PAUL GOMA – LUPUL SINGURATIC

            Textul acesta e o datorie de constiinta. El a inceput sa germineze in mine cu vreo 25 de ani in urma, in serile/noptile cand il ascultam pe Paul Goma citindu-si romanele la microfonul “Europei Libere”. Dupa ’90, cand, in sfarsit, a inceput sa fie editat si in Romania, i-am reintanlnit amintirile, scrise negru pe alb, transpuse in concretul palpabil al hartiei. Erau (sunt) acolo cu totii, negrii si albii, cei rai si cei buni. Eugen Turcanu si Gruenberg zis Nicolschi, Goiciu, Enoiu, dar si mai recentii (si mai romanii) Goran Gheorghe, Vasile Gheorghe, Nicolae Plesita etc., etc. De cealalta parte a baricadei: Ion Ganescu, Ferdinand Klapka, dar si mai recentii Ladea, Bedivan, Cristoiaica, Damboviceanu etc., etc. Listele nu sunt exhaustive. Cu siguranta, voi fi  uitat nume (mai) importante – si dintre „negri”, si dintre „albi”. Dar daca ii stiu pe cei amintiti mai sus,  e, in primul rand, meritul lui Paul Goma.

            Cu o incapatanare si un curaj atat de rare printre romani (cel putin, printre cei de la nord de Dunare), Goma a scris letopisetul terorii securiste, dar si pe cel al reactiilor starnite de vitregia comunista pe meleagurile noastre.  De la rezistenta pura si simpla (nu cea „prin cultura”), pana la tradarea la fel de pura si de simpla...

            Desigur, letopisetul supara. El e oglinda curajului, dar si a putinatatii noastre. Cu toate ca se opreste la anul 1977, citindu-l, vom descoperi originea unor grave inconsecvente si tradari ale intelectualitatii romanesti de azi.

            Sa ne miram ca multi nu sunt deloc flatati de imaginea lor din oglinda si doresc sa o faca tandari?  Cand vine vorba de Goma, „liberalii” isi dau mana cu fostii propagandisti ai nationalismului cu voie de la C. C.; oameni subtiri, intelectuali veritabili, scriitori cu talent si influenta impart aceeasi transee (pardon – acelasi sant) cu dulai decrepiti de teapa unor Plesita, Burtica sau chiar Stefan Andrei. Fiecare avertizeaza, se revolta, se umfla in pene pe limba si in stilul sau. Generalul fost decorat de insusi De Gol, ce conteaza cateva fire smulse din barba „de rabin” a unui legionar fascist?  La alt post de televiziune, cu alte vorbe si alt temperament, junele Nicolae Manolescu insinueaza ca Goma are 70 de ani, s-a ramolit, scrie aberatii in jurnal...

            Da. S-a ramolit. Si are obsesii bolnavicioase. Crede, scrie, spune ca:

            1) Ideologia comunista, ca si partidul care a pus-o in practica, este criminala, iar Securitatea, mana inarmata a Partidului, nu a fost cu nimic mai prejos de mult hulitul Gestapo.

            2) Basarabia e pamant romanesc. Adevarul acesta a fost, este, va fi incomod. Si nu doar pentru slavofili, dar si pentru „europenizatii” care au vrut, cu orice pret, in N.A.T.O. si in U.E.

            3) Pentru a-si intelege istoria, romanii trebuie sa afle care a fost comportamentul evreilor basarabeni (nu al tuturor, dar al multor, al prea multor evrei basarabeni) in perioada 28 iunie-3 iulie 1940 (“saptamana rosie”). 

            Sa le examinam pe fiecare:

            Ideologia comunista n-a murit. Reziduurile ei otravite se regasesc in mintea si-n sufletul mai tuturor politicienilor, ca si in ale multor, prea multor ziaristi... Inca mai vioi sunt fostii securisti. Fie ca tanjesc demagogic dupa vremea „bunului patriot Ceausescu”, fie ca au „naparlit” si au fost primiti in partidele istorice, ei nu sunt deloc interesati ca romanii sa iasa din uitare.

            Trecem mai departe. De fapt, nu trecem. Caci tot despre relatia romanilor cu propria istorie va fi vorba.

            In 1993, s-a intamplat sa-l cunosc pe Andrei. Bun vorbitor de romana, Andrei s-a prezentat drept „un student strain”. Nu a trebuit sa astept prea mult pentru a afla de unde anume: din Uniunea Sovietica (atentie: episodul dateaza din 1993; eram, deci, la doi ani DUPA disparitia U.R.S.S.). Devenisem curios – fosta Uniune e mare... Tanarul recunoaste sfios: din Chisinau. Pana la ceasul acela nu intalnisem basarabeni. Desi referinta la Soviete ma descumpanea, eram bucuros. Euforia a fost de scurta durata. „Studentul strain” (de altfel, bursier al statului roman) m-a readus cu picioarele pe pamant. Pe pamant sovietic. Bunica lui Andrei, moldoveanca curata, s-a pus in mijlocul drumului pentru a nu lasa ajutoarele din Romania sa ajunga in Respublica. Ei lacrimau cand pica un avion sovietic in Nagorno-Karabak. Ei nu-i vor pe romani. In fond, America si Australia vorbesc aceeasi limba si nu vor sa se uneasca, nu? Fiul aparatcik-ului din Moldova nu era sensibil la argumente de ordin istoric. In cazul lui, mancurtizarea reusise.

Desigur, amnezia e intretinuta perfid si legiferata prin tratate internationale. S-ar spune ca patriotismul cu iz de ectoplasma si bors al d-nei Leonida Lari are menirea de a-i discredita pe basarabeni in ochii celorlalti romani. Si reuseste din plin. La fel de priceputi in acest sens sunt si acei bursieri de peste Prut care prefera sa comunice intre dansii folosind limba rusa... Dar poate ii judecam prea aspru, noi, romanii ceilalti, cei ce nu stim pe pielea noastra cum e sa te nasti si sa traiesti intr-o Respublica (ex)Sovietica...

            Despre  perioada 28 iunie-3iulie 1940, Paul Goma  a scris Saptamana Rosie[1], tom masiv, ce aduna, pe langa contributiile autorului, documente de arhiva si relatari din presa vremii, toate avand ca subiect ispravile celor prea nerabdatori sa traiasca in Respublica... O saptamana rosie nu doar din punct de vedere ideologic...

            Fiii, nepotii, complicii nerabdatorilor de atunci au tesut o conspiratie a tacerii in jurul celui ce-a indraznit sa atenteze la statutul lor public – trecandu-i de la  „victime” la rubrica alaturata. Cu cateva imbucuratoare exceptii, omerta functioneaza.

             Paul Goma este – inca o data – solitar. Cu riscul de a comite o barbarie lingvistica, as spune ca e MAI solitar decat in 1977. Acum 30 de ani, balaurul numit political correctness abia eclozase. Azi a crescut, iar barbariile pe care le pune la cale nu sunt (doar) de ordin lingvistic...

Marian STAN

DAN PURIC – VOCATIA MARTURISIRII

            Tinerii cauta intotdeauna (constient sau nu) pe acei oameni capabili sa-i modeleze, sa-i indrume spre un anumit ideal. Fiecare generatie isi are liderii ei. In absenta unui model, nu se poate vorbi despre o generatie, fiindca rolul modelului e de a revela un orizont pe masura aspiratiilor ei. In lipsa un astfel de orizont, generatiile se succed fara rost si fara idealuri. Asa cum observa Mircea Vulcanescu, o generatie nu-si impune singura misiunea ei. Generatia se „coaguleaza” in clipa in care i se imprima o directie.

            Fiecare generatie isi asteapta modelul, clipa ei de har. Atunci, energiile ei latente converg intr-o directie creatoare. Am incercat deseori sa-mi imaginez ce se intampla in clipa intalnirii unei generatii cu modelul ei formator. N-am reusit niciodata sa duc gandul pana la capat… Pana cand l-am urmarit recent pe Dan Puric intr-o conferinta cu tinerii. Si mi-am zis ca un astfel de om ar putea fi constiinta unei generatii, avand toate premisele pentru a deveni un lider, un model, un indrumator de generatie.

            Intai de toate, este un om suficient de tanar pentru a fi „credibil” in ochii tinerilor. Tinerii i-au privit mereu cu oarecare neincredere pe cei prea in varsta. Dan Puric are o priza formidabila la tinerii atrasi de spectacolul de idei in genere. Important e insa faptul ca le reveleaza acestor tineri valorile perene ale traditiei crestine a neamului romanesc. Valori pe care marea lor majoritate nu le-ar descoperi niciodata pe cont propriu. Fiindca intre generatia dintre cele doua razboaie, de pilda, si „generatia 2000” a survenit o „fractura”. In acest interval (deopotriva temporal si moral) s-a distrus in mod sistematic accesul neingradit al tinerilor spre valorile autentic romanesti.

            Dan Puric are vocatia marturisirii valorilor, realizand un „liant” intre reperele crestin-traditionale (pe care le cunoaste in litera si in duhul lor), si „foamea” tot mai crescanda a tinerilor de noutate. Marea sa lectie e aceea ca valorile sunt mereu actuale, cu conditia de a fi autentice. Numai pseudo-valorile se degradeaza si se pierd… 

            Dan Puric ar putea fi „omul providential” pentru recuperarea acestor repere, de care tanara generatie are, mai mult ca oricand, nevoie. Daca Dan Puric se va achita (sau nu) de o atare „misiune” (cu atat mai ingrata cu cat vocea lui e mai singulara in contextul actual), vom afla in urmatorii ani. Ar putea fi marele „rol” al vietii sale! Pana atunci, ne simtim martorii privilegiati ai unui fenomen ce tinde sa ia amploare pe zi ce trece. Un reviriment necesar si aproape vital, in contextul (atat de debusolant uneori) al integrarii noastre europene. 

Alexandru Valentin CRACIUN

(student)