ARDEALUL IN MARTURIILE LUI AUREL SOCOL

            In 1991 la Cluj, Editura Revistei Tribuna, in Colectia „Marturii”, a tiparit Furtuna deasupra Ardealului de Aurel Socol, din care am primit si eu un exemplar.

            Marturiile avocatului Aurel Socol au fost pentru mine la fel ca deschiderea unei porti masive, ferecate si pazite pana atunci, in spatele careia au stat inchise adevaruri despre oameni si faptele lor din august 1940 pana in octombrie 1944, deci din anii ocupatiei Ardealului de Nord de catre Ungaria.

            Relatarile tanarului avocat de atunci despre concitadinii sai clujeni – romani, unguri, evrei – sunt consistente si detaliate, bazate pe autenticitate, si creeaza o imagine clara a situatiei de dictat, de razboi mondial. Armata ungara a instalat dictatura si administratia militara, iar ungurii ardeleni s-au transformat in stapani superiori, aroganti si necrutatori cu romanii, care au suferit umilinta, prigoana si deznationalizare. Evreii, care i-au primit cu mult entuziasm pe unguri, au inceput sa simta distanta si dispretul unguresc fata de ei, sa inteleaga ca asimilarea ungureasca nu inseamna si egalitate cu ei. Ba mai mult si mai rau, din martie 1944 viata lor a devenit un calvar, ghetou sub cerul liber, deportare.

            In aceasta valtoare de razboi, dominatia horthista din septembrie 1940, la care din martie 1944 s-a adaugat si cea nazista, a avut in Ardealul de Nord un efect opresiv, destructiv si criminal. Psihologia multimii a devenit cazona, de subordonare totala, marea majoritate a cetatenilor, automat deveniti cetateni unguri, a avut spirit gregar. In acelasi timp, au fost si cetateni care, desi faceau parte din multimea dominata, luati separat, ca persoane, au ramas oameni la fel ca si inainte. Aurel Socol, in marturiile lui, are in egala masura exemple nealterate de morala si comportament social printre romani, unguri si evrei. El a ramas fidel moralei crestine sau omeniei, cum spun romanii.

            Sigur, era normal ca majoritatea timpului si energiei Aurel Socol sa si-o foloseasca pentru romanii ardeleni atat de greu incercati. De exemplu: pentru 1.200.000 de romani ardeleni cazuti sub stapanirea ungureasca nu existau decat trei ziare romanesti, doua licee, un gimnaziu si o scoala normala. Atat. Intelectualitatea care nu s-a refugiat, ci a ramas in apararea drepturilor romanesti, a fost concediata, incorporata, arestata sau expulzata. Imediat dupa ocupatia ungureasca a inceput campania dezproprietaririi romanilor ardeleni, iar avocatul Aurel Socol si-a pus toata priceperea profesionala in apararea lor, a familiilor taranesti si a micilor proprietari.

            Aurel Socol a participat activ si la viata culturala si politica a romanilor ardeleni, prin publicarea de articole in Tribuna Ardealului, fiind unul dintre intelectualii clujeni ce s-a implicat total si curajos in apararea natiunii sale. Pentru toate acestea, in aprilie 1942, a primit ordin unguresc de prezentare la regiment. O data intrat pe poarta regimentului, a fost arestat, impreuna cu alti intelectuali romani si evrei. Au trebuit sa depuna juramant militar fata de Ungaria, dupa care li s-a spus ca, in urma juramantului depus, pot fi impuscati daca incearca sa dezerteze. Toti au fost escortati pe jos prin Cluj, spre gara, si imbarcati. A reusit, printr-o cunostinta, sa trimita un mesaj la Emil Hateganu, ce era reprezentantul romanimii ardelene de sub ocupatie. Trei zile au calatorit de la Cluj la Miskolc, unde au fost transferati in inchisoarea militara. A fost eliberat drept urmare a masurilor de retorsiune. Guvernul Antonescu, fiind incunostiintat de arestarea intelectualilor ardeleni romani, a arestat imediat pe secretarul general al comunitatii unguresti din Romania, apoi eliberarile s-au negociat diplomatic.

            In martie 1944, armata germana a ocupat Ungaria, deci a ajuns si la Cluj, cu toate fortele si serviciile, in frunte cu Gestapo-ul. Evreii din Ardealul de Nord au suferit cumplit: identificati si marcati cu stea galbena, li s-au inventariat averile, au fost dati afara din invatamant, din servicii, din case, si rapid ingraditi si inghesuiti in ghetoul de la fabrica de caramizi. O mare tragedie care abia incepea. In aceasta situatie cumplita, tot mai multi evrei clujeni au apelat la filiera, cunoscuta de Aurel Socol, de trecere clandestina a frontierei dintre Cluj si Feleac, in Romania.

            „In una din aceste zile de groaza si disperare, au venit la biroul meu avocatul Fisher Iosif (ulterior ministru al Economiei nationale in Israel, sub guvernarea Ben Gurion) si redactorul sef al ziarului evreiesc, Marton Ernest, si mi-au spus ca ei stiu despre actiunile mele de salvare a evreilor si ma roaga cu toata staruinta sa salvez cat mai multi evrei... Mi-au multumit, m-au conjurat sa continui cat pot si mi-au vorbit de respect si recunostinta... I-am rugat sa nu-mi vorbeasca de recunostinta... [recunostinta nu se vorbeste, se infaptuieste – n. C. F.]... si le-am spus: Va rog insa sa nu uitati un lucru; azi Feleacul este o frontiera intre viata si moarte. Moarte aici in Ungaria, viata dincolo in Romania” (ed. cit., pp. 64-65).

            Si acum, o paranteza mare:

            In anul 2005, Editura Compania a editat volumul Frontiera dintre viata si moarte a publicistului si scriitorului clujean Zoltan Tibori Szabo, cu subtitlul Refugiul si salvarea evreilor la granita romano-maghiara: 1940-1944. Volumul are peste 300 de pagini, este bine construit, dens in date si fapte ale acelor vremuri de razboi alienat, in care este prezentata interrelatia dintre clujeni laolalta – ungurii, romanii si cei peste 19.000 de evrei. Staruitor, recomand lectura volumului tuturor cititorilor, dar in special publicistilor, istoricilor si scriitorilor romani, ca valoare documentara si, in acelasi timp, ca model de cum trebuie sa fie documentata o scriere social-istorica despre starea ardelenimii intre 1940-1950, capitol la care publicistii, istoricii si scriitorii romani sunt mult ramasi in urma.

            Zoltan Tibori Szabo face, bazat pe amintiri documente, multe interviuri, o analiza sistematizata a deceniului belicos si silnic, care a distrus inceputul unei concordii citadine, cat de cat mai civilizate decat ceea ce au adus horthismul, nazismul si comunismul in deceniul cinci al secolului trecut. Este bine redata starea de spirit a comunitatii evreiesti si factorii care au influentat-o, din momentul intrarii triumfale a armatei unguresti, in toamna anului 1940, triumf garantat prin Dictatul de la Viena, pana la deportarea lor, cu aprobarea autoritatilor unguresti, din primavara anului 1944. De la extazul toamnei 1940 la extazul primaverii 1944.

            In toata aceasta situatie complexa de forte dominante, de ideologii si propaganda horthisto-naziste, Zoltan Tibori Szabo gaseste spatiu si cuvinte elogioase sa scrie despre avocatul Aurel Socol, care a incercat sa salveze cat mai multi evrei de la deportare, cu acte, imbracaminte taraneasca romaneasca, calauze peste frontiera. De altfel, paragraful citat din marturia lui Aurel Socol este reprodus pe coperta din spate, titlul insusi fiind imprumutat din el. Acest detaliu onoreaza atat pe avocatul roman, cat si pe scriitorul ungur, care a scris o valoroasa carte informationala. E drept, eu, la fel ca multi alti ardeleni sau traitori in Ardeal, mai sensibili si mai cunoscatori ai realitatii social-istorice, am gasit si rautati strecurate la adresa romanilor in contrast cu acoperirea, prin omisiune, a dictaturii horthiste fata de evrei, fata de romani. Cat priveste demonetizarea lui Raoul Sorban, cred, am motive sa cred, se datoreste si celor scrise de acesta in Invazie de stafii – volum de 600 de pagini, despre opresiunea romanilor ardeleni de catre ungurimea iredentista si horthista.

            Inchid paranteza, deocamdata.

            In primavara anului 1944, Aurel Socol, fara sa faca parte dintr-o mare retea si fara interese materiale (considera ca este imoral sa faci bani din disperarea si soarta nefasta a evreilor in acea primavara), cu ajutorul unei calauze, Crisan din Manastur, trecea din cand in cand peste frontiera cate un grup de evrei. Ultimul grup pe care l-a organizat pentru refugiu, format din patru copii minori si doua mame, a fost prins pe frontiera, impreuna cu Crisan. Aurel Socol a fost incunostiintat de esec imediat, avea timp si posibilitatea sa se ascunda, sa se refugieze. Nu a facut-o si a fost arestat, fiindca el a spus copiilor minori ca, daca sunt prinsi, „sa nu se lase maltratati, batuti si sa spuna cine i-a ajutat sa treaca frontiera”. Un mare gest crestin, dar faptul ca s-a lasat prins l-a costat foarte scump.

            Colonelul comandant al serviciului de contraspionaj si siguranta nationala (ungureasca) i-a spus: „Sunt de trei ani in Cluj si am numai doi ochi, dar unul este fixat tot timpul pe dumneata. Acum esti in mana noastra si vei infunda multi ani de puscarie, iar daca nu faci marturisiri complete, te vom tortura pana vei innebuni” (p. 68).           

            Aurel Socol a fost trimis in lanturi la Budapesta, impreuna cu un grup de evrei polonezi prinsi tot pe Feleac, predati politiei secrete unguresti, care-si zicea „noi suntem Gestapo-ul maghiar” si era de o bestialitate feroce; foloseau bastoane patrate si loveau cu muchia. De acolo a fost dus intr-un lagar oribil, langa gara de est a Budapestei. In vremea aceasta, Crisan din Manastur, calauza atator evrei peste frontiera, murea la Cluj din pricina ranilor primite prin tortura in inchisoarea politiei unguresti.

            Dupa un timp de mizerie si groaza, Aurel Socol a fost readus la Cluj pentru anchete peste anchete si apoi din nou expediat in acelasi lagar nenorocit din Budapesta. La un moment dat, lagarul s-a aglomerat si conducerea a avut nevoie de cativa „scribi” pe care i-a ales dintre „arieni puri cu diplome universitare”. Fiind unul dintre cei alesi, i s-a usurat mult viata in detentie.

            In 10 august 1944, a fost dus inapoi la Cluj si eliberat. A fost o bucurie de scurta durata, fiindca dupa 23 august 1944 a fost arestat de catre Gestapo si intampinat de maiorul anchetator cu: „Esti in mainile noastre si de data asta nu mai scapi: e o chestiune de ore sau cel mult de zile sa fii impuscat” (p. 79). Ancheta a durat multe zile, in care Aurel Socol s-a aparat pe viata si pe moarte, pana in data de 12 septembrie 1944, cand impreuna cu Emil Hateganu si alti detinuti au fost trimisi la Budapesta cu trenul. Pe peronul garii clujene, a observat aglomeratia si agitatia cu care ungurii incepusera sa evacueze Ardealul cotropit in urma cu 4 ani.     

            Interesant cum descrie inchisoarea budapestana „de sase etaje, din beton si otel” unde a intalnit si trait tot felul de situatii, pana la inceputul lunii octombrie 1944, cand a fost mutat, impreuna cu Emil Hateganu, la Györ – oras in vestul Ungariei –, unde li s-a spus ca sunt ostatici, iar incercarea de evadare se pedepseste grav; si au fost trimisi cu domiciliu obligatoriu in cladirea-cetate din secolul al XII-lea a Episcopiei catolice din Györ. Aici s-au bucurat de un tratament civilizat din partea episcopului catolic de Györ, baronul Apor Vilmos, si au primit vizita contelui ardelean, senatorul Teleki Ernest, care a fost binefacatorul lor, scotandu-i din mana Gestapo-ului si aranjandu-le domiciliul obligatoriu in Episcopia catolica, precum si garantia ca nu vor fi deportati.

            Dar in noiembrie 1944, o data cu lovitura de stat a lui Szalasi si venirea la putere a partidului fascist unguresc (nyilasi), cei doi romani ostatici, Emil Hateganu si Aurel Socol, pe de o parte beneficiau de aceeasi amabilitate a episcopului, iar pe de alta parte erau amenintati de catre fascistii unguri cu: „Valahi puturosi, tradatori si bolsevici, sa stiti ca in cateva zile vei fi spanzurati!” (p. 94). Aurel Socol are cuvinte de recunostinta fata de bunavointa episcopului catolic Apor Vilmos, contelui senator Teleki Ernest si a unui ofiter din Secuime, Eugen Debor, care in iarna 1944 le-a adus haine groase si bani. Gesturile mari, omenia nu au nationalitate sau religie.

            In februarie 1945, frontul care se apropia de Györ a fost oprit, iar fascistii unguri jubilau: „Acum ne avantam noi in contraatac si in doua luni vom fi la Kolozsvar, iar in trei luni pe crestele Carpatilor”, la care Aurel Socol vine cu replica: Quem Jupiter vult perdere, prius dementat („Pe cine Jupiter vrea sa-l piarda, ii ia mintile mai intai”). Dar in loc de contraatacul nyilasi-lor au sosit tancurile rusesti, ce au adus neomenia si violenta cu ele. In cetatea Episcopiei erau refugiate cateva sute de persoane, majoritatea femei, copii si batrani. Armata rosie, eliberatoare, a aflat acest lucru si intr-o zi au venit cu un camion, sa duca femeile tinere sa curete cartofi. Episcopul, baronul Apor Vilmos, s-a opus civilizat, cu argumente la care un ofiter rus, beat, a scos pistolul si l-a impuscat, apoi s-a urcat in camion si-au disparut in noapte. A fost primul soc al intalnirii cu armata rosie. Episcopul era grav ranit si trebuia dus urgent la spital, dar voluntari nu se aratau, fiindca era inca stare de razboi in oras. Aurel Socol a fost primul voluntar, dupa care au urmat si ceilalti ce l-au dus pe targa pe episcop pana la spital. Gestul brancardierilor voluntari a fost nobil si curajos, dar glontul ofiterului rus mortal.

            Dupa ce „nyilasii s-au topit” si frontul a trecut de Györ, cei doi romani socati de impuscarea episcopului au fost ai nimanui, liberi, dar fara posibilitati de intoarcere la Cluj, pana ce nu au luat legatura cu armata romana. Apoi totul s-a aranjat si au ajuns cu bine in Clujul eliberat de horthisti, dar ocupat de armata rosie, noua stapanitoare. Totul in paragina, nesiguranta si alte amenintari...

            Aici, memoriile scrise de Aurel Socol se opresc, dar viata celor doi mari romani continua sa fie inumana, tragica. Marele patriot ardelean Emil Hateganu este anchetat de NKVD, Siguranta, Securitate si ajunge la inchisoarea din Sighetul Marmatiei pentru 5 ani, iar Aurel Socol trece prin aceleasi filiere si este condamnat la 15 ani de detentie, Canal, domiciliu fortat in Baragan. Dupa eliberare, in 1964, nu a mai avut timpul fizic sa-si mai scrie memoriile, sau poate sunt pe undeva; oricum, trebuie remarcat, cu tristete, ca scriitorii si istoricii ardeleni ar fi trebuit, pana acum, sa-i descrie destinul de luptator cu dominantii preaputernici, necinstiti si brutali. Odata si odata trebuie sa luam exemplul evreilor, care niciodata nu-si neglijeaza personalitatile lor (dar care, in paranteza fie spus, au uitat complet de respectul si recunostinta promisa lui Aurel Socol, desi impanzeau Partidul Comunist si Securitatea...).

Corneliu FLOREA   

Winnipeg – Canada