SAH LA REGE... (30)

            Dupa recunoasterea guvernului Petru Groza de catre Statele Unite si Marea Britanie, in februarie 1946, in Romania procesul de comunizare a devenit „starea de normalitate”. Cei ce conduc efectiv tara sunt consilierii sovietici. Prezenta masiva a trupelor de ocupatie era argumentul care le conferea dreptul de decizie nu numai in institutiile statului, dar chiar in viata privata a cetatenilor. Cat priveste personalitatile politice autohtone care au condus destinul Romaniei in primii ani dupa capitularea de la 23 august 1944, acestea au fost recrutate din randul speciei devertebrate cunoscute sub denumirea de „tovarasi de drum”.

            Spre deosebire de comunistii autentici, pastrati de partid in rezerva, „tovarasii de drum”, figuri de trista amintire, prezentau pentru Kremlin un dublu avantaj. Pe de o parte, slugarnicia fata de patronul sovietic ii facea sa-si indeplineasca sarcinile primite cu zelul caracteristic neofitului, dar si pentru a li se uita trecutul, nu intotdeauna imaculat in raport de standardele comuniste, iar pe de alta parte, fiind nume cunoscute din viata politica interbelica, constituiau un paravan in spatele caruia agentii comunisti puteau manevra in voie, protejati de privirile Occidentului. Din pacate pentru prestigiul si viitorul monarhiei romane, in acest context dezonorant, pe primul loc se afla regele Mihai I. Un „merit” pe care sovieticii n-au intarziat sa i-l recunoasca. La 20 iulie 1945, Stalin i-a conferit suveranului Romaniei cea mai inalta distinctie militara a Uniunii Sovietice, Ordinul Victoria, „pentru ca a permis o schimbare decisiva a politicii romane, rupand (alianta) cu Germania hitlerista si trecand alaturi de Natiunile Unite intr-un moment cand infrangerea germana nu era evidenta”.

            „Pentru luptatorii romani – scrie generalul Platon Chirnoaga in  Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei Sovietice –, acei care s-au jertfit pentru salvarea tarii pe teatrul de operatii din sudul Rusiei si apoi in Moldova, Basarabia si Bucovina, aceasta decorare a insemnat o usturatoare insulta, dar pentru Regele Mihai era rasplata actului de la 23 august, cand – prin capitularea ordonata soldatului roman – a deschis portile Romaniei, pe unde au invadat armatele ruse in toata Peninsula Balcanica si in Campia Tisei, si a permis ocuparea fara lupte a Romaniei”.

            In evolutia situatiei politice din Romania postbelica, anul 1946 are o importanta deosebita. Este anul in care, in tara, regimul comunist isi dobandeste formala legitimitate prin „alegeri libere”, iar la Paris se desfasoara lucrarile Conferintei de Pace, la capatul carora, la 10 februarie 1947, este semnat Tratatul de Pace intre Natiunile Unite si Romania.

            Primele alegeri de dupa actul de la 23 august 1944 au avut loc conform prevederilor unei noi legi electorale, concepute de guvernul Groza si promulgata de rege la 14 iulie 1946. Cat de „libere” au fost aceste alegeri, romanii care au trait pe viu evenimentul isi mai aduc aminte. Cei care insa cunosc istoria noastra recenta din surse comuniste sunt victimele unei actiuni deliberate, nu numai de dezinformare, dar chiar de spalare a creierului. Ca urmare, restabilirea adevarului cu privire la acest eveniment tragic din istoria noastra recenta este imperios necesara. Aceasta, pentru o justa orientare politica si o corecta atitudine morala. In acest scop, urmatoarea evaluare a alegerilor din 19 noiembrie 1946, dintr-o sursa independenta, este lamuritoare. (Este vorba de lucrarea istoricului R. J. Wolff, intitulata The Balkans in our Time, din care prof. Ghita Ionescu de la Universitatea din Manchester reproduce urmatorul fragment in amplul sau studiu Comunismul in Romania):

            „Comunistii nu aveau insa, in mod evident, nici o intentie de a respecta aranjamentul de la Moscova [adoptat la Conferinta ministrilor de Externe ai Statelor Unite, Angliei si Uniunii Sovietice din decembrie 1945 – n. n.]. Desi Partidele Taranesc si Liberal au primit permisiunea de a-si tipari ziarele, distribuirea lor a fost sabotata. Batausi au invadat intrunirile opozitiei politice si ii loveau cu salbaticie pe participanti; arestarile s-au inmultit, protestele Statelor Unite si Angliei au fost ignorate pur si simplu. Guvernul nu a putut tine nici macar alegeri falsificate pana cand nu a intimidat si sfaramat cat mai mult opozitia.

            Legea electorala asigura toate avantajele comunistilor. Centrele electorale au fost asezate in fabrici si cazarmi, unde agentii F.N.D. au putut exercita o presiune directa asupra muncitorilor si soldatilor. Listele electorale au fost intocmite in graba, astfel incat nu s-a putut face nici un control asupra erorilor. Femeilor li s-a dat dreptul de vot pentru prima data, iar fascistilor, membrilor Garzii de Fier si celor care din propria lor vointa luptasera impotriva aliatilor li s-a luat dreptul de vot... In ajunul alegerilor, aliatii occidentali au protestat inca o data impotriva acestor practici, insa guvernul Groza a respins aceste proteste, de vreme ce URSS nu li se alaturase, adaugand ca Statele Unite si Anglia se faceau vinovate de un nejustificat amestec in treburile interne ale Romaniei. La 19 noiembrie 1946, poporul roman s-a prezentat la vot in niste alegeri in care toate mijloacele de furt, violenta si lipsa de scrupule ce s-au vazut vreodata in Balcani au fost utilizate din plin”.

            Rezultatele acestei adevarate crime politice, indreptate impotriva fiintei neamului romanesc, se cunosc. Frontul Partidelor Democrate (comunistii impreuna cu „tovarasii de drum”) – 347 de mandate, National Taranistii – 33 si Liberalii – 3! Romania avea un Parlament asa cum si-l dorise Andrei Ianuarevici Visinski!

            La 29 iulie 1946, dandu-se curs hotararilor luate la Conferinta de la Potsdam, se deschid lucrarile Conferintei de Pace de la Paris, la care urma sa se stinga starea de razboi intre cele 22 de natiuni, in frunte cu Statele Unite, Anglia, Uniunea Sovietica si Franta, invingatoarele din cel de-al doilea razboi mondial, si statele foste satelite ale Germaniei. „Delegatia romana – ne spune prof. Ghita Ionescu in lucrarea mentionata mai sus – era condusa de Gheorghe Tatarescu, vice-presedinte al Consiliului de Ministri, insotit de un numar surprinzator de mare de experti diplomatici si economici din vechiul regim. Aceasta situatie reflecta jalnica lipsa de specialisti a Partidului Comunist in acea perioada, insa, in acelasi timp, compozitia delegatiei fusese cu grija intocmita de guvernul Groza pentru a incerca sa convinga delegatiile occidentale si guvernele lor ca delegatia Romaniei nu e doar un exponent al Moscovei. In cursul intalnirilor pe coridoarele Palatului Luxembourg (care gazduia Conferinta) a fost activa si o delegatie neoficiala a exilatilor romani. Ei au ridicat unele chestiuni speciale si au distribuit diferite memorii, care erau necesare, deoarece delegatia guvernamentala romana nu putea lupta pentru interesele tarii in nici o chestiune care venea in conflict cu interesele Uniunii Sovietice”.

            Dar „tovarasii de drum” din care era alcatuita delegatia Romaniei au refuzat orice colaborare cu romanii din exil, care si-au oferit atat profesionalismul consacrat in problemele puse in discutie, cat si dragostea de tara. Teama de consecintele nerespectarii directivelor primite de la Bucuresti era atat de mare, iar slugarnicia fata de sovietici atat de dezgustatoare, incat i-a indignat pe delegatii occidentali. In consecinta, nici o mirare ca la Conferinta de Pace Romania nu a avut prieteni.

            „Romania – prezinta situatia tarii Nicolae Baciu in cartea sa Yalta si crucificarea Romaniei – a fost tratata cu o severitate mai mare decat alte tari ale Axei. Conditiile Tratatului de Pace sunt mai aspre decat cele din Conventia de Armistitiu. Tratatul de Pace era un tratat de vasalitate, de totala infeudare Uniunii Sovietice. Toata lumea uitase principiile Chartei Atlanticului, de Declaratia Drepturilor Omului si de alte asemenea prostii retorice. Principiile au fost aruncate la lada de gunoi. Dreptul la autodeterminare al poporului roman a fost subordonat intereselor de securitate ale Rusiei si «necesitatatii de a avea guverne prietene de-a lungul fruntariilor». «Cobeligeranta», care ar fi permis Romaniei sa aiba un tratament mai favorabil si care a fost exprimata in Conventia de Armistitiu, n-a fost recunoscuta, desi 20 de divizii romanesti, intreaga aviatie si intreaga flota au luptat eroic alaturi de Aliati, pana la sfarsitul razboiului. Cu toate ca armata romana a suferit pierderi infioratoare (circa 50% din efectivele sale), conditia de cobeligeranta nu i-a fost recunoscuta. Mai mult, soarta prizonierilor romani, peste o jumatate de milion de oameni, siliti sa accepte conditii de munca mai barbare decat ale ocnasilor, nu a fost reglementata. Imensa masa a prizonierilor devenise un instrument de santaj in mainile Uniunii Sovietice.

            Cand s-a fixat volumul despagubirilor, nu s-a tinut seama de situatia disperata a Romaniei si nici de tot ce luasera rusii timp de doi ani, sau de milioanele de dolari cheltuite cu intretinerea armatei si functionarilor sovietici in Romania. Cifra de trei sute de milioane de dolari reprezenta o falsificare grosolana. In realitate, cu tot ce au luat si au primit trupele de ocupatie, cifra reparatiilor se apropie de doua miliarde de dolari, asa cum a subliniat delegatul american Willard Thorp.

            In privinta clauzelor politice, Tratatul de Pace pomenea despre organizatii de tip fascist, ca si de pedepsirea criminalilor de razboi, fara sa se dea nici cea mai mica definitie juridica cu privire la aceste notiuni si fara sa fie stabilita o instanta de supraveghere sau de recurs. Aceste clauze erau puse in aplicare de guvernul Groza, guvern denuntat ca nereprezentativ, arbitrar si abuziv de catre Aliati.

            Problema Basarabiei si Bucovinei, stravechi provincii romanesti, nu a fost ridicata decat in Memoriul intocmit de Grigore Gafencu. Guvernul roman n-a indraznit nici macar sa pomeneasca despre tinutul Hertei. Pentru el problema fusese rezolvata insa din 1924, cand, la Congresul Partidului Comunist, Ana Pauker a declarase ca Basarabia e pamant rusesc”.

            Cea mai sugestiva caracterizare a celor cinci tratate de pace semnate la Paris o face André Fontaine prin chiar titlul capitolului din cartea sa Istoria razboiului rece, in care analizeaza acest eveniment: „Cinci tratate si nici o pace”. In schimb, James Byrnes, ministrul de Externe al Statelor Unite (si, intr-un anumit fel, artizanul acestei infaptuiri) vede lucrurile altfel: „Aceasta Conferinta de Pace a fost un succes”. Succes?! Pentru cine?!

            Edificator pentru situatia politica din Romania, dupa alegerile din 19 noiembrie 1946 si in timp ce lucrarile Conferintei de Pace de la Paris erau in plina desfasurare, este Raportul pe care reprezentantul american in Comisia Aliata de Control de la Bucuresti, Burton Berry, il inainteaza superiorului sau, Secretarul de Stat de la Washington, la sfarsitul lunii noiembrie 1946. Telegrama, cu mentiunea „Secret-Urgent”, este descoperita de Nicolae Baciu in arhivele americane si publicata in capitolul intitulat „Regele Romaniei prizonier politic sovietic” din cartea sa Agonia Romaniei: 1944-1948:

            „Ieri dimineata, Regele Romaniei mi-a trimis un mesaj urgent si personal, cerandu-mi sa-i primesc in mod privat pe maresalul curtii, pe secretarul sau particular si pe unul din consilierii sai apropiati. Am cinat impreuna cu ei trei si cu dl. Melbourne [unul din adjutantii sai – n. n.]. Toti trei au fost de acord ca alegerile au fost antidemocratice si rezultatele falsificate. Problema este ce trebuie sa faca regele in fata acestor alegeri falsificate? Toti trei au fost de acord ca popularitatea regelui s-a micsorat in ultimele luni, ca rusii tolereaza pe rege numai atata vreme cat el reprezinta o forta in tara, ca sanctionarea regala a alegerilor astfel falsificate va dauna si pe mai departe prestigiul regelui. Ca atunci cand prestigiul regelui se va stinge, rusii nu vor pierde timp sa se debaraseze de el. Ei mi-au amintit ca parlamentul se deschide la 1 decembrie si ca obiceiul este ca regele sa-l deschida in persoana, citind mesajul tronului. Prin acest act, regele accepta in felul acesta rezultatul fraudulos al alegerilor si actele parlamentului „ales” prin aceste fraude. Dar mai departe de aceste observatii cei trei nu au mai fost de acord, secretarul particular al regelui [desigur dl. Mircea Ioanitiu – n. n.] a sustinut ca regele are obligatia fata de poporul roman de a refuza sa accepte rezultatele acestor alegeri falsificate, indiferent de actiunea sau pasivitatea americanilor si britanicilor. El a adaugat ca stie ca, luand aceasta pozitie, regele va intra din nou in conflict deschis cu guvernul Groza si cu sovieticii. Aceasta va mari pericolul personal si poate sa insemne chiar abdicarea. Dar aceasta inseamna in acelasi timp ca pana la sfarsitul domniei sale regele s-a conformat vointei poporului sau. Dar daca el va accepta rezultatul alegerilor, va fi tolerat de rusi inca un timp oarecare, insa pana la urma va fi obligat oricum sa plece, si poate chiar mai curand, fiindca el devine un rege fara nici un suport popular. Maresalul curtii crede ca regele trebuie sa castige timp, sa accepte rezultatul alegerilor si sa deschida in persoana parlamentul, afara de cazul cand anglo-americanii il sfatuiesc sa nu o faca. Al treilea roman [cu siguranta Savel Radulescu, diplomat liberal – n. n.] mi-a reamintit ca prin actul de la 23 august 1944 regele a devenit simbolul guvernarii de uniune nationala, iar prin actul de la 20 august 1945 [greva regala – n. n.], simbol al rezistentei nationale. De la aceasta data regele a pierdut din popularitatea sa, decorandu-l pe Groza, confirmand sentinta de moarte a maresalului Antonescu, acceptand demiterea a sute de ofiteri din armata, acceptand si semnand legea electorala si astfel asociindu-se in mod public cu oficialitatile sovietice. El a adaugat ca, daca regele va accepta rezultatul fraudulos al alegerilor, el isi va distruge singur ultima lui legatura cu poporul si ratiunea sa de a fi. El nu poate fi un tradator fata de sine insusi. Trebuie deci sa refuze sa accepte rezultatul alegerilor. In acelasi timp, a incheiat acest consilier, americanii si britanicii nu pot face altceva decat sa refuze aceste alegeri. Opt note de protest au fost inmanate guvernului Groza, pe care acesta le-a respins cu impertinenta. In virtutea obligatiilor asumate fata de Romania la Yalta, Potsdam si Moscova, anglo-americanii nu pot accepta sa fie tratati astfel si sa mai spere sa fie priviti in Europa de rasarit ca luptatori pentru democratie. Regele, americanii si britanicii sunt toti trei in aceeasi barca si toti trei trebuie sa refuze sa accepte rezultatul falsificat al alegerilor”.

            Si dupa ce Nicolae Baciu subliniaza valoarea continutului acestui raport, scriind: „Ce admirabila pozitie de demnitate americana si democratie la Burton Berry cu aceasta ocazie!”, adauga cu amaraciune ca, ramas singur, prizonierul sovieticilor, regele Romaniei deschide parlamentul comunist la 1 decembrie 1946. Prizonierul lor prin impotenta anglo-americanilor, el mai „castiga” un an. Anul 1947 ii gaseste pe comunistii romani cu toate obiectivele atinse: un parlament in care aveau 347 de mandate, fata de cele 36 ale opozitiei, si un tratat de pace care satisfacea toate interesele Kremlinului in Romania. Cat priveste situatia din tara si starea de spirit a romanilor dupa mai bine de doi ani de ocupatie sovietica, iata ce scrie Ghita Ionescu in documentatul sau studiu Comunismul in Romania: „Amaraciunea, nelinistea si mania erau fara precedent in Romania. Din nou oamenii si-au pus nadejdea in Rege, care erau siguri ca va refuza deschiderea Parlamentului. Cand el a facut insa acest lucru, actiunea sa a fost si mai putin bine privita decat de obicei si s-au auzit critici de la cei ale caror rude si prieteni erau deja in inchisori, lagare de concentrare sau ascunsi. Intr-adevar, dupa alegeri si dupa consolidarea comunistilor la putere, persecutiile au luat forma unei terori organizate, care a luat amploare. Se auzea acum ca zeci de mii de oameni dispareau, mare parte din ei in lagare si temnite, unii se ascundeau in munti, unde se instituisera puncte de intalnire, iar altii plecau in strainatate”.

            Pentru conducatorii opozitiei anticomuniste, in conditiile in care aparatul de represiune organizat si condus de „consilieri sovietici” era din ce in ce mai eficace, devenise evident ca lupta nu se putea duce numai in tara. „Ea trebuia extinsa in afara – scrie Nicolae Baciu in Agonia Romaniei –, de unde putea veni un ajutor. Cel putin asa a crezut Iuliu Maniu. De aceea el a incercat sa convinga misiunea anglo-americana sa usureze plecarea din tara a catorva fruntasi ai partidului sau, fiindca «el nu era multumit de cei care erau in strainatate». Dupa el, ei erau «slabi». Misiunile nici nu voiau insa sa auda”.

            Dar Iuliu Maniu nu s-a descurajat in fata opacitatii si indiferentei propovaduitorilor democratiei in lume. „La 13 martie 1947, el s-a prezentat la reprezentantul politic american la Bucuresti, acelasi binevoitor Burton Berry – ne informeaza in continuare Nicolae Baciu –, cu un memoriu colectiv al partidului sau, al celui liberal si al celui socialist. Cu aceasta ocazie, Iuliu Maniu a spus reprezentantului Americii ca el este gata sa rastoarne guvernul Groza si cere sfatul si sprijinul anglo-american pentru a o face. Iata in traducere, in partile esentiale, textul telegramei trimise de Burton Berry subsecretarului de stat Dean Acheson: «Maniu mi-a spus ca partidul sau vrea sa rastoarne guvernul minoritar si dictatorial actual, ce ruineaza tara. Planul sau nu implica o revolutie, dar s-ar putea sa fie si oarecare varsare de sange. Inlaturarea guvernului Groza nu se putea face decat cu concursul a trei elemente: poporul roman, regele si marile puteri. Poporul s-a pronuntat prin votul masiv dat contra acestui guvern la recentele alegeri. Regele – dupa spusele lui Maniu – este de acord. Atitudinea guvernelor american si britanic este de aflat. De aceea a venit sa ma vada, ca sa afle atitudinea noastra... Am adaugat ca trebuie sa refer propunerea dumisale la Washington pentru studiere...».

            Mesajul telegrafic al reprezentantului american in Comisia Aliata de Control a ajuns in mana superiorului sau direct, subsecretarul de Stat Dean Acheson, aflat la Moscova, unde participa la conferinta celor trei ministri de Externe. Raspunsul acestuia, datat 19 martie 1847 – top secret, suna astfel: «Informati va rog pe Maniu ca, cu toate ca guvernul Statelor Unite nu aproba procedura dictatoriala a guvernului minoritar Groza, care este contrara principiilor democratice ale Statelor Unite, la care ele tin cu tarie, guvernul Statelor Unite nu poate sprijini sau preconiza rasturnarea guvernului prin violenta, cu posibile grave urmari pentru poporul roman. Acheson»”.

Urmand uzantele din relatiile diplomatice anglo-americane, Departamentul de Stat il informeaza pe lordul Inverchapel, ambasadorul britanic la Washington, despre intentiile opozitiei anticomuniste din Romania. La 20 martie 1946, aceasta isi informeaza telegrafic superiorii de la Londra: „Departamentul de Stat m-a informat ca Maniu s-a informat recent de atitudinea Statelor Unite in cazul rasturnarii guvernului Groza. El afirma ca ar avea pentru asta sprijinul regelui. Departamentul de Stat a dat instructiuni domnului Burton Berry sa raspunda lui Maniu ca, desi guvernului american ii displac multe din aspectele guvernului Groza, el nu poate sa-i dea lui Maniu sprijinul sau”. La randul sau, ministrul de Externe britanic da instructiuni ministrului sau la Bucuresti: „Sunt intru totul de acord cu instructiunile date lui Burton Berry de Departamentul de Stat. Daca Maniu va contacteaza, d-ta trebuie sa-l pui in garda ca guvernul Majestatii Sale nu concepe nici un singur moment sa-i acorde suportul lui”.

            Asadar, tentativa lui Iuliu Maniu, avand drept scop nu numai sa sensibilizeze, dar chiar sa „asocieze” marile democratii occidentale, Statele Unite si Marea Britanie, la o actiune disperata de a pune capat sovietizarii Romaniei, a esuat lamentabil. „Nici un sprijin!”. Acesta a fost raspunsul categoric dat de cei pe care „opozitia democrata” din Romania i-a ajutat, prin actul de la 23 august 1944 sa termine razboiul cu sase luni mai devreme. Ingratitudinea marilor puteri este insa un comportament frecvent intalnit in istorie, iar noi romanii am fost confruntati adeseori cu ea. Daca insa lucrurile s-ar fi oprit aici, ne-am fi impacat cu gandul ca va trebui sa luptam singuri pentru a ne elibera din ghearele comunismului. Dar atat Departamentul de Stat de la Washington, cat si Foreign Office-ul de la Londra erau puternic infiltrate cu agenti sovietici, care actionau in slujba Kremlinului din convingeri comuniste. Asa fiind lucrurile, desi corespondenta intre centralele de la Washington si Londra cu agentiile lor de la Bucuresti ar fi trebuit sa fie purtate in conditii de totala confidentialitate, nu incape nici o indoiala ca Moscova a luat cunostinta de continutul ei, poate chiar inaintea celor carora le era destinata. Iar consecintele, tragice pentru romani, nu vor intarzia.

            Pentru a stinge focarele de agitatie, care creau probleme guvernului de la Bucuresti, Kremlinul hotaraste lichidarea tuturor formelor de opozitie din Romania. Dar pentru ca o astfel de masura sa nu starneasca proteste in lumea libera, ea trebuia pusa in practica cu o acoperire legala cat de cat credibila. Cunoscand intentia lui Iuliu Maniu de a trimite in Occident cateva personalitati cu greutate, Siguranta si consilierii sovietici din Ministerul de Interne au conceput un scenariu simplu, dar care s-a dovedit eficace. Un agent provocator a propus conducerii PNT sa duca, pe calea aerului, un grup de fruntasi ai partidului in Occident, de unde urmau sa actioneze impotriva comunizarii tarii. Iuliu Maniu a fost de acord cu aceasta actiune, urmand ca din acest grup sa faca parte Ion Mihalache, vicepresedintele PNT, Nicolae Penescu, secretarul general al Partidulu, si Nicolae Carandino, directorul ziarului Dreptatea. In ziua de 14 iulie 1947, „fugarii”, incarcati cu bagaje, s-au deplasat la aeroportul Tamadau, aflat la 46 km. de Bucuresti. Acolo, insa, langa cele trei „avionete”, care in nici un caz nu ar fi putut zbura pana dincolo de hotarele Romaniei, ii asteptau, inarmati pana in dinti, agentii Sigurantei. Tentativa de evadare din spatele „Cortinei de Fier” esuase. Toti cei 10 fruntasi taranisti au fost arestati sub acuzarea de „tentativa de fuga intr-o tara straina”. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi, acuzati de „tentativa de rasturnare a regimului existent in Romania”, Iuliu Maniu, Aurel Leucutia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici si Ilie Lazar au fost arestati, dupa ce, in prealabil, Adunarea Deputatilor le ridicase imunitatea parlamentara. Si in timp ce toata conducerea PNT se afla in beciurile Sigurantei, la 29 iunie 1947, Adunarea Deputatilor adopta Jurnalul Consiliului de Ministri care decreta dizolvarea Partidului National Taranesc. De aceeasi masura sunt lovite „organizatiile militare, de tineret, de femei si orice alte organizatii sau asociatii” conduse de partid. Jurnalul mai prevedea inchiderea sediilor partidului, confiscarea arhivelor si corespondentei, precum si lichidarea patrimoniului. De masuri similare, dar fara „focul de artificii” de la Tamadau, s-a bucurat si Partidul National Liberal. Pe scena politica romaneasca mai ramasese, cu titlul de partid de opozitie, doar Partdiul Social Democrat. Acesta insa era pastrat in vederea unificarii cu Partidul Comunist, eveniment care se va produce in februarie 1948.

            In capitolul intitulat „Procesul lui Maniu” din Comunismul in Romania, prof. Ghita Ionescu face o prezentare obiectiva a atitudinilor si ideilor conturate intre acuzati si acuzatori. O confruntare care, din punctul de vedere al organizatorilor comunisti ai procesului, ar fi trebuit sa fie marea despartire a apelor. „Intre tribunal si acuzati nu a fost posibil nici un fel de dialog. Procesul a ajuns sa aiba o ciudata claritate a sensului ce-l avea, caci nici una din parti nu si-a ascuns nici sentimentele ce le incerca si nici parerile. Spre deosebire de cardinalul Mindszenty, de pilda, care a marturisit si mai tarziu a retractat cele spuse, si care s-a aflat sub un vizibil stres moral si fizic, Maniu si-a expus clar si calm propriile pareri si si-a recunoscut actiunile. Toti acuzatii, cu exceptia a doi dintre ei, au facut la fel”.

            Pe aceeasi linie se inscrie si comentariul lui Nicolae Baciu din Agonia Romaniei despre procesul prin care s-a urmarit decapitarea si lichidarea opozitiei romanesti. Tentativa esuata de la Tamadau a fost consecinta refuzului reprezentantilor anglo-americani la Bucuresti de a oferi fruntasilor autenticei opozitii anticomuniste posibilitatea de a ajunge in Occident. „Cei ce ajutasera pe Niculescu-Buzesti – obscur functionar de la Externe, si pe Constantin Visoianu – obscur diplomat, sa fuga din tara in toamna lui 1946, in avion militar american, refuzau acest ajutor opozitiei romanesti. Cum batranul luptator transilvanean considera ca lupta trebuie sa continue, se cauta in vara lui 1947 un mijloc de plecare din tara pentru cativa fruntasi national-taranisti. Plecarea trebuia sa se faca intr-un mic avion cu un echipaj «sigur». In realitate, totul a fost o cursa intinsa de Siguranta comunista. Toti sunt arestati, judecati si condamnati. Acuzatii absurde, judecatori abuzivi si servili, sala curtii plina de golani adusi cu camioanele sovietice pentru a striga «La moarte!». Era un proces tipic sovietic à la Visinski, strain de obiceiul, de constiinta si de sufletul romanesc. Iuliu Maniu si-a asumat cu o extraordinara demnitate intreaga raspundere, ca un comandant de ostire ce stie ca tinuta sa este destinata Istoriei. A fost o lectie de tinuta nationala ce merita intr-o zi sa fie imortalizata. Iuliu Maniu, ce avusese curajul sa stranga mana maresalului Antonescu la procesul acestuia din anul 1946, pentru a-i marca respectul sau, pleca pe acelasi drum, al mormintelor fara nume si cruce, ca si el. Urmeaza arestari masive, incercari de fuga peste granita, sinucideri, fuga in munti, rezistenta eroica, dar inutila. Arestarea fruntasilor Partidului National Taranesc a fost urmata de proteste in varful buzelor, formulate de Departamentul de Stat si de Foreign Office, cat si de luarea controlului absolut al tarii de catre comunisti. Ultimele slugi «burgheze», ce-si terminasera rolul de cozi de topor in sovietizarea Romaniei, sunt indepartate. Ana Pauker ia locul lui Guta Tatarescu (disident liberal ce facuse un pact special cu comunistii inca din mai 1944), iar Emil Bodnaras devine ministru de Razboi. Partidul liberal se autodizolva. La 12 noiembrie 1947, Iuliu Maniu si Ion Mihalache sunt condamnati la munca silnica pe viata. Ceilalti fruntasi la pedepse grele, toti fara nici o alta vina decat aceea de a-si fi iubit tara. Maniu avea 75 de ani cand a fost condamnat «pe viata»”.

            Dintr-un cu totul alt unghi de intelegere si interpretare priveste Pamfil Seicaru evenimentele care au avut drept consecinta comunizarea tarii. „Partidele – scrie marele ziarist roman in Istoria Partidelor National, Taranist si National Taranist, publicata in 1963 la Madrid – erau complet nepregatite, atat teoretic cat si moralmente, pentru o rezistenta eroica (...). Ele nu aveau nici traditia actiunilor revolutionare, nici temperamentul revolutionar, care implica un curaj exceptional si acceptarea riscurilor unei actiuni nelegale”. Dupa ce analizeaza amanuntit cele trei partide istorice, PNT, PNL si PSD, isi incheie analiza intrebandu-se retoric: „Care din aceste trei partide ar fi fost in stare sa faca opozitie comunistilor, sustinuti nu de masele populare, ci de armata sovietica? Nici unul. Singurul partid deprins cu lupta clandestina era Garda de Fier, dar era proscris”.

            Pamfil Seicaru nu se multumeste insa sa constate situatia creata dupa 23 august 1944. El se duce spre cauze: „Avusese Iuliu Maniu vreo asigurare, daca nu un angajament scris, cel putin unul verbal din partea lui Roosevelt si a lui Churchill? Absolut nici unul. Atunci pe ce s-a rezemat? Pe o simpla interpretare falsa a scopurilor de razboi ale anglo-americanilor. Iuliu Maniu judeca sensul politic al celui de-al doilea razboi mondial conform criteriilor impuse de faimoasele puncte ale presedintelui Wilson din 1918. Pe aceasta eroare de interpretare, agravata de totala ignorare a problemelor internationale in raport de fortele secrete care activau, s-a rezemat certitudinea lui Iuliu Maniu. La totala necunoastere a comunismului si a imperialismului sovietic se mai adauga si greseala de a crede ca s-ar fi putut capta bunavointa Rusiei sovietice. Cand, in iunie 1944, Iuliu Maniu constituia «Blocul democrat», care includea si pe comunisti, cu toate ca acest partid se reducea la o infima minoritate, si realiza pentru prima oara in Romania «Frontul Popular», el nu-si dadea seama ca, evitand lupta cu comunistii, virtual capitula. Spiritul de tranzactie intre doua antagoniste, care este esenta democratiei, nu intra in conceptia totalitara a comunismului. Frontul popular este pentru Moscova un expedient spre a adormi instinctul de conservare al partidelor democratiei liberale”.

            In lumina a ceea ce s-a intamplat de fapt, concluzia la care ajunge Pamfil Seicaru nu poate fi contestata. O concluzie care include si un punct de vedere asupra procesului conducerii Partidului National Taranesc, diferit de cel al lui Ghita Ionescu si de cel al lui Nicolae Baciu. Daca acesti doi analisti ai istoriei noastre recente pun accentul pe semnificatia morala a procesului, Pamfil Seicaru se opreste asupra semnificatiei politice, care, asa cum se intampla intotdeauna in politica, are si umbre, nu numai lumini. „Pentru lichidarea partidelor democratice si inscaunarea Partidului Comunist, Moscova a avut nevoie numai de sase luni. La sfarsitul lui februarie 1945, liberalii, national-taranistii si social-democratii erau lichidati. Sperantele pe care le mai pastrasera cu ocazia alegerilor din noiembrie 1946 dovedesc totala lor ignoranta in ce priveste comunismul. Procesul intentat conducatorilor Partidului National-Taranist a fost un prilej de a da un penibil spectacol de lipsa de unitate si de curaj politic a conducerii partidului. Cand toti fruntasii partidului – afara de Ion Mihalache, care a pastrat o tinuta demna – au azvarlit toata raspunderea asupra lui Iuliu Maniu, cel mai vehement acuzator fiind Mihai Popovici, cu speranta ca vor fi achitati sau vor scapa cu pedepse mai usoare, putem sa ne dam seama de lipsa de capacitate de lupta a Partidului National-Taranist. La inceputul anului 1948, toate partidele democratice au fost lichidate, atat ca organizare, cat si ca ideologie”.

            Pe campul de lupta impotriva comunismului mai ramasese doar o singura piesa: monarhia. Dar si ea va fi lichidata la sfarsitul anului 1947. (Va urma)

Gabriel CONSTANTINESCU