“RAZBOIUL BIOCIPURILOR”: DOUA RASPUNSURI

Inceputul acestui an a fost marcat de o lunga si tensionata discutie in jurul iminentei introducerii pasapoartelor biometrice. Aspectul civil al lezarii libertatii si demnitatii cetateanului a fost mult eclipsat de aspectul religios al problemei, iar polemicile au fost mai aprinse intre diferitele pozitii religioase decit intre pozitia religioasa si pozitia nereligioasa (laica sau atee). Ortodocsii s-au polarizat belicos intre pozitia “apocaliptica” a unui Apel de sorginte minastireasca si pozitia laxa a oficialitatilor bisericesti. Raspunzind intrebarilor mai multor cititori, dar si anumitor provocari mediatice, am schitat pe scurt si punctul meu de vedere intr-o disputa ce pare departe de a se fi incheiat. S-ar putea sa ma insel in unele privinte (cum ni se intimpla, omeneste, mai tuturor), dar nu-i la mijloc nici un gind ascuns si nici un interes impur. Ma rog sa triumfe Ortodoxia si pacea intre frati. (R. C.)

I

Nu sint eu in masura sa dau sfaturi sau retete duhovnicesti. Fug insa mereu la Hristos si caut sa inteleg cuvintele Lui.

Hristos ne cere sa fim vigilenti, mai ales in proximitatea vremurilor de pe urma. Indemnul la priveghere este leitmotivul Evangheliilor. Pe linia lor a fost si recentul apel al parintelui Iustin Parvu, care tocmai de aceea trebuie luat in serios – daca nu in litera, in orice caz in duhul lui.

Dar tot Hristos ne spune in repetate rinduri sa nu ne temem. Si mai ales sa nu ne temem de cei care ne pot distruge trupul, dar de sufletul nostru nu se pot atinge. Acestia sint puternicii lumii acesteia, care ne pot produce multe necazuri, mergind pina la lezarea libertatii exterioare, prigonire si moarte, dar n-au putere asupra sufletelor noastre, asupra libertatii noastre interioare, daca – si cita vreme – noi ni le pazim crestineste.

Prin urmare, daca noi veghem tari in credinta, in dragoste si in nadejde, orice ne-ar face puternicii lumii acesteia (lucru dovedit cu prisosinta si pe vremea comunismului, mai ales in mediul penitenciar) nu ne poate periclita mintuirea, ci doar amari si ingreuna trecerea prin viata de aici.

Ca in lume vom avea necazuri, ne-o spune Hristos, iar necazurile e firesc sa se inmulteasca pe masura ce ne apropiem de “plinirea vremii”. Se cade sa le primim pe toate cu buna nadajde in Domnul, sa le rabdam cu intelepciune de sarpe si curatie de porumbel, caci cei ce vor rabda pina la capat, fara sa cedeze si fara sa dispere, aceia se vor mintui.

Cind eu, crestinul, am fagaduinta si asistenta lui Hristos, cind cred si marturisesc ca, in tot locul si in tot ceasul, “cu noi este Dumnezeu”, de ce si de cine m-as mai teme? E cineva mai puternic decit Dumnezeul nostru? Vreun numar magic, vreun cip, vreun tehnolog, vreun dictator, Antihristul insusi, cu semnele lui mincinoase? Sa accept asa ceva inseamna sa pun la indoiala atotputernicia si atotstiinta lui Dumnezeu. Sa nu fie!

Vorbind chiar in termenii Apocalipsei, “semnul Fiarei” (666 sau oricare altul) n-are putere in sine, ci poate avea putere numai in masura in care este primit prin cedare interioara, prin lepadare de Dumnezeu si de Biserica Lui.

Daca eu nu cedez interior, daca nu ma lepad, daca ei ma cipuie si eu ma rog (“Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”), atunci, chiar sa ma insemneze nu doar in buletin sau in pasaport, nu doar pe frunte sau pe mina dreapta, ci pe fiecare centimetru patrat al trupului meu, nimica nu-mi este! Toate puterile lumii acesteia sint neputincioase sa-mi tilhareasca sufletul sau mintuirea. Ele ma pot zdrobi pe dinafara, dar nu ma pot invinge pe dinlauntru. De aceea Il ascult pe Hristos si nu ma tem mistic de ele. Iar daca e sa ma tem, ma voi teme, tot ascultindu-L pe Hristos, “mai degraba de acela ce si sufletul si trupul poate sa le piarda in gheena”, dar care nu mai e din ordinea omeneasca.

Ceea ce ne invata Domnul, in fel si chip, este sa nu confundam planul mistic cu planul lumesc. Or, biocipurile, ca si orice alte forme exterioare de control abuziv al insului de catre un sistem secular, tin de planul lumii acesteia, de necazurile si mizeriile unei contingente istorice, de sminteala ideologica a politicului, de natura corupta a lui “aici” si “acum”. Nu sint indiferent fata de ele, ma supara ca nedreptate ambientala, protestez principial, dar nu ma panichez, nu le atribui mai multa putere decit pot avea, nu le pun in cumpana cu increderea mea in Dumnezeu. Sint vigilent, dar nu sint panicat. Ma mihnesc, dar nu ma tem. Iar prioritatile mele, ca traitor crestin, sint cu totul altele: sa pazesc dreapta credinta, sa savirsesc faptele iubirii, sa ma rog ca sa nu-mi pierd trezvia, sa ma lupt “lupta cea buna” (“razboiul nevazut”), care nu este cu puternicii lumii acesteia, nici cu pleava umanului, ci cu propriile slabiciuni si cu duhurile rele, in speta cu urzelile (mult mai perfide si mai puternice decit toate tehnicile omenesti) celui ce dintru inceput a fost “mincinos si tata al minciunii”, invrajbitor si pierzator de oameni.

Pietre de poticnire aflu la tot pasul, inclusiv – si mai ales – in “semnele vremurilor”, dar stiu, tot de la Hristos, ca toate acestea trebuie sa fie, ca nu poate fi oprit mersul lumii spre eshaton, dupa cum stiu si ca toate pot fi depasite prin credinta si prin faptele credintei.

S-a spus ca nu de moarte trebuie sa fugim mai abitir, ci de pacat, caci pacatul alearga mai iute decit moartea. Si, as adauga aici, tot el e mai iute si decit toate biocipurile reale sau inchipuite, decit toate falsele “minuni” ale tehnicilor magice sau stiintifice, decit toate ingineriile sociale de ieri, de azi sau de miine. Deci, asa cum rezulta din ansamblul invataturilor evanghelice, de pacatele noastre sa fugim mai intii si imparatia lui Dumnezeu s-o pazim in inimi, caci atunci toate cele de folos ni se vor adauga noua si harul Domnului ne va pazi de orice rau, cu sau fara stirea noastra.

Iar cind simtim ca panica sau teama de cele trecatoare da sa ne cuprinda, pentru pacatele noastre cele multe, sa ne insemnam cu semnul cel mai presus de toate semnele – Sfinta Cruce – si sa zicem in cugetul nostru ca in Evanghelia de la Marcu: “Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele”.

II

Cartea Apocalipsei e ultima admisa in canonul biblic, dupa indelungi ezitari. Stiau Parintii ce stiau, caci de-a lungul vremii ea a dus, intr-adevar, la fel de fel de interpretari hazardate, nu numai in afara, dar si inlauntrul Bisericii.

Las la o parte numeroasele devieri sectante (in speta, milenariste) bazate pe rastalmacirea unor pasaje apocaliptice. Ma gindesc insa cu ingrijorare la tensiunile create pe baza ei chiar in sinul Bisericii, cum se intimpla si acum.

Un lucru e cert: nu trebuie sa fii neaparat “sectant”, “gnostic” sau “yoghin” (!) ca sa te puna pe ginduri anumite “coincidente” (cum e cea dintre 666-le biblic si 666-le dintr-unul din sistemele curente de codificare cu bare), mai ales in corelatie cu alte tendinte si abuzuri anticrestine din lumea contemporana. Disputele in jurul lui 666 nu sint noi, ci au o intreaga istorie, ce nu tine neaparat de heterodoxie, cum insinueaza autorul unui recent articol on-line (diac. Dumitru-Ionut Popescu). Nimeni nu-si mai face demult iluzii asupra oficialitatilor noastre laice, dar multi se intreaba pina unde poate merge insolenta mediilor oficiale bisericesti, pina mai ieri bine creditate statistic.

Poate ca in anumite cercuri ultraortodoxe se exagereaza, cum s-a mai intimplat si aldadata in istorie, dar este abrupta si indigna concluzia ca ele s-ar aseza prin aceasta in afara Ortodoxiei, sau chiar ca ar sta la rind cu lucrarile diavolesti. Cum sa-l banuiesti de heterodoxie pe un induhovnicit si un mucenic al dreptei credinte de talia parintelui Iustin Parvu (nenominalizat in articol, dar indicat aluziv ca un fel de patron al smintelii)?! Ba chiar sa te mai si apuci tu, un mucos functionar marunt al Biroului de Presa al Patriarhiei, sa-i tii lectii despre etica martirajului din inchisori?!

Nu atit indreptatirea sau neindreptatirea unui alt punct de vedere cu privire la 666 sau la campania cipuirii biometrice conteaza aici (conexiunea dintre cele doua ramine, de altfel, nedovedita pina la capat), cit aceasta grava insolenta, care angajeaza pagubos insasi institutia Patriarhiei, si asa destul de inabila (si pina la urma de neparinteasca) in cele citeva provocari majore cu care s-a confruntat constiinta ortodoxa romaneasca in ultimii ani (cazul Tanacu, cazul dosarelor ecleziale de la CNSAS, cazul masonilor din Biserica, cazul Ravenna, cazul Corneanu-Drincec, cazul pasapoartelor biometrice).

Pe ginduri trebuie insa sa cada si cei incriminati pe nedrept: cind te expui in mitinguri penibile si la televiziuni imunde alaturi de reprezentanti ai M.I.S.A. sau de fel de fel de aventurieri politici extremisti, cind te folosesti conjunctural de “serviciile” unor gazetari de scandal, impartasind practic cu ei aceeasi lipsa de scrupule si acelasi limbaj de tip vadimist, nu mai trebuie sa fie asa de mare mirarea ca multa lume, de la vladica pina la opinca, tinde sa te asimileze si sa te judece la gramada cu ei, dupa un calcul elementar (“Spune-mi cu cine te incirdasesti, ca sa-ti spun cine esti!”).

Dar nici de acest aspect nefericit nu poate fi facut raspunzator parintele Iustin personal, ci anumiti ucenici de-ai sai fara suficient discernamint, care s-ar cuveni sa invete – daca nu de dragul parintelui, macar de dragul lui Hristos – ceea ce este de invatat din recentele imprejurari. Ar cam fi vremea sa faca si ei pasul de la imaturitatea unei anumite haiducii ultraortodoxe la fermitatea cumpanita a sfinteniei veghetoare, pe care o intruchipeaza parintele Iustin, alaturi de alti citiva mari duhovnici in viata. Caci altminteri risca sa compromita cauza pentru care pretind a lupta, tirind-o in derizoriu, si sa ajunga spinzurati de o dreptate pe care o au, poate, dar pe care nimeni nu le-o da (in afara de o mina de “fani” isterizati, care nu fac decit sa le consolideze imaginea publica de primitivism frustrat si resentimentar).

Sintem cu totii plini de nedesavirsiri, dar daca nu vom face efortul (deopotriva personal si comun) de a ajunge sa raspundem provocarilor curente cu “intelepciune de sarpe” si “curatie de porumbel”, atunci nu vom face decit sa dam apa la moara adversarilor sau falsilor prieteni. Or, mi se pare ca ceea ce a lipsit agitatiei recente au fost, de ambele parti, tocmai aceste doua virtuti cerute de Hristos, in absenta carora totul se preface, cu voie sau fara voie, in sterila frenezie romaneasca a “aflarilor in treaba”.

Razvan CODRESCU