DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul III

Porniti spre munte, Dante si Vergiliu (care nu mai are siguranta din Infern, caci Purgatoriul nu-l mai strabatuse inainte) sint descumpaniti de asprimea locurilor. O clipa, lui Dante, care nu-si zareste decit propria umbra proiectata pe pamint, i se face teama ca a fost parasit, dar Vergiliu ii da din nou curaj si-i vorbeste despre diferenta dintre trupurile vii si infatisarile lor spectrale, accentuind pe faptul ca tainele lui Dumnezeu si ale lumii de dincolo nu pot fi intelese pina la capat de mintea omeneasca, sfatuita a se multumi cu constatatrea efectelor (conform scolasticii medievale, exista o cunoastere a posteriori, a cauzei prin efect, numita demonstratio propter quid, si una a priori, a efectului prin cauza, numita demonstratio propter quia). In timp ce bijbiie pe la poalele muntelui, zaresc un pilc de duhuri si le cer indrumare. Acestea sint tulburate de faptul ca Dante era viu, dar accepta sa-i ajute. Poetul florentin sta de vorba cu Manfredi, fiul natural al lui Frederic II si al Biancai Lancia, mort in batalia de la Benevento (1266) si ingropat pe malul riului Verde, nepot al imparatesei Constanta si tata al unei fiice cu acelasi nume, careia il roaga pe Dante sa-i spuna, la intoarcerea sa in lume, ca tatal ei, desi excomunicat de Biserica, se afla in Purgatoriu si are mare nevoie de rugaciunile celor inca in viata.

1  Desi pe cimp acea zorita gloata

se-mprastié spre muntele in care

ne cerceteaza sfinta judecata,

4  de domnul bun eu ma lipii mai tare,

caci fara el au cum as fi razbit

si cine-n sus mi-ar fi deschis carare?

7  Dar el parea de cuget dojenit:

o, suflet pur si demn, ce dram de vina

te poate chinui asa cumplit?!

10  De cum simtii ca-n pasu-i se-mputina

pripa ce-oricarui gest nobletea-i fura,

iesi mai mult si mintea-mi la lumina,

13  rivnind mai larga gindului masura,

si fata-mi ridicai spre culmea care

spre cer se despuia de marea-azura.

16  Simteam arzindu-mi soarele-n spinare,

dar dinaintea-mi razele-si fringea,

ca-i sta zagaz fiinta-mi muritoare.

19  Cata-ntr-o parte-atunci privirea mea,

speriat ca-n urma nimeni nu mai vine,

de vreme ce doar umbra-mi se vedea.

22  „De ce te indoiesti?”, grai, spre mine

intors cu fata, cel trimis de sus:

„Nu crezi ca te petrec si ca-s cu tine?

25  E seara acolo unde-n groapa-i pus

lumescul trup ce l-am purtat odata,

din Brindis luat si-n Neapole adus.

28  Ci-acum, ca umbra-mi nu se mai arata,

nu te mira, cum nu te miri ca poate

din cer in cer lumina sa razbata.

31  Acestor corpuri Cel Deplin in toate

le da sa-ndure, s-arda, sa inghete,

dar nu stim cum, ca-s taine ferecate.

34  E-o nebunie-a mintii prea-ndraznete

sa spere a patrunde-n vesnicia

fiintei celei una in trei fete.

37  Voi, oameni, multumiti-va cu quia,

ca-nvederate toate de v-ar fi,

sa nasca nu mai trebuia Maria; 

40  vazut-ati multi ce fara roade vii

catara-a-si stimpara al mintii zel,

ce dat le fu pe veci a-i chinui:

43  vorbesc de Platon si de-Aristotel,

si de atitia altii...” – si-a lui frunte,

lasind-o-n jos, se-nchise mut in el.

46  Ajunsi de-acum la poala-acelui munte,

atit de-abrupta stinca imi parea

incit in van piciorul sta s-o-nfrunte.

49  O scara lina e pe linga ea

la Lerici si Turbia chiar coasta

de munte cea mai goala si mai rea.

52  „Mai stiu si eu pe unde stinca asta

mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui?”,

grai Virgil, privind din loc napasta.

55  Si-n timp ce el parea ca-n mintea lui

tot cumpanea, cu genele plecate,

iar eu catam spre muntele silhui,

58  zarii un pilc de umbre insirate

venind domol din stinga si cu greu,

de nu stiam: ma-nsel sau am dreptate...

61  „Maestre, ia priveste!”, zis-am eu.

„Se-arata cine calea sa ne-o spuna,

ce nu poti singur s-o cunosti mereu”.

64  Privi atunci si cu nadejde buna

raspunse: „Hai spre ei, ca umbla-agale;

iar tu, fiu drag, din indoieli te-aduna!”.

67  Le-am fost iesit cu pasi vreo mie-n cale

si-atunci cind ne aflam nu mai departe

decit s-arunci cu piatra-n ei din vale,

70  se strinse pilcul cel trecut prin moarte

ciopor in gura ripei, smirna stind,

cum cel nesigur sade mai deoparte.

73  Si-atunci Virgil: „O, duhuri”, zise blind,

„alese la soroc spre-acel alin

pe care cred ca-l si gustati in gind,

76  ne spuneti unde-i muntele mai lin,

ca sa putem urca spre culmea lui;

ce stii deplin, grabesti sa faci deplin”.

79  Cum oile din tarc doar una-ntii,

sau doua-trei, se-ncumeta sa iasa,

iar restul cata-n jos si stau momii,

82  si fac ce face cea dintii purceasa,

ca stind aceea, blinde stau si ele,

si fara rost in coaste i se-ndeasa,

85  la fel vazui cum fruntea cetei cele

de duhuri fericite se urni

facind spre noi sfioase temenele.

88  Dar cind fruntasii prinsera-a zari

in dreapta mea lumina cum se curma,

iar umbra-mi peste stinci se alungi,

91  se-oprira si se trasera in urma,

si tot asa, chiar nestiind de ce,

facu-ndaratul lor intreaga turma.

94  „Chiar ne-ntrebat, adeveresc ca e

om viu in trup acesta ce-l vedeti,

de-aceea-n soare umbra-si mladié.

97  Nu va uimiti, ci-ncredintare aveti

ca nu fara a cerului putere

sint pasii lui pe-aceste stinci drumeti”,

100  grai Virgil; iar umbrele-austere:

„Va-ntoarceti si urmati-ne pe-aci”,

din miini si vorbe prinsera-a ne cere.

103  Si-mi zise una: „Orisicine-ai fi,

in mers intoarce-ti fata ta si cata

la mine daca nu cumva ma stii”.

106  Eu ma-ntorsei si seama-i luai indata:

era balai, si chipes, si distins,

dar o sprinceana o avea crapata.

109  Cind, stinjenit, zisei ca sint convins

ca pina-atunci nu-l mai vazusem, pieptul

si-l dezveli, de-o rana grea cuprins.

112  „Manfredi sint”, grai, zimbind, de-a dreptul,

„nepot Constantei, marii-mparatese,

si-a ruga-al meu cuvint spre tine-ndreptu-l:

115  iesit de-aci, copilei mele-alese,

Siciliei si-Aragonului mindrie,

tu zi-i ce-i drept, de zvonuri sa nu-i pese.

118  Cind trupul meu strapuns a fost sa fie

de doua rani de moarte, ma lasai,

plingind, in mina Cui sa ierte stie.

121  Cu mari pacate eu ma-povarai,

dar sfinta Mila brate-ntinse are

spre cel cait si-ntors din raul trai.

124  Daca pastorul din Cosenza care

de Clement fuse-asupra-mi asmutit

Scriptura o citea mai cu rabdare,

127  sub stiva grea si azi s-ar fi odihnit,

spre Benevento, unde podul gata,

bietul meu trup, in urma azvirlit

130  afara din regat, sub vint si zloata,

pe Verde-n jos, pe unde-l stramutara

cu stinse facle,-n taina-nfricosata.

133  Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncara

de vesnica iubire mai presus,

cit timp ne e speranta primavara.

136  Ce-i drept, cel din Biserica exclus,

oricit s-ar fi cait, atunci cind moare,

sa stea pe-afara acestei ripe-i pus

139  de treizeci ori acel rastimp in care

sub anatema fu, de nu-i scurtat

sorocul lui prin rugi mijlocitoare.

142  Vezi dar cit as fi eu de-ajutorat

sa-i dai Constantei mele dragi de veste

cum m-ai vazut si ce-am de indurat;

145  caci mana ruga celor vii ne este.