CA SA FII TARE TREBUIE SA FII SINGUR (II)

In ceea ce ma priveste, in primele doua saptamani de dupa infiintarea „Clubului Tineretului”, am fost ignorat in continuare, situatie care, la inceput, mi-a convenit de minune, dar care, o data cu trecerea timpului, a inceput sa ma ingrijoreze. Ceva plutea in aer. Simteam o neliniste care pana la urma s-a dovedit a fi prevestitoare, caci in dimineata zilei de 15 decembrie, imediat dupa plecarea vecinilor mei la „cursuri”, s-a deschis si usa mea, iar un caraliu pe care nu-l mai vazusem pana atunci mi-a ordonat sa-mi scot mantaua (era destul de frig si eram imbracat cu mantaua de zeghe) si sa merg cu el. Eu am aruncat mantaua pe pat, dar el mi-a poruncit s-o iau si sa mi-o pun pe cap. Atunci am inteles ca nu voi fi dus la „club”, cum crezusem. Cei care mergeau la „club” erau scutiti de aceasta umilinta, caci umilinta era punerea „ochelarilor orbi” ori de cate ori erai scos din celula. La Aiud, in ultimul timp, din comoditate sau mai stiu eu din ce alte considerente, „ochelarii orbi” fusesera inlocuiti cu acest sistem (haina pe cap). O data iesit pe pasarela, caraliul imi aranja cu grija „obrocul”, in asa fel incat sa nu vad nimic in jur, apoi prinse ca pe un capastru manecile mantalei si ma trase grabit dupa el. Am coborat scarile la parter, unde s-a oprit o clipa si a vorbit ceva in soapta cu seful de tura, care a deschis usa, dandu-ne cale libera. Desi eram de mai bine de 6 ani in Aiud, nu cunosteam bine topografia inchisorii, asa ca n-am putut sa-mi dau seama incotro mergeam. Frigul patrunzator, care m-a intampinat inca de la iesirea din celular, m-a facut sa cred ca s-ar putea sa ma duca la izolare. Din experienta anilor precedenti, stiam ca astfel de pedepse curgeau cu nemiluita mai ales in sezonul rece. Mi-a trecut prin gand chiar si posibilitatea de a fi dus la Zarca. N-a fost insa asa. Dupa ce am trecut prin mai multe porti, am intrat intr-o cladire care parea pustie. Am apucat-o pe un coridor ce mi s-a parut a fi destul se stramt si ne-am oprit in fata unei usi pe care insotitorul meu a deschis-o, impingandu-ma inauntru: Intra si asteapta aici! A inchis apoi usa in urma mea, rasucind cheia in broasca. Ramas singur, mi-am luat mantaua de pe cap si am inceput sa cercetez incaperea. Inca de la inceput mi-am dat seama ca era vorba de un birou de ancheta...

 In incapere, in afara de o masa care tinea loc de birou si de un scaun, mai era doar o soba (in care se facuse, probabil, inca de dimineata, focul, caci era destul de cald si placut). Dupa ce m-am asigurat ca usa nu era prevazuta cu „spion” (vizeta prin care sa fiu supravegheat), m-am apropiat de fereastra fara obloane si am inceput sa cercetez inprejurimile. Am constatat astfel ca ma aflam intr-o cladire din apropierea birourilor administratiei, amplasate in prima curte a inchisorii. Dincolo de birouri se vedea grefa (imi aminteam, fiindca trecusem o data, nu mai stiu cu ce ocazie, pe acolo), iar ceva mai in fund cladirea in care locuiau comandantul si alti cativa ofiteri. La un moment dat, a inceput sa ninga. Mai intai cate un fulg razlet, apoi din ce in ce mai abundent, pana cand, dupa cateva minute, nu se mai vedea nimic dincolo de geam. O cortina alba de zapada se interpunea intre mine si lumea hada. Era ceva fantastic, ceva feeric, predispunand la aduceri-aminte. Si am visat cu ochii deschisi, cat timp nu stiu. Eram atat de absent, atat de rupt de realitate, incat nici nu am auzit cand s-a deschis usa. Am realizat ca nu mai sunt sigur in incapere doar atunci cand cineva din spatele meu a intrebat, cu un glas mai mult intrigat decat rastit: Ce faci, ba, acolo, dormi? M-am intors ca in transa si, in primul moment, nerealizand ca in fata mea era colonelul Craciun in persoana, am raspuns candid, fara nici o urma de impertinenta in glas: Ma uit cum ninge decembrie... Interlocutorul meu m-a privit uluit si oarecum derutat, iar eu, abia atunci trezindu-ma din reverie si dandu-mi seama de situatia in care eram, am adaugat pe un ton care, de data aceasta, voia sa fie justificativ: Stiti, e un vers din Bacovia... Deruta colonelului a mai staruit cateva clipe, apoi, dandu-si seama de penibilul situatiei in care se afla, mi s-a adresat pe un ton oarecum rastit, oarecum inciudat: Lasa, ba, asta! Nu te-am chemat aici ca sa-mi reciti poezii din Bacovia asta al tau. Te-am chemat pentru altceva. Am auzit ca ne faci probleme, nu vrei sa colaborezi cu noi. Devenind dintr-o data foarte lucid, mi-am dat seama de ascendentul castigat asupra lui prin comportarea mea involuntara si am contraatacat: Domnule colonel, imi iertati indrazneala, dar am sa va raspund cu o perla culeasa din folclorul puscariilor. Un subordonat de al dumnevoastra, sacait odata de un detinut care ii tot cerea sa-l scoata la raportul comandantului, i-a dat, la un moment dat, urmatoarea replica: „Ba, tu nu stii ca este posibilitati care se poate si posibilitati care nu se poate?”. Conform acestei „adanci cugetari” posibilitatea ca noi doi sa colaboram „nu se poate”. Si nu se poate pentru ca noi facem parte din tabere diferite. Dumnevoastra sunteti in tabara celor care impileaza, iar eu in a celor impilati. Dumnevoastra aveti datoria sa loviti, eu am datoria sa rezist. Atata cat ma vor tine puterile... Ma asteptam ca spusele mele sa-l infurie, insa nu s-a infuriat, ci m-a privit numai dispretuitor. Dupa ce a cumpanit nitel situatia, a continuat, straduindu-se sa para calm: Ba, voi sunteti... unii dintre voi sunteti de-a dreptul nebuni. Nu vreti sa intelegeti ca totul s-a terminat, ca voi ati pierdut partida si ca noi am castigat? Nu vreti sa intelegeti ca acum trebuie sa jucati depa cum va cantam noi? I-am raspuns, straduindu-ma sa fiu si eu la fel de calm: Ba da, intelegem, ati invins, dar trebuie sa intelegeti si dumnevoastra ca intr-un razboi ca al nostru nu victoria conteaza, ci lupta. Nu stiu daca vom mai fi noi atunci, dar ar fi interesant  sa ne intalnim cand se va termina aceasta inclestare. (In treacat fie spus, dupa `89 m-am intalnit cu el. I-am facut o vizita acasa. A fost o intrevedere interesanta, despre care voi relata cu alta ocazie. Ceea ce m-a frapat, printre altele, a fost ca isi mai aducea aminte de confruntarea noastra din acel decembrie `62.)

M-a privit lung, cu un soi de compasiune, intarindu-mi astfel convingerea ca nu a inteles nimic din cele ce-i spusesem. In cele din urma se intoarse spre usa, adresandu-se gardianului care astepta pe sala: Adu-i hartia si creionul! Gardianul, care avea deja pregatite cele cerute, le aduse si le puse cu grija pe masa. Adresandu-mi-se apoi, imi spuse: Sezi aici si scrie! – Ce sa scriu, domnule colonel? Romane, povesti? – Hai, nu mai face pe prostul, fixeaza-ti in scris pozitia actuala fata de trecutul tau ticalos si fata de organizatia criminala din care ai facut parte, fata de activitatea de reeducare si fata de regimul nostru popular care se straduieste sa va faca bine cu de-a sila! Inainte de a parasi incaperea ii spuse gardianului: Ii aduci masa aici, iar cand va termina de scris il duci inapoi in celula!

Ramas singur, am inceput sa ma plimb ingandurat si oarecum ingrijorat prin incapere. Afara incetase ninsoarea, iar inauntru se facuse cam frig. M-am apropiat de soba, am deschis usita si am constatat ca sub spuza mai era inca ceva jaratec. Mi-am amintit atunci ca in poezia aceea a lui Bacovia se facea vorbire parca si de jaratec... Si, fara sa fac vreun efort de aducere aminte, m-am pomenit murmurand versurile: Mai spune s-aduca jaratec/ Si focul s-aud cum trozneste. Multumindu-i lui Bacovia pentru ajutorul dat la „imblanzirea capcaunului”, am aruncat peste jaratecul dezvelit din spuza cateva bucati din lemnele care mai erau in fata sobei si am inchis usita. Dupa citeva minute soba a inceput sa duduie. Aceasta activitate domestica, precum si aducerile aminte m-au binedispus. Mi-am reluat plimbarea intrerupta, uitandu-ma pe furis (cu teama parca) la topul de hartie de pe masa. Va trebui totusi sa ma decid. Ce fac, scriu ceva sau nu scriu? La inceput ma batu gandul sa nu scriu nimic, dar tot framantandu-ma, mi-am dat seama ca aceasta ar fi o provocare prea mare. Am renuntat la aceasta idee, asezandu-ma la „masa de scris” cu oarecare emotie. De aproape 7 ani nu mai avusesem in mana o unealta de scris sau hartie. Nu „scrisesem” decat pe scoarta cerebrala, sau pe perete, cu un cui. Si deodata mi-a venit o alta idee. Ce-ar fi – mi-am zis – daca as scrie, pentru lecturile lui Craciun, cateva din poeziile mele, pe care sa le transmit astfel posteritatii? Poate ca acesta, pastrator cum este, le va pune la dosarul meu ca dovezi incriminatorii si, candva, peste zeci de ani, vreun cercetator zelos al arhivelor acestui „ev intunecat” le va descoperi si le va pune in circulatie. Gandul acesta m-a animat si m-am pomenit scriind (nu stiu de ce) poezia amintita mai sus: „Unde-s nebunii?”. Dupa ce am scris-o, am privit-o prelung, cu o senzatie ciudata. Sentimentele traite atunci sunt, banuiesc, asemanatoare cu cele ale unui debutant vazandu-si opera intre copertile unui volum. Am fost trezit din aceasta noua reverie de aducerea de catre gardian a mesei de pranz, care era altceva decat ce ni se „servea” pe celular: mai consistenta si mai gustoasa. Dupa ce am mancat fara sa ma satur (in Aiud nimeni nu s-a saturat vreodata), m-am intors la „masa de scris” si, dand cu ochii de foaia de hartie pe care scrisesem poezia, am cazut pe ganduri. Si tot gandindu-ma, entuziasmul care ma cuprinsese a inceput sa-mi scada, pana am ajuns la concluzia ca ceea ce vreau sa fac eu este o bravada ieftina, pe care Craciun o va lua ca pe o provocare si va actiona in consecinta. Si atunci m-am hotarat sa renunt. Nu din teama, ci asa, dintr-un soi de lehamite. Am mototolit foaia de hartie scrisa si am aruncat-o in focul care palpaia inca in soba. Am stat apoi multa vreme in fata hartiei albe si am cumpanit ce si cum sa scriu pentru a fi credibil, neprovocand, dar nici facand compromisuri. Dandu-mi seama ca am intrat in criza de timp, m-am pus pe scris. Mergea insa foarte greu. In mai bine de doua ore, am reusit sa acopar doar doua pagini si jumatate cu „Declaratia” pe care o voi reproduce mai jos. Inainte, insa, fie-mi ingaduita o scurta paranteza.

Pe la inceputul lui 2001 am adresat C.N.S.A.S.-lui o cerere prin care solicitam sa mi se ingaduie accesul la propriu-mi dosar. Dupa aproape un an, in ianuarie 2002, am primit un raspuns neconcludent. Mi se aducea la cunostinta ca „pana la preluarea integrala a arhivelor fostei Securitati de la detinatorii acesteia (S.R.I., S.I.E. si S.A.M.)”, nu mi se poate satisface cererea. In concluzie, mi se recomanda sa astept. Si am asteptat 5 ani. Intre timp, interesul pentru scotocirea trecutului mi-a scazut semnificativ. Consideram, pe buna dreptate, ca intalnirea cu „strigoii trecutului” m-ar fi costat prea mult suflet. Si apoi, ce-mi putea dezvalui un dosar al carui continut il banuiam? Poate doar numele unor prieteni care au dat informatii despre mine, sau rapoartele unor „filatori” pe care, la vremea respectiva, ii simteam uneori in spatele meu. Or, dupa atat amar de vreme, astfel de lucruri nu prea ma mai interesau. Asa ca m-am resemnat si nu am mai facut nici un demers. Dar iata ca tocmai cand nu ma mai asteptam, in primele zile ale lui 2007 (deci dupa 6ani de la cerere), am fost instiintat de catre C.N.S.A.S. ca, „in urma verificarilor efectuate in arhive”, s-a identificat un dosar intocmit de fosta Securitate pe numele meu. In consecinta, eram invitat sa-l consult. M-am dus. Si au inceput surprizele. In primul rand, m-a frapat putinatatea dosarului, de doar 38 de file, ceea ce era mult prea putin pentru o perioada de un sfert de secol (1964-1989), cit fusesem hartuit de Securitate. Curand aveam sa-mi dau seama ca acest dosar continea doar documente din primele luni de dupa punerea mea in libertate (august 1964 – martie 1965). Pentru perioadele urmatoare – nimic. Mai mult, peste jumatate din cele 38 de file erau „inscrisuri” din timpul detentiei: cateva caracterizari, mai mult sau mai putin „prietenesti”, facute de unii colegi de temnita, rapoarte ale unor ofiteri politici referitoare la unele discutii „amicale” avute cu mine si – important din punctul meu de vedere – doua declaratii scrise date de mine, la cererea expresa a colonelului Craciun, in legatura cu pozitia pe care o aveam atunci fata de trecutul meu politic, fata de actiunea de reeducare si, mai ales, fata de regimul „democrat-popular” din tara. (Va urma)

Demostene ANDRONESCU