptele trenului, Mihai l-a implorat sa-l ia cu el: «Nu ma lasa aici, ia-ma cu tine!», insista el. «Plangea ca un catelandru», relata mai tarziu Fabricius. Antonescu ii promisese lui Carol ca va putea trece granita in siguranta. Detaliile calatoriei fusesera puse la punct de Pavelescu. Trenul urma sa faca mai multe opriri scurte, ultima dintre ele la Timisoara. Initial, Antonescu ii spusese lui Carol ca il va insoti pana la granita iugoslava, dar in ultima clipa a pretins ca e bolnav si l-a trimis in locul lui pe generalul Popescu”.
Calatoria a decurs normal pana la Lugoj. „Sosit la Lugoj – relateaza Carol in ultima consemnare din Insemnari zilnice, purtand data 7 septembrie –, vad miscare multa in gara si trupe cari se urca in tren. In curand am avut explicatia acestui lucru. Gardistii sunt stapani pe situatie la Timisoara si la Jimbolia. Cerusera chiar ca trenul sa fie inapoiat de la Turnu-Severin la Bucuresti, ca sa nu pot pleca”. Dupa o serie de consfatuiri, la care participa principalele personaje ale acestei aventuroase calatorii, se ia hotararea de a fi continuata, infruntandu-se eventualele riscuri.
Evitand sa ne angajam pe panta unor speculatii asupra intentiilor ascunse care au stat la baza agresiunii trenului regal (recuperarea unor valori inestimabile pe care Carol le scotea fraudulos din tara, sau asasinarea lui Carol si apoi incriminarea Miscarii Legionare de regicid), ne vom limita la a urmari firul evenimentelor, in relatarea lui Paul D. Quinlan:
„Legionarii asteptau sosirea trenului la Timisoara. Dar inainte de a ajunge la Timisoara, Carol a aflat, nu se stie cum, ca legionarii urmau sa opreasca trenul, sa-l perchezitioneze si s-o rapeascs pe Duduia. Temandu-se de soarta care i-ar fi asteptat, Carol a dat ordin ca trenul sa nu se opreasca. Din fericire pentru Carol si suita sa, comandantul legionar nu a avut timp sa ia masurile necesare pentru a transfera trenul pe o linie de rezerva si sa-l impiedice sa mearga mai departe in cazul in care mecanicul ar fi refuzat sa opreasca. Pe cand trenul trecea cu viteza prin gara, surprinsi, legionarii care stateau la panda au deschis focul, ciuruind trenul cu gloante. Cand gloantele au inceput sa patrunda prin ferestrele vagoanelor, Carol si Lupescu s-au aruncat la podea. Nefiind dispusi sa cedeze asa usor, legionarii au sarit intr-un camion care se afla la indemana si s-au luat dupa ei. Dar trenul lui Carol a traversat in goana granita cu Iugoslavia inainte ca legionarii frustrati sa-l poata prinde din urma”.
Carol si insotitorii sai reusisera sa scape, dupa cum si romanii reusisera sa scape de blestemul unei „domnii sangeroase”. Din pacate, insa, urmarile acestui blestem au staruit in timp, unele dintre ele dainuind pana in ziua de astazi. „Dupa 1930 – suna caracterizarea facuta de Pamfil Seicaru nefastei domnii a regelui Carol – a inceput trivializarea functiei regale, a disparut majestatea ei. Regele Carol II a ignorat decenta, nu s-a sfiit sa dea functiei regale o rentabilitate, ca in epoca celor mai hrapareti domni fanarioti. Ca o apa care nu este stransa intre maluri solide, revarsandu-se pustiitoare, domnia regelui Carol n-a intalnit nici o rezistenta din partea clasei politice, in stare sa-l faca sa simta teama unei posibile trimiteri peste hotare. Partidele democratice n-au avut forta de intimidare a clasei politice din epoca precedata primul razboi mondial; au cedat ca un mal nisipos sub presiunea crescanda a unei ape turburi, a carei tendinta era sa se reverse, sa inunde nesatioasa cat mai mari spatii, spre a aduce ruina. De la 1918 pana in 1940, cand a inceput hartanirea Romaniei Mari, s-a lasat asupra tarii, ca un blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai a complectat opera tatalui, ducand tara in robia moscovita. Biet neam eroic si fara noroc, ce crunt ai ispasit devotamentul inchinat institutiei monarhice!” . (Va urma)
Gabriel CONSTANTINESCU