MOARA CU NOROC SAU MINIROMANUL
UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (6)
Partea VI
... si iadul deznadejdii
Exista o deznadejde provenita din multimea pacatelor, din impovararea constiintei si dintr-o nesuferita tristete pe care, incercand-o, sufletul acoperit de rani si ingreunat se ineaca in adancul deznadejdii. Exista insa si o deznadejde care ni se intampla din mandrie si din trufie, atunci cand, dupa ce am cazut intr-un pacat, socotim ca n-am meritat o asa soarta. Cel care va observa cu atentie va gasi urmatoarea diferenta intre aceste doua feluri de deznadejde: cea dintai ne impinge spre nepasare, pe cand cea de-a doua il lasa pe cel deznadajduit sa se nevoiasca mai departe, intr-o sleire inutila. Intelegem acum de ce, o data in plus, dincolo de complicitate, ostilitate si confruntare, i-am simtit pe Lica si pe Ghita atat de aproape unul de celalalt.
Cine-i Samadaul? Trasaturi ca farmecul straniu, luciditatea, forta, insondabilitatea sau cruzimea par sa ii construiasca o schita de personalitate, dar credem ca nu sunt suficiente in a-l defini. Ne e foarte greu sa afirmam ceva despre un personaj atunci cand el e asemenea unui bloc de granit. Cititorul asteapta acel fulger care sa despice roca si sa-i descopere structura de profunzime a eroului. In cazul lui Lica, momentul pare sa vina foarte tarziu, abia in capitolul penultim al nuvelei. Si totusi, daca depasim acest impediment, rezultatele nu se vor lasa asteptate. Despre Lica nu poti vorbi decat citind cu atentia incordata aceasta parte finala si apoi reluand lectura intregului text.
„Asemenea lucruri nu se cred, raspunse el [Lica] cam necajit; ele se simt. Ziceam ca dac-as voi sa plec, mi-ar fi greu sa ma despart de tine. Mai multa dovada nu-ti trebuie decat ca ti-o spun, fiindca oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu prea spun asemenea lucruri”. Acest fragment reprezinta prima replica a Samadaului dupa debutul relatiei amoroase cu Ana, dar, mai mult decat atat, este pentru prima oara cand il descoperim vorbind despre sentimente in general, si in particular despre ale sale. Chiar daca nu a facut-o pana acum, barbatul nu pare sa formuleze idei ce se nasc spontan, ci convingeri deja constituite in mintea sau sufletul sau. Confesiunea nu e rostita cu lejeritate, pentru ca, pe de-o parte, el nu detine aceasta obisnuinta a autodezvaluirii, iar pe de alta parte, femeia primeste cu indoiala declaratia care certifica constanta afectiunii. Lipsa ei de incredere e un argument in plus care-i intareste Samadaului gandul de a se lepada de ea. Hotararea o data exprimata, nu mai lasa loc la discutii sau reveniri spectaculoase asupra ei: „Lumea ma socoteste om rau la fire pentru ca stiu sa ma stapanesc in toate imprejurarile: nici acu n-o sa-mi pierd eu sarita”. Asa cum Ghita avea o onoare, un bun renume de aparat, si Lica intentioneaza sa si-l apere pe al sau cu orice pret, chiar daca acesta e de alta factura. Aura de lider al bandei de hoti, talhari si ucigasi locali, de anti-erou, de om al Fara-de-legii i-a purtat intotdeauna numele din gura in gura. Cunoscut sau necunoscut direct, Lica a fost pe buzele tuturor. Asemenea unei legende, „multe s-au zis despre el [in text: despre mine], si dintre multe, multe vor fi adevarate si multe scornite”, dupa cum ii spunea el insusi cu emfaza lui Ghita la prima lor intrevedere. Adevarul nu importa, aparenta e totul. Intr-un consens tacit, ea pare sa stapaneasca lumea comuna, ca o panza de paianjen, a carei frumusete nu desconspira rostul ei, ci il ascunde in maiestria urzelii. Pentru lume, Lica e cineva si pentru aceasta pozitie privilegiata a facut intotdeauna ceea ce se impunea sa faca. Ca in alte dati, asa a decis ca trebuie sa faca si acum. „El voieste” si vointa ii e destula pentru a reusi; sau cel putin i-a fost, pentru ca, o data plecat de la carciuma, Lica nu mai poate sa-si tina firea. O multitudine de semne vorbesc despre pierderea controlului de sine: de la goana nebuna „ca de moarte” la „neastamparul sufletului” sau frisoanele care-i strabat trupul.
Cautarea unui adapost in care sa se ascunda de ploaie sau ingrijirea calului plin de spume ii muta pentru scurta vreme gandurile. Ele revin insa in forta o data ce problemele curente au fost rezolvate. Preocuparile ceasului nu le sterg din minte, ci doar le trec intr-un plan secundar. Revenirea lor in forta inseamna totodata si renasterea lor sub noua forma: purtate cu tensiune in interioritate de atata amar de vreme, ele au devenit de-acum familiare: „Vedea pe Ana, pe Ghita, pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum asa cum vezi mai nainte de a adormi, una peste alta, o lume intreaga, si de cate ori calul isi batea copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijare, caci multe facuse in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese”. Momentul e unul de o insemnatate majora pentru cititorul care incearca sa sesizeze pasii urmati in constructia eroului lui Slavici. Descoperim aici indiciul cel mai sigur al producerii faliei pe care o asteptam. Intr-o intalnire fericita, Lica traieste simultan doua stari, de altfel aflate intr-o relatie de interdependenta sub raport psihologic: inmuierea inimii si constiinta pacatului. Samadaul, in ciuda varstei si a conditiei sale, s-a indragostit de Ana cea frageda si subtirica, dar atat de tanara. Femeii (mai precis afectului ce o are ca obiect-subiect) i se datoreaza prefacerea interioara a personajului, chiar daca la inceput ea nu e perceputa decat la nivel subliminal. Profanarea bisericii este gestul prin care se face trecerea dintr-un plan in altul. „Ego-ul” (in acceptiunea freudiana) preia ceea ce aceasta ultima actiune contra firii aduce la suprafata: framantari, angoase vechi, remuscari, sentimente refulate. „Cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice”, dar, in conditiile date, Lica nu gaseste alta cale de iesire din impas: „Dar nu! El voia sa aiba perdeaua; voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu ii mai fosneasca in urechi”. E primul lucru pe care il face cu inima indoita. Ezitarea era trasatura pe care o detestase o viata intreaga. Ea era semnul unei slabiciuni pe care Samadaul nu si-o permisese vreodata; era semnul nevolniciei, a unei sfarseli vecine cu moartea, de care ii era atat de teama. Frica populeaza acum locurile aflate candva sub stapanirea „sangelui cald”, „a placerii”, „a urii” sau „a maniei oarbe”. Ni se pare tare departe momentul cand Lica ii spunea lui Ghita cel inspaimantat: „Intelegi tu acum ca acela care tine cu mine nu are sa se teama de nimic, iara acela care vrea sa ma doboare trebuie sa stea mereu cuprins de ingrijare, pentru ca, de ar fi mai nevinovat decat copilul de trei zile, tot ii frang in cele din urma gatul?”. E aproape jumatate de an de atunci, dar timpul fizic s-a condensat, dand, paradoxal, lectorului senzatia de durata, in cazul lui Lica cel putin. Observam insa ca aceasta comprimare a timpului e o caracteristica implicita a partii finale (de dupa judecata) a nuvelei. Daca primelor douasprezece capitole le este rezervata prima jumatate a anului, ultimele cinci o surprind pe cea de-a doua. Se ascunde aici formula lui Ghita pentru „timpul n-a mai avut rabdare”, caci dupa momentul sau de rascruce, in care alegerea a fost, din pacate, aceeasi, avalansa care l-a cuprins a inchis in sine si timpul. Naratorul insusi noteaza la un moment dat: „Si fiindca avea [Ghita] un pacat pe care nu-l putea stapani, el nici nu-si mai dadea silinta sa-l stapaneasca si se lasa cu totul in voia intamplarilor. [...] Astfel, trecu toamna si veni iarna, trecu si iarna si sosi primavara”. Pentru Samadau lucrurile stau exact pe dos, pentru el timpul s-a scurs lin si netulburat o data cu incheierea judecatii: „In vremea aceasta, Lica traia zile albe. El venea des pe la Moara cu noroc, si de cate ori venea era vesel si bun si om cu dare la mana”. Toate sunt astfel asezate pentru a marca faptul ca rascrucea in viata lui Lica nu a avut loc inca. Ea urmeaza. Cand acest moment va veni, Slavici ii va aloca un capitol intreg (cap. XV) si nu doar cateva randuri in deschiderea unui capitol (cap. XII), ca in cazul lui Ghita. E deosebita intuitia scriitorului de a suprapune momentul taierii perdelei de la altar cu cel al descoperirii pierderii serparului. Pe fondul deja sensibilizat de pacatul cel nou al pangaririi altarului, uitarea serparului e resimtita ca o lovitura mortala. Ca Hercule invesmantat in camasa lui Nessus, Lica pare sa-si traiasca agonia: „Serparul meu! – tipa el tare si sfasietor. […] Serparul meu! – striga iar, si incepu sa se pipaie mereu la trup, ca si cand i-ar fi arzand camasa pe el. [...] El isi puse mainile in cap, isi rupse in urma baierile camasii: ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului”.
Lica are revelatia Dumnezeului celui viu intr-o forma primara, inferioara, dar nu mai putin autentica: frica de pedeapsa Lui. „Ii era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu pana ce va scapa de el; insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindca pretutindenea, in tot locul si in toate timpurile soarta omului atarna de intamplari a caror tainica legatura el cu mintea lui marginita nu poate sa o cuprinda”. In ea i se reveleaza constiinta unei autoritati constituite de o realitate superioara, pe care nu o poate nesocoti. Nu poate face orice, pentru ca simte oprelistea din partea unui for caruia are sa-i dea socoteala. De fapt, in frica de a pacatui, care e una cu frica de Dumnezeu, nu avem constiinta unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, si anume a unui rau care ne va apasa existenta la infinit. De aici si dimensiunea ei, pe care o percepe cu maxima acuitate si Samadaul: „ Afara tuna, si el se cutremura la fiecare trasnet; afara fulgera, si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin inima; icoanele sfintilor il priveau, si el statea impietrit sub ele, caci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo ramanea”.
Cata deosebire intre Lica din momentul intrarii in biserica si Lica de acum! Iata notatiile naratorului de la inceput: „Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii; ferestrele mari zanganeau mereu sub zguduitura trasnetelor; fulgerele luminau intr-una chipurile sfintilor ce priveau tinta, cu ochii nemiscati, la omul abatut din cale care venise sa tulbure linistea sfantului lacas. Lica nu vedea si nu auzea nimic”.
De la ne-vedere si ne-auzire la Vederea si Auzirea care te lasa fara cuvinte, fara glas, fara auz... atat de cutremuratoare e trairea, revelatia. De la mortificare la sublimarea simturilor, acesta e pasul pe care il face barbatul; si pe care il percep aproape epidermic toate nivelurile fiintei sale. Si apoi inca un pas: constiinta ca urmarile caderii sale nu se vor arata in toata gravitatea lor decat de-abia dupa ce va trece pe planul vietii vesnice. Frica de Dumnezeu e, intotdeauna, o frica de judecata Lui, care va pecetlui pentru veci soarta noastra; e frica de judecata din urma si de chinurile unei vesnice existente neautentice si nedepline. Acest fel de frica de divinitate – incepatoare – nu e o slabiciune, ci o mare putere, o mare forta care il intareste pe cel ce-o traieste. Pentru Lica, sentimentul e insa semnul unei neputinte proprii, a unei subrezeli interioare, o racila de care trebuie sa scape: „Dar el nu putea sa moara: de nimic nu-i era mai frica decat de moarte; ar fi voit sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta...” Acest „dar” inchide in sine, de aceasta data, un sens adversativ radical si marcheaza in acelasi timp o noua „asezare” a personajului in relatia cu divinitatea: Lica se intoarce la vechiul drum dintr-o teama vecina cu groaza de „viata cealalta”. Pentru orice credincios, aceasta are ca prim pas judecata de apoi, care e inteleasa cel mai bine ca momentul adevarului, cand totul e adus la lumina, cand faptele alegerii noastre libere sunt descoperite cu toate consecintele lor, cand ne dam seama cu claritate cine suntem, care a fost intelesul si scopul vietii noastre. De aceasta ultima „lamurire” incearca Samadaul sa scape. Lica se cunoaste prea bine pe sine, de aceea se ingrozeste atunci cand se priveste inauntru. Pana acum a reusit sa nu faca asta cu detasare si vointa: „Vorbesti ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceata pacatului” – ii zicea el lui Ghita cu ceva vreme in urma, povestindu-i „asezat” despre primele crime si sentimentele de atunci: „Poate ca si eu am vorbit odata asa, nu tin minte”. Barbatul nu vroia sa-si aminteasca de acel Lica de altadata. Memoria sa era selectiva si alegea din trecut doar elementele care-i justificau pasii urmatori. „Asta a fost calea, nu putea fi alta” – parea sa spuna in subtext Samadaul: „Stiu numai ca ma aflam la stramtoare cand am ucis pe cel dintai om: imi perisera niste porci din turma si-mi era rusine sa spui c-au perit si n-aveam bani sa cumpar altii in locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca sa ma mangai de mustrarile ce-mi faceam pentru cel dintai. Acum sangele cald e un fel de boala... ”
Lica e neiertator cu sine insusi. I se pare imposibil ca Dumnezeu sa treaca cu vederea tot ce el a facut sau sa uite tot ce el a fost candva, cand el insusi nu poate face asta. Mandria il opreste; orice umilinta i se pare de prisos. In opozitie acum cu dumnezeirea de care fusese pentru cateva clipe atat de aproape, Samadaul se vede pe sine capabil de a detine controlul mortii. Gestul e unul nebunesc, la figurat, dar in buna masura si la propriu. Personajul trece de la ideea sinuciderii la o distorsionare cognitiva asociata cu pierderea individualitatii. Studiile de specialitate vorbesc de fapt de o forma mascata de depresie nervoasa asociata de fiecare data sinuciderii*. „O hotarare aspra ii cuprinse mintea” – noteaza cu scrupulozitate naratorul. „Unul cite unul – zise el [Lica] ridicandu-si mana dreapta in sus –, unul cate unul, om cu om, toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se stanga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte!”. Desi aparent Samadaul a gasit solutia salvatoare, tot ce urmeaza nu e decat epilogul. Faptul ca gestul final e o reluare aproape mimetica a gandului suicidal din biserica sustine aceeasi idee: ca si in cazul lui Ghita, optiunea pentru Sodoma anunta deja sodomul. „El se indrepta incat parea indoit asa de nalt ca mai nainte, privi impregiurul sau, isi tinti ochii la un stejar uscat ce stetea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasni din dinti, apoi isi incorda toate puterile si sa repezi inainte”. Mania necontrolata, ca factor motivant, il duce pe Lica pana la „a ucide doi oameni” (Arthur Miller), inca doi, cei mai apropiati: propria persoana (fizic) si pe cealalta (emotional) care este obiectul ostilitatii sale. Sinuciderea se refera la luarea propriei vieti printr-un act liber de vointa. Ea implica un act intentionat si voluntar de autodistrugere, liber de constrangeri externe sau interne. In acest caz particular, credem ca termenul vizeaza un act rational, de aceea persoana poarta intreaga greutate a responsabilitatilor morale. Din aceasta perspectiva, gestul Samadaului vorbeste despre iadul din noi, al propriilor suferinte si singuratati. Nimic maret sau sublim, ci doar ingrozitor de dureros. (Va urma)
Drd. Denis-Steliana BRADESCU
* Vezi J. J. Mann, M. Stanley, Psychopathology
of Suicidal Behavior, Analele Academiei de Stiinte, vol. 487,