CELE DOUA ROMANII (III)

            Cine vrea sa afle de ce evenimentele din decembrie ’89 de la noi nu au fost urmate de spulberarea Romaniei comuniste si repunerea in drepturile ei firesti a adevaratei Romanii, sa se aplece cu atentie asupra confesiunilor lui Silviu Brucan (spiritus rector ce a ghidat din umbra sensul si evolutia principalelor etape ale acestor evenimente), publicate in 1998 cu titlul De la capitalism la socialism si viceversa, din cuprinsul carora pasajul citat mai jos este revelator:

            „Ion Iliescu a fost considerat de noi, adversari ai lui Ceausescu, ca omul cel mai indicat pentru a-l inlocui pe acesta la conducerea partidului comunist. Inteligent si cultivat, avand o viziune moderna asupra societatii contemporane, deschis la toate noutatile generate de revolutia stiintifico-tehnica, el imi aparea ca un om echilibrat pentru o pozitie de putere. Eram perfect constient de limitele sale, care-l determinasera sa actioneze politic numai in cadrul sistemului, respectand cu strictete regulile de partid. Chiar si opozitia sa fata de politica lui Ceausescu o sustinuse mereu doar in cadrul organizat – cum spuneam noi – al partidului, niciodata in afara lui. Si bineinteles ca din acest punct de vedere conceptia mea era diferita, deoarece in ultimii ani activasem in afara regulilor partidului, care erau astfel stabilite, incat nimeni sa nu poata afecta cu nimic Puterea, nici conducerea lui Ceausescu.

            Revolutia din decembrie dobandise insa un caracter anticomunist, deoarece oamenii il identificau pe Ceausescu cu partidul comunist, tocmai pentru ca in partid nu se produsese nici o miscare suficient de puternica de contestare a politicii si pozitiei sale. Pentru noi, toti cei cu trecut comunist, care fuseseram educati si modelati mental de catre partid, se punea problema unei adaptari rapide la noua situatie. Era vorba de o adaptare foarte dificila si dureroasa, in special pentru aceia care, ca si Iliescu, fusesera activisti de partid, deci supusi zilnic ritualurilor masinariei politice. Timp de treizeci de ani, el a fost prelucrat de aceasta masinarie si modelat corespunzator. De aceea, simtea o atractie aproape irezistibila pentru fostii sai tovarasi de partid [subl. n.], si prima lui optiune pentru prim-ministru a fost Ilie Verdet, fost prim-ministru al lui Ceausescu in anii ’70, care, la 22 decembrie, manevra foarte agresiv in acest scop cladirea Comitetului Central. Dandu-mi seama de pericolul unei asemenea optiuni, i-am spus propunerea numirii lui Petre Roman...”.

            Este intr-adevar remarcabil cum in atat de putine cuvinte eminenta cenusie a loviturii de stat a reusit sa sintetizeze esenta procesului prin care s-a asigurat nu numai supravietuirea Partidului Comunist in Romania, ci si mentinerea lui la guvernare intr-un moment istoric cand pe plan european se desfasurau cu succes insurectii populare („Revolutii contra Revolutiei”, cu formula lui Jean-François Revel din Revirimentul democratiei), care au pus capat regimurilor comuniste in Ungaria, Cehoslovacia si Polonia. Conjuratii care l-au rasturnat pe Ceausescu – si apoi l-au trimis rapid in fata plutonului de executie – nu au avut insa nici o clipa intentia sa puna capat regimului comunist, considerandu-l nelegitim si criminal. Ei au urmat cu fidelitate recomandarea expresa, pe care „marele frate” de la Kremlin – Gorbaciov – le-a transmis-o prin Silviu Brucan, cu prilejul vizitei acestuia la Moscova, la sfarsitul lui 1988, recomandare pe care acesta o relateaza astfel: „A declarat de la inceput ca este de acord cu actiunea de rasturnare a lui Ceausescu, cu conditia ca aceasta sa fie conceputa si infaptuita in asa fel incat sa duca la mentinerea partidului comunist ca forta politica conducatoare in Romania”.

            De asemenea remarcabil este portretul politic pe care autorul Returului de la socialism la capitalism i-l face lui Ion Iliescu, pe care „noi”, de fapt „el”, Silviu Brucan, l-a considerat „omul cel mai indicat pentru a-l inlocui pe Ceausescu la conducerea partidului”, desi „eram constient de limitele sale, care-l determinasera sa actioneze politic numai in cadrul sistemului, respectand cu strictete regulile de partid”. Si, subliniind cazul de iremediabila scleroza marxista de care sufera acest sinistru personaj, care de 17 ani lupta, cu inversunare, sa mentina in viata Romania comunista, impiland si impiedicand prin cele mai odioase metode si tehnici preluate din arsenalul bolsevismului sovietic Romania adevarata sa se afirme, Silviu Brucan completeaza, fara menajamente, portretul politic, dar si moral, al lui Ion Iliescu, scriind: „As spune ca intre noi doi a aparut schisma si chiar conflictul cand am fost confruntati cu necesitatea rupturii fata de vechile structuri comuniste, fata de habitudinile si mentalitatea generate de acestea. Pentru mine, ruptura a fost mai usoara, deoarece (1) n-am fost niciodata activist de partid; (2) am avut norocul sa petrec sapte ani din perioada formativa in America, cu efecte profunde de ordin mental si chiar politic; (3) nu m-a ispitit niciodata «setea de putere» si nici cand am detinut functii de conducere nu m-a impins dorinta de a urca mai sus. Iliescu a fost activist de partid, secretar de judet, secretar cu propaganda al CC, membru al Biroului Politic, ceea ce si-a pus amprenta asupra lui ca om politic. A petrecut multi ani in URSS si are o mare «sete de putere». La Cotroceni se simtea in elementul sau, era fericit”.

            Rolul de vioara intai pe care l-a avut Silviu Brucan, atat in perioada de pregatire a loviturii de stat anticeausiste („Scrisoarea celor sase”), cat si in momentele desfasurarii actiunii, incununate de succes, dar si in proiectarea viitorului politic al Romaniei postdecembriste, este subliniat aparat de istoricul Alex Mihai Stoenescu in volumul 4 al documentatei sale lucrari Istoria loviturilor de stat in Romania: „Atunci cand vorbim despre nucleul politic invingator, suntem obligati sa-l plasam incontestabil pe Ion Iliescu in varful sau, dar, incepand de la Televiziune [locul unde si-a stabilit sediul comandamentul conjuratia anticeausista in fatidica zi de 22 decembrie 1989 - n. n.], Ion Iliescu a fost dominat si influentat in cele mai importante decizii, in toate deciziile-cotitura ale evenimentelor din perioada 22-31 decembrie 1989, de Silviu Brucan. Acesta este inspiratorul si catalizatorul celor mai discutabile hotarari, motiv pentru care afirm si sustin in continuare ca, in realitate, rolul lui Ion Iliescu atunci a fost marginal”.

            De altfel, Silviu Brucan nu face nici un secret din faptul ca se bucura de un incontestabil ascendent in fata membrilor statului-major al conjuratiei. Fara falsa modestie recunoaste in biografia sa ca el a fost cel care a dat forma definitiva a documentului intitulat „Comunicatul catre Tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale”, actul formal prin care grupul de conspiratori anticeausisti se legitima ca fiind noua conducere a tarii: „Am inlocuit in text Forumul Cetatenesc National cu Frontul Salvarii Nationale... La punctul 9, privitor la politica externa [la textul initial: «Intreaga politica externa a tarii sa serveasca promovarii bunei vecinatati, prieteniei si pacii in lume», Brucan adauga: «integrandu-se in procesul de constituire a unei Europe unite, casa comuna a tuturor statelor europene» (concept gorbaciovist, prin care Kremlinul incerca sa gaseasca o cale de iesire din criza profunda in care se gasea Uniunea Sovietica) – n. n.], am adaugat ca vom respecta angajamentele internationale ale Romaniei, in primul rand cele privitoare la Tratatul de la Varsovia. In sfarsit, am sters: «Asa sa ne ajute Dumnezeu», deoarece ne adresam intregii populatii a tarii, si nu numai crestinilor”. In ceasurile tragice, in care adevarata Romanie incerca sangerand sa puna capat Romaniei comuniste, evreul comunist ateu Saul Brucker, travestit in Silviu Brucan, nu-si dezmintea nici originea, nici crezul politic si nici dispretul fata de poporul roman crestin, care-l oblojise, fara resentimente, desi, de-a lungul intregii sale vieti, „de la capitalism la socialism si retur”, n-a facut altceva decat sa incerce sa-i usuce radacinile!

            „Comunicatul catre Tara al Frontului Salvarii Nationale” a fost citit in fata micului ecran de Ion Iliescu. Este momentul in care comunistul Silviu Brucan il unge pe comunistul Ion Iliescu conducator al Romaniei postceausiste. Un aranjament in marea familie comunista, obtinut prin consens, dupa epurarea elementelor indezirabile, operata in cel mai autentic stil marxist-leninist. De acum, cel putin teoretic, se putea reinstala calmul si linistea, tara si oamenii ei reintrand pe fagasul „normal”. Se pare insa ca Romania adevarata nu impartasea acelasi punct de vedere si Silviu Brucan, spirit lucid, este ingrujorat de ceea ce se petrece in tara. Cu fiecare ceas scurs, miscarea insurectionala dobandea un caracter anticomunist din ce in ce mai pronuntat, tinzand sa se alinieze „Revolutiilor contra Revolutiei”, asa cum se desfasurasera ele in Ungaria, Cehoslovacia si Polonia. Pentru a evita un astfel de deznodamant, „Revolutia” lui Brucan si Iliescu, precum si Frontul Salvarii Nationale trebuiau sa devina credibile in ochii romanilor. Pentru atingerea acestui obiectiv, lista de semnaturi neaos comuniste de pe „Comunicatul catre Tara” a fost copios ingrosata cu numele unor personalitati cunoscute fie pentru atitudinea lor anticomunista, fie pentru actiunile de dizidenta activa fata de excesele dictaturii ceausiste. Astfel, alaturi de numele grele Silviu Brucan, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Victor Stanculescu, Petre Roman, Dan Martian sau Gelu Voican-Voiculescu, apar si numele Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, impreuna cu multe altele fara o conotatie privind un eventual trecut comunist. Si pentru ca decorul aranjat in jurul acestui document sa fie cat mai reusit, ultimul nume de pe lista, semn de modestie si chiar de umilinta, este cel al lui Ion Iliescu.

            Cum insa simpla prezenta a catorva nume onorabile printre semnaturile de pe documentul programatic al nou infiintatului Front al Salvarii Nationale nu constituia un argument suficient de puternic, pentru romanii dinamizati de un puternic suflu anticomunist, ca sa accepte in locul dictaturii ceausiste tot o conducere comunista, chiar daca aceasta se legitima ca fiind „emanatie” a insurectiei populare si promitea „libertate si democratie”, trebuia ceva nou, care sa justifice instalarea la carma tarii a echipei conduse de Ion Iliescu. Asa au aparut „teroristii”.

            La intrebarea fireasca: „Cine au fost teroristii si unde sunt?”, tot Silviu Brucan ne da raspunsul: „Aceasta intrebare – ne spune omul care a cunoscut ca nimeni altul toate dedesubturile murdare ale evenimentelor din decembrie ’89, dar care nu dezvaluie decat atat cat ascunzisurile conspiratiei sa ramana in continuare invaluite de mister – rezuma cea mai incredibila si mai ciudata fateta a Revolutiei din Romania. Si mai probabil este faptul ca nici istoricii viitorului nu vor fi in stare sa o lamureasca. Toate urmele au disparut si nici macar un singur terorist nu mai exista, pentru intrebari sau proces... Toata lumea stia ca teroristii din Romania au impuscat oameni, dar nu exista nici unul care sa-si recunoasca sau sa-si nege vinovatia. Pur si simplu, au disparut, desi ei functioneaza, probabil, ca niste respectabili antreprenori sau oameni de afaceri, ofiteri superiori sau chiar ministri”.

            Dincolo insa de intrebarile cu sau fara raspuns despre teroristi, intrebari lasate in seama istoricilor, faptele ne obliga sa stabilim o legatura intre durata perioadei in care au avut loc actiunile teroriste si evenimentele cu semnificatie majora care s-au produs in aceasta perioada. Actiunea teroristilor s-a declansat pe ziua de 22 decembrie 1989, ziua in care abandonarea puterii de catre Ceausescu devenise o certitudine. Ea a durat pana pe ziua de 2 ianuarie 1990. Intr-o situatie normala, in intervalul 22 decembrie 1989 – 2 ianuarie 1990, vacuumul institutional creat prin prabusirea regimului Ceausescu ar fi trebuit sa fie umplut cu institutii noi, specifice Romaniei adevarate, asa cum s-au petrecut lucrurile in situatii similare in Ungaria, Cehoslovacia si Polonia. O normalitate care insa nu intra in calculele conspiratorilor anticeausisti, ce, pentru a o impiedica sa se materializeze, au gasit solutia in dezlantuirea diversiunii teroriste. O solutie de un cinism infiorator, care i-a costat pe romani de sase ori mai multi oameni ucisi decat in perioada insurectionala! Probabil, insa, ca in vederile lui Brucan, Iliescu si a celorlalti agenti ai Moscovei lui Gorbaciov rezultatele obtinute in spatele perdelei diversioniste create de „teroristii care trageau din toate pozitiile” a meritat pretul. In acest scurt rastimp, conspiratorii au reusit, mai intai, sa rupa definitiv cu trecutul imediat, prin lichidarea cuplului Nicolae si Elena Ceausescu, si, in al doilea rand, sa asigure supravietuirea Romaniei comuniste, creand totodata premizele pentru dainuirea ei in viitor.

            In capitolul intitulat „Procesul de Craciun”, din biografia sa, Silviu Brucan nu face nici un secret din rolul pe care l-a jucat in lichidarea sotilor Nicolae si Elena Ceausescu in ziua de Craciun 1989: „In zilele Revolutiei, cuvantul meu cantarea greu, deoarece toti cunosteau statele mele de serviciu in lupta impotriva dictaturii, stiau ca nu sunt repezit si ca dovedisem spirit de prevedere. Toti au fost de acord ca a doua zi, pe 25 decembrie, sa se organizeze procesul celor doi, iar sentinta sa fie executata imediat” (subl. n.). Asadar, cu o zi inainte de inceperea procesului, Brucan cerea ca o sentinta, care inca nu fusese rostita, sa fie executata imediat. Si ca tot acest cinism si dispret fata de ideea de justitie sa fie deplin, Brucan relateaza in continuare: „Procesul a durat 55 de minute, luni 25 decembrie”. La incheierea lui, cei doi inculpati au fost condamnati la moarte prin impuscare, iar sentinta a fost executata imediat, asa cum ceruse dirijorul din umbra al acestei infamii.

            Dupa anihilarea primejdiei reprezentate de aripa conservatoare din PCR, prin eliminarea conducatorului ei, pasul urmator facut de grupul de conspiratori, care de acum vorbeau despre creatia lor – Frontul Salvarii Nationale – ca despre o putere „emanata” de Revolutie si acceptata ca atare de poporul roman, a fost desemnarea unui guvern. Ca si in etapele precedente ale actiunii de rasturnare a lui Ceausescu si de preluare a puterii de factiunea reformista din partid (conspiratorii anticeausisti s-au autocaracterizat ca fiind „comunisti moderati, credinciosi legalitatii socialiste”), ultimul cuvant l-a avut tot Silviu Brucan. La sugestia sa, functia de prim-ministru a fost incredintata unui cvasi-necunoscut, lui Petre Roman. „Am argumentat ca, desi era foarte tanar si lipsit de experienta pentru un asemenea post, in conditiile date acest lucru se transforma intr-un atu, cu conditia ca sa invete repede. In al doilea rand, el nu avea balastul unui trecut comunist, iar in al treilea rand, ca unul care patrunsese printre primii in cladirea Comitetului Central si proclamase din balcon sfarsitul «erei Ceausescu» [nu sfarsitul «erei comuniste» – n. n.] si inceputul unui nou regim popular [nu inceputul unui regim democratic – n. n.]”. Asadar, evreul Silviu Brucan l-a impus pe evreul Petre Roman ca sef al primului guvern postdecembrist al Romaniei. Inca o data Romania adevarata fusese ingenuncheata de Romania comunista!

            Caracterul pur comunist al guvernului Petre Roman este demonstrat de Radu Portocala in documentata sa lucrare Romania: Autopsia unei lovituri de stat. In tara in care a triumfat minciuna, publicata in 1990 la Paris si tradusa in romaneste de Ioana Cantacuzino in 1991: „In dimineata zilei de 29 decembrie, este facuta publica foarte restransa compozitie a noului guvern. In cateva zile, echipa se va mari. Cu aceasta ocazie Silviu Brucan declara deja, cu mandrie, in Le Monde: «Guvernul nu este, inca, total construit. Cand va fi complet, veti vedea ca nu toti ministrii apartin aceleiasi familii. Tocmai a fost desemnat noul ministru al Culturii, domnul Andrei Plesu. Este un anticomunist declarat». Intr-adevar, cei doi ministri, domnii Andrei Plesu si Mihai Sora – care preia conducerea Invatamantului – sunt oameni veniti din afara aparatului, anticomunisti. Dar vor intelege ca au cazut intr-o capcana. Nu numai ca nu li s-a dat prea multa putere, dar pe deasupra mai sunt si obligati sa faca politica in cadrul Frontului. De multe ori, de atunci, comportamentul domnului Plesu a fost condamnat in presa independenta. Prezenta lor in guvern serveste la creditarea Frontului, la a demonstra aplecarea catre o evidenta dorinta de deschidere”.

            Autorul Autopsiei loviturii de stat nu se lasa indus in eroare de sarlatania propagandistica a versatului dialectician marxist si pune, in continuare, intrebarea fireasca: „Si ceilalti! Unde sunt?”. Fara a mai astepta un raspuns de la ipoteticul sau interlocutor, Radu Portocala alcatuieste un amanuntit inventar al ministrilor din cabinetul Roman, dezvaluindu-le trecutul comunist, functiile detinute in „era Ceausescu”, precum si abuzurile savarsite in functiile pe care le-au detinut, la sfarsitul caruia face urmatoarea remarca: „Bineinteles ca lista nu este completa. Dar arunca o lumina ciudata asupra declaratiei lui Silviu Brucan privitoare la o echipa guvernamentala «compozita»... Un ziarist francez a numit situatia «guvernul fostilor ministri-adjuncti»”. Iar concluzia sa dupa aceste constatari oglindeste atat confuzia care domnea in tara, cat si in randul observatorilor occidentali: „Romanii nu mai inteleg nimic, iar observatorii occidentali si mai putin. Care a fost utilitatea «revolutiei»? In afara de eliminarea lui Ceausescu, ceea ce se petrece cu conducerea tarii nu este decat o simpla remaniere guvernamentala”.

            Nedumeririle romanilor nu au durat insa prea mult. La numai o luna de la evenimentele din decembrie ’89, Romania adevarata si-a dat seama de capcana in care cazuse. Romanii au inteles ca ceea ce ar fi trebuit sa fie o revolutie nu a fost, de fapt, decat o lovitura de stat, in care niste comunisti au luat locul altor comunisti. Consecintele politice ale dobandirii certitudinii de catre romani ca revolutia lor fusese confiscata de comunisti a condus nu numai la o stare de profunda indignare, ci si la miscari de protest impotriva Frontului Salvarii Nationale, reprimate prin violenta de catre aparatul de represiune mostenit de la regimul Ceausescu, intarit cu o componenta noua si originala – minerii. Evolutia evenimentelor din aceasta perioada de prelungire a miscarii insurectionale cu caracter anticomunist este relatata de analistul Tom Gallagher in capitolul intitulat „Frontul devine un competitor pentru putere” din lucrarea sa Furtul unei natiuni. O opera de referinta pentru oricine vrea sa afle de ce astazi, in pofida faptului ca, cel putin formal, Romania oficiala a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, cele doua Romanii continua sa existe si sa se infrunte, prima luptand pentru adevar, cealalta pentru detinerea puterii. Dar sa-l ascultam pe cercetatorul britanic:

            „Consensul fragil dintre initiatii comunisti (si disidenti) si elementele recent politizate care s-au aflat pentru scurt timp de aceeasi parte a baricadei in revolta anticeausista s-a prabusit pe 24 ianuarie 1990, cand un mare numar de protestatari ultragiati au iesit in strada pentru a denunta FSN. Ei fusesera cuprinsi de furie din cauza schimbarii de politica semnalate la o intrunire a consiliului FSN din 23 ianuarie, cand s-a anuntat ca FSN va lua parte la alegeri ca organizatie politica. Dupa ce declarase anterior ca avea sa serveasca doar ca guvern interimar pana la organizarea de alegeri libere, FSN isi declara acum intentia de a fi un competitor la aceste alegeri, care aveau sa se tina in aprilie 1990. Iliescu a declarat ca «presiunea de jos» ii influentase decizia. Astfel, la o luna de la formare, FSN fusese transformat dintr-un administrator politic intr-un concurent activ pentru putere. Suspiciunea pe care disidentii nepreveniti din Partidul Comunist, precum si membrii partidelor nou create o aveau in legatura cu pedegriul personalitatilor din FSN a fost ferm intarita de aceasta brusca intoarcere de 180 de grade. Ca reactie, liderii opozitiei, care abia se organiza pe baza «partidelor istorice», au dat publicitatii pe 23 ianuarie o declaratie in care se arata ca decizia Consiliului contrazice in mod flagrant promisiunile sale anterioare, exprimate prin programul sau din decembrie. «Prin aceasta decizie –  spunea documentul – FSN si-a pierdut neutralitatea si capacitatea de administrator provizoriu al puterii, precum si credibilitatea in fata opiniei publice. Nu pot exista alegeri libere si conditii echitabile pentru toate formatiunile politice atata timp cat FSN are un monopol evident totalitar la toate nivelurile statului»”.

            Raspunsul FSN la intemeiatele proteste ale opozitiei reprezentate de partidele istorice – PNL, PNT si PSD –, reinfiintate dupa lunga noapte comunista de catre putinii supravietuitori ai temnitelor comuniste, a fost instaurarea „terorismului de stat”. Pentru cine a uitat, sau a preferat sa faca uitat, modul in care a inteles sa se comporte „democratia originala” a lui Ion Iliescu fata de democratia autentica a „istoricilor”, relatarea lui Tom Gallagher constituie un memento care ar trebui sa devina tema de predare atat in scoli, cat mai ales in universitati, pentru o dreapta cunoastere a istoriei postdecembriste, dar mai ales pentru cunoasterea adevaratului chip al cvasi-totalitatii actualei clase politice.

            „O serie de confruntari de strada au avut loc intre 25 si 29 ianuarie 1990, iar ele au dat castig de cauza FSN... Opozanti neinarmati au fost batuti pe 28 ianuarie, iar sediile celor mai cunoscute partide de opozitie au fost devastate pe 29 ianuarie”. Prevazand ca romanii nu se vor lasa ciomagiti la infinit de detasamentele de soc ale FSN si ca vor riposta, statul major al Frontului s-a pregatit din timp pentru contra-masuri. „Jurnalistul Emil Hurezeanu – continua relatarea autorul Furtului unei natiuni – a reamintit modul cum si-au facut debutul minerii in politica turbulenta din anii ’90. Pe 24 ianuarie el se afla in Bucuresti la o conferinta de presa la care Silviu Brucan, pe atunci eminenta cenusie a FSN, a declarat: «Zeci de mii de mineri din Valea Jiului au scris zeci de mii de scrisori in aceste zile, cerand FSN sa candideze in alegeri. Minerii sunt curajosi si capabili. Ei stiu incotro merg, iar noi le vom respecta dorintele»”.

            Un avertisment sumbru, care se va dovedi curand intemeiat. FSN se baza pe detasamentele de soc recrutate din randurile celor 40.000 de mineri din Valea Jiului si nu va ezita sa le foloseasca impotriva celor care le contestau legitimitatea detinerii puterii politice. Paradoxal, prapastia care separa de aproape o jumatate de veac cele doua Romanii, in loc sa dispara in urma „Revolutiei” din decembrie ’89, asa cum se petrecuse in Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, s-a adancit si mai mult, scotand tara pentru mai bine de un deceniu in afara Europei. (Va urma)

Gabriel CONSTANTINESCU