POVESTEA RACILOR FIERTI
In colectia
“Fapte, Idei, Documente” a Editurii Vremea din Bucuresti a aparut, de curand,
in traducerea romaneasca a d-lui Dan C. Mihailescu, cartea lui Vladimir
Bukovski intitulata Uniunea Europeana... o noua URSS ? (lansata
la Targul de Carte din iunie). Desi interogativ, titlul este incitant, dar mult
mai incitant este continutul, care nu mai este deloc interogativ, ci categoric
afirmativ si foarte solid argumentat. Aparitia, la noi, a acestei carti
nonconformiste, “eretice” chiar, a starnit deja un “legitim” val de indignare
in randurile unora dintre infocatii nostri “europenisti”, adepti ai asa-numitei
“corectitudini politice”. Constient de aceasta primire ostila, traducatorul
(care este, in acelasi timp, si prefatatorul editiei romanesti) isi ia unele
masuri de precautie, lansand “teoria mai multor jumatati, (decat doua) ale
adevarului politic”. Pentru a explica acest paradox, el invoca definitia
hegeliana a tragediei, “unde fiecare parte angajata in conflict are motivatiile
ei si propria-i doza de dreptate, tot asa si rotundul analizei geopolitice
are adesea nevoie de mai multe emisfere” (sublinierea ne apartine).
Si mai departe: “Exact cu senzatia aceasta am terminat traducerea cartii de
fata: Bukovski are perfecta dreptate pana la jumatatea pledoariei sale, timp in
care se aduna justificarile partii adverse, adica vest-europene”. Da, este
adevarat, dar justficarile acestea sunt valabile doar pentru “dreptatea”
vest-europenilor, nu si pentru “dreptatea” celor din Est, care au cunoscut pe
propia lor piele binefacerile experimentului bolsevic, si mai cu seama nu si
pentru “dreptatea” lui Bukovski, care si-a dedicat intreaga viata luptei cu
orice risc impotriva comunismului.
Inca din primele pagini ale cartii, disidentul rus isi manifesta deziluziile si nedumerirea pentru cele ce se intampla dupa “falsa moarte a Leviathanului”, cum se exprima el: “Logica imi spune ca, o data disparuti de pe fata pamantului cei doi dusmani ireductibili ai mei – Uniunea Sovietica si sistemul ei comunist –, eu ar trebui sa fiu cel mai fericit om din lume. Or, lucrurile sunt departe de a sta asa. Am vazut cu oroare cum a renascut Leviathanul pe care-l crezusem mort si ingropat, monstrul care a devastat atatea tari, a subjugat atatea popoare si a distrus generatii intregi inainte de a binevoi sa se prabuseasca – speram noi – definitiv. De cincisprezece ani incoace, el reapare sub alte si alte forme, folosindu-se de stravechile-i trucuri... Si iata ca o noua Uniune hegemonica e pe punctul de a vedea lumina zilei”. Este vorba de Uniunea Europeana, bineinteles. Luand la puricat aceasta noua “constructie”, el descopera cu stupoare ca ea “este un fel de clona a URSS, impusa statelor europene prea putin entuziaste de catre aceleasi forte politice care au transformat odinioara Rusia tarilor intr-un imperiu al ideologiei comuniste”. Descopera, de asemenea, ca “noua constructie” este conceputa de aceiasi arhitecti care au conceput si defuncta Uniune Sovietica (reprezentantii stangii socialiste europene), ca ea are aceleasi obiective (implementarea “nobilelor principii” ale libertatii, progresului si drepturilor omului), precum si aceleasi principii de functionare si organizare (comisarii europeni versus comisarii poporului, Parlamentul European versus Sovietul Suprem, Comisia Europeana versus Biroul Politic... si lista ar putea continua. Doar Gulagul ii lipseste Uniunii Europene, dar el este suplinit, cu succes deocamdata, de “gaselnita” care se cheama “corectitudine politica”.
Este normal ca fostul disident rus sa fie revoltat si deziluzionat acum cand descopera ca, de fapt, Occidentul a luptat, in timpul “razboiului rece”, impotriva altui dusman decat cel impotriva caruia a luptat el si intreaga disidenta anticomunista. In timp ce acestia din urma se inversunau impotriva unei ideologii criminale, care facuse zeci de milioane de victime, Occidentul se razboia cu un imperiu concurent la hegemonia mondiala, Si, la un moment dat, el a mai observat un lucru care la vremea respectiva i s-a parut de neinteles. Intr-un moment in care tara “socialismului real”, angajata in dementa cursa a inarmarilor, dadea semne de sufocare, Occidentul, in loc sa profite de dificultatile adversarului si sa-i dea lovitura de gratie, “i-a prelungit acestuia artificial supravietuirea printr-o politica de imprumuturi. Ajutorul extern avea sa atinga punctul culminant in ultimii sapte ani din existenta URSS, ridicandu-se la cca. 45 miliarde dolari”. In acelasi timp, relateaza in continuare Bukovski, “Vestul a incetat de a-i mai sustine pe disidentii sovietici – singurii cu adevarat democrati din tara –, pentru a-i sprijini pe «comunistii liberali» si pe «reformatorii comunisti», al caror scop nu era decat supravietuirea regimului...” De altfel, acesta era si scopul viitorilor castigatori ai „razboiului rece”: salvarea si “conservarea”, deocamdata la rece, a ideologiei (utopiei) comuniste, pentru a-i servi la constructia viitorului edificiu european. In 1991, insa, atunci cand Occidentul si-a dat seama ca sistemul sovietic este de nereformat si ca terapia lor economica nu foloseste cu nimic “grandiosului” proiect gorbaciovisto-mitterandist al “Casei Comune Europene”, transfuziile de credit au incetat si Golemul s-a prabusit, nu insa si “utopia” – care a fost preluata spre fructificare de “mensevicii occidentali”.
Iata cum explica Bukovski aceasta inversare a rolurilor: “Istoria secolului XX poate fi simplu caracterizata ca istoria relatiilor dintre cele doua ramuri rivale ale miscarii socialiste internationale: socialistii, sau social-democratii fideli Internationalei a II-a, si comunistii care, sub impulsul lui Lenin, au provocat schisma menita sa lanseze Internationala a III-a, sau Kominternul. In 1903, Partidul Social-Democrat Muncitoresc din Rusia a fost cel dintai atins de sciziune: bolsevicii (sau majoritarii) lui Lenin, care preconizau preluarea puterii prin forta, i-au invins pe mensevici (sau minoritarii), care, precum alte partide socialiste europene, se orientau catre reformism, nu catre radicalismul revolutionar. In realitate, diferenta dintre cele doua forte nu rezida in scop, ci in mijloacele de a-l atinge. Bolsevicii considerau violenta, teroarea, executiile in masa si dictatura drept calea ideala pentru faurirea societatii perfecte. Mensevicii credeau in virtutea reformelor, in actiunea sociala, in educarea claselor muncitoare si in alegeri libere...” Pana la urma “bolsevicii au castigat Estul, iar mensevicii Vestul”, iar astazi, dupa esecul experimentului bolsevic, asistam la revansa menseviclor.
Aceasta stare de lucruri este sintetizata foarte bine si de traducator in prefata: “Fortele planetare care au decis experimentarea bolsevismului pe spinarea Estului european viseaza acum, dupa jumatate de veac de esecuri succesive, la experimentarea mensevismului, a soft-socialismului, desi este clar ca-i harazit aceluiasi destin”. Si ii este harazit acelasi destin pentru ca scopul pe care il vizeaza noua “constructie europeana” nu este fundamental diferit de cel al bolsevicilor falimentati. Diferite sunt, dupa cum am amintit deja, doar metodele intrebuintate pentru atingerea acestui scop.”In definitiv, e ca si cand ai fierbe raci” – observa foarte plastic: “Unii ii arunca direct in apa fiarta, iar altii ii pun de la inceput in apa rece, lasandu-i sa fiarba incet. Rezultatul final, insa, va fi acelasi: raci fierti”...