POEZIA CARCERALA (2):
RADU GYR
Radu Gyr este "poetul inchisorilor prin excelenta", unul dintre cei mai valorosi poeti romani, redescoperit de publicul mai larg dupa 1989, prin destinul sau poetic dramatic. Pe numele sau adevarat Radu Demetrescu, el s-a nascut la 2 martie 1905 la Campulung Muscel, ca fiu al actorului Stefan (Coco) Demetrescu, a carui amintire o evoca riguros, dar si cald in Calendarul meu. Prietenii, momente si atitudini literare. Poetul a debutat in anul 1924, cu volumul intitulat Linisti de schituri. A fost comandant legionar si sef al regiunii Oltenia, conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul multor celebre versuri din epoca: Sfanta tinerete legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor. Merita amintit faptul ca a fost laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Romani si ale Academiei Romane, iar in 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. Dupa detentia de sub regimul lui Carol II, este inchis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ in batalioanele de la Sarata. In 1945, regimul comunist il incadreaza in „lotul ziaristilor“ si il condamna la 12 ani. Revine acasa in 1956, dar cunoaste mai multe condamnari, suportand rigorile inchisorilor din Vaslui, Miercurea Ciuc, Jilava, Aiud etc. Ultima condamnare a avut ca motiv de acuzare celebrul poem, Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!, poetul fiind condamnat chiar la moarte, dar dupa un an comutandu-i-se pedeapsa in munca silnica pe viata. In 1963 a fost gratiat, ca si alti oameni de cultura ai vremii.
„Poezia inchisorilor ridica lirismul lui Gyr la o inaltime spirituala si artistica absolut memorabila. E o fata inedita, asa cum pentru Voiculescu e cea a sonetelor, in traducere imaginara, din Shakespeare. O combustie lirica intensa, o transfigurare a omului si o acumulare sententioasa, unde propria existenta se afla in cateva situatii-limita, o recomanda ca pe un versant necunoscut, intregitor, dureros si inegalat al poeziei romane” [1]. Astfel, putem vorbi despre capodopere ale genului, pentru ca „universul concentrationar, carcera, in speta, spatiu de suferinta, dar si de visare, sunt descrise, in simbolismul lor, de catre Radu Gyr, la un nivel neegalat de alti autori” [2].
Poemul Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! „deschide un periplu in memoria dureroasa a unui timp pierdut. Trecutul apasa peste prezent, ca un blestem ce nu poate fi indepartat” [3]. Adresarea directa este vie si emotionanta. Pentru autor, refrenul are conotatii adanci. Gheorghe si Ion sunt nume frecvent intalnite in popor. De aceea, aceste nume devin simboluri ale luptei pentru libertate. Indeosebi pentru libertatea interioara, pentru descatusarea sufleteasca, pentru apararea credintei si-a valorilor crestine. De aceea, poezia incepe meditativ, fiind o exprimare poetica a ideilor pentru care nu trebuie sa se ridice la lupta poporul, abia apoi numindu-se scopul superior al luptei: Nu pentru-o lopata de rumena paine,/ Nu pentru patule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru vazduhul tau liber de maine,/ Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!. Strofa urmatoare are ecouri de ectenie, avand expresii tipice ale rugaciunii liturgice: Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,/Pentru cantecul tau tintuit in piroane,/ Pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,/ Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!. Astfel, poetul sensibilizeaza si impresioneaza cititorul, facandu-l partas la cantecul sau de lupta. Ritmul liturgic al textului se imbina cu ritmul imnic. In mod evident, poemul apare ca un imn al chemarii la inaltarea spirituala a unui popor, la implinirea unor deziderate de veacuri. Motivele sunt christice, apar in acest poem cuvinte si expresii profund crestine: neam, piroane, lacrima, libertate, icoane, lanturi, lumina, toate exprimand un Corpus Christi simbolic, un strigat puternic de libertate, o dorinta ferma de a apara, precum martirii de odinioara, credinta strabuna: Si ca sa-ti pui tot sarutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,/ Pe toate ce slobode-ti ies inainte,/ Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!// Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!/ Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Sus, pe lumina din urma-a furtunii,/ Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! .
Comparat cu imnul lui Andrei Muresanu, Un rasunet, poemul lui Radu Gyr a fost un strigat de libertate rostit in numele neamului sau. Fara indoiala, „poezia lui Radu Gyr reia numai indemnul la lupta pentru libertate intr-o retorica persuasiva, agitatorica, de o mare simplitate, in care, alaturi de imperativul ridica-te (titlu si refren al poeziei, dar si repetat sub forma de anafora; din 24 de versuri, 8 incep cu acest imperativ reluat din titlu), pregnanta este alaturarea antonimica (de asemenea repetata) adverb/conjunctie adversativa [...]. Alaturarea antonimica nu/ci atrage dupa sine o dezvoltare a opozitiei (nu pentru zadarnice bunuri materiale, ci pentru ravnita si nepretuita libertate), prezentata intr-o succesiune de metafore: vazduhul liber de maine, pentru sangele neamului tau curs prin santuri, pentru cantecul tau tintuit in piroane, pentru lacrima soarelui tau aprins, ca sa aduni chiuind pe tapsane o claie de zari si-o caciula de stele” [4].
Rostirea poetica a lui Radu Gyr se asaza dintru inceput sub semnul unei lupte interioare pentru iesirea la lumina si izbavire. Poetica textelor sale este un Cantec de lupta prin care isi fixeaza un program coerent, biruit de convingerea launtrica a omului care are datoria sa suporte toate pana la sfarsit, deoarece adevarata infrangere nu este o pierdere de ordin material, ci spiritual: Nu dor nici luptele pierdute,/ nici ranile din piept nu dor,/ cum dor acele brate slute/ care sa lupte nu mai vor.// Cat timp in piept inima-ti canta/ ce-nseamna-n lupta-un brat rapus?/ Ce-ti pasa-n praf de-o spada franta/ cand te ridici c-un steag mai sus?/ Ca-nfrant nu esti atunci cand sangeri,/ nici cand in lacrimi ochii ti-s:/ Adevaratele infrangeri/ sunt renuntarile la vis.
Alte poezii sunt adevarate rugaciuni, expresii culminante ale intalnirii omului cu Dumnezeu. Aceasta intalnire nu poate avea loc decat intr-o stare umana de profunda pocainta si asumare deplina a suferintei nedreptatilor. Asa este, de pilda, poezia Metanie: Doamne, fa din suferinta,/ Pod de aur, pod inalt,/ Fa din lacrima velinta/ Ca-ntr-un pat adanc si cald.// Din lovirile nedrepte/ Faguri faca-se si vin./ Din infrangeri, scari si trepte,/ Din caderi, urcus alpin.// Din veninul pus in cana/ Fa miresme ce nu pier./ Fa din fiecare rana/ o cadelnita spre cer;// Si din fiece dezastru/ si crepuscul stins in piept,/ Doamne, fa lastun albastru/ si fa zambet intelept.
Intalnirea omului cu Domnul Hristos este si tema capodoperei liricii lui Radu Gyr. Azi-noapte Iisus (sau Iisus in celula) este textul care semnifica destinul fiecarui detinut politic de-a fi solidar cu suferinta umana a Mantuitorului, ca si suferinta Mantuitorului care devine solidara cu a lor. Este arhicunoscut faptul ca “dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a insemnat cel mai mult pentru sufletul in restriste al osanditilor a fost Iisus in celula. [...] Cu vizita aceasta, pe cat de tainica, pe atat de reala, incepe poezia. Si Iisus participa la toata mizeria vietii detinutului, la toate chinurile lui, se face partas la toate suferintele lui, in mod firesc, ca un prieten, ca un semen si totusi ca un Dumnezeu. [...] Comuniunea cu Dumnezeu in restriste a fost dintotdeauna actul de tarie al sufletului romanesc prigonit, strivit si rastignit” [5].
Domnul Hristos ajunge in celula, devine un detinut asumandu-si soarta celor pedepsiti pe nedrept, dar, mai mult de-atat, simbolizand speranta si singura lor mangaiere. Identificandu-se cu detinutii, El vine cu haine vargate, trece dincolo de zabrele si cere tacere celui pe care-l viziteaza, oferindu-i privilegiul Intalnirii care ii da puterea sa spere, desi finalul poeziei este ambiguu. Prima parte a poeziei este construita pe ideea intalnirii cu Hristos in celula: Azi-noapte Iisus mi-a intrat in celula./ O, ce trist si ce-nalt parea Christ!/ Luna venea dupa El, in celula/ si-L facea mai inalt si mai trist.// Mainile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adanci ca niste paduri./ Luna-L batea cu argint pe vesminte/ argintandu-I pe maini vechi sparturi./ Uimit am sarit de sub patura sura: / - De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac.// S-a asezat langa mine pe rogojina:/ - Pune-mi pe rani mana ta!/ Pe glezne-avea urme de cuie si rugina / parca purtase lanturi candva.// Oftand si-a intins truditele oase/ pe rogojina mea cu libarci./ Luna lumina, dar zabrelele groase/ lungeau pe zapada Lui vargi.// Parea celula munte, parea capatana/ si misunau paduchi si guzgani./ Am simtit cum imi cade capul pe mana/ si-am adormit o mie de ani...
Partea a doua a poeziei prezinta o simetrie cu prima, numai ca Hristos nu se mai afla prezent fizic in celula. Prezenta Lui se mai simte doar prin mirosul de trandafiri, probabil ca simbol al mirosului de tamiie sau mir, care sunt folosite la slujbele bisericesti. Trezirea din vis este identica in acest moment cu revenirea la starea de fapt, la zguduitoarea constiinta a omului care intelege ca a fost privilegiat sa vada chipul Celui ce este Lumina, ca a fost martorul unei revelatii, martorul prezentei vii a Mantuitorului in constiinta celui care asteapta izbavirea: Cand m-am desteptat din afunda genuna,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram in celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicairi...// Am intins bratele: nimeni, tacere./ Am intrebat zidul: nici un raspuns!/ Doar razele reci, ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns.../ - Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele./ Din luna venea fum de catui.../ M-am pipait... si pe mainile mele,/ am gasit urmele cuielor Lui.
Asemenea Apostolului Toma, poetul a primit dovada cuielor si-a ranilor Lui, pentru a crede definitiv in Mantuitorul si Izbavitorul sau. Constient de clipa revelatiei careia tocmai i-a fost martor, poetul reia imaginea initiala, conferind poeziei o compozitie circulara si reducand esenta textului la cele doua imagini de incipit si final. Dovada de netagaduit ca Azi-noapte Iisus mi-a intrat in celula este aceea ca pe mainile mele, am gasit urmele cuielor Lui. Aceasta intalnire revelationala simbolizeaza identificarea totala a suferintei umane cu Patimile Lui, sensul conotativ lasand loc ideii ca omul se poate mantui prin Iubire, dar si prin suferinta.
Poezia Basm e o expresie culminanta a suferintei detentiei, a cumplitei umilinte, a nedreptatii si a adevaratei rastigniri, in plan sufletesc, a omului de cultura, a carui singura vina era credinta in Dumnezeu si in arta. Desi titlul poate deruta, versurile exprima o drama cumplita, o suferinta ce va fi resimtita inmiit in aceasta viata si dincolo de ea. Inspirata de dorul de fetita lui, pe care n-o mai vazuse de atatia ani, poetul scrie: Fetita a ramas departe-n povesti,/ cu maini de icoana curata,/ iar tatal ei a murit de atunci nu o data,/ ci de sute de ori, de o mie de ori.../ De o mie de ori a fost tras pe roata,/ spanzurat de o mie de ori de sfori,/ de o mie de ori pus pe cruce,/ de o mie de ori perpelit in dogori,/ de o mie de ori, de o mie de ori... Repetarea obsedanta a numeralului este mai degraba o subminare a dorintei creatoare de a fi libera, nu incatusata, de a fi acasa, alaturi de copila, nu in carcera, de a fi spirit liber, nu “pus pe cruce” de-atatea ori... Sufletul cere imposibilul, iar nerealizarea dorintei devine obsesie, frustrare a fiintei, dor...
Radu Gyr a fost considerat “un Homer al inchisorilor (Victor Ioan Pica), un autor legendar care, desi vazut de putini in carne si oase, dobandeste dimensiuni mitice, prin opera sa” [6]. Om al suferintei, Radu Gyr este un poet tragic “prin transformarea dramei personale in cantecul tragic al unui neam intreg. Tragic e si omul istoriei pentru ca, desi constient de limitele sale, el forteaza limita umana. [...] Credinta nu exclude intrebarile si chiar disperarea, senzatia de abandon. [...] Gyr se salveaza insa prin arta. Sau mai exact, este, cred, iertat pentru ca mult a iubit” [7]. Sau am putea incheia cu acel Cantec deplin al lui Radu Gyr: N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,/ Surad numai acei care suspina,/ Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,/ De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina./ Si daca singur rana nu-ti legai,/ Cu mana ta n-ai unge rani straine./ N-ai jindui dupa franturi de rai/ De n-ai purta un ciob de iad in tine./ Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi/ Cu fruntea jos, in pulberea amara,/ Si daca-nvii in cantecul de azi/ E ca mureai in lacrima de-aseara. (Va urma)
Maria-Daniela PANAZAN
[1] Adrian Popescu, Lancea franta. Lirica lui Radu Gyr, Ed. Didactica si Pedagogica, Buc., 1995, p. 75.
2 Ibidem, p. 76.
3 Ibidem, p. 79.
4 Ion Buzasi, Poezia religioasa romaneasca. Antologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 267-268.
5 Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua, Ed. Christiana, Buc., 2006, p. 301.
6 Adrian Popescu, op. cit., p. 91.
7 Ibidem, pp. 100-101.