RETROSPECTIVA: 1991

RAZVAN CODRESCU

CINE SE TEME DE NATIONALISM ?

I

Putine cuvinte ale limbii romane au avut o soarta atat de ingrata ca aceea a cuvantului „nationalism” (si nu poate fi o consolare ca si-n alte limbi cuvantul a patimit la fel). Innobilat de mai multe generatii de ctitori ai Romaniei moderne si obtinand „sunetul secund” pe buzele si sub pana lui Eminescu, el a fost rastignit apoi, dimpreuna cu neamul romanesc, pe toate crucile istoriei, ajungand pentru unii un cult, iar pentru altii o blasfemie. Excesele savarsite pe aiurea in numele lui, culminand cu tragedia celui de-al doilea razboi mondial, au dat multora prilejul de a-l stigmatiza definitiv, cu o graba explicabila poate prin grozavia cutarui ceas istoric, dar inexplicabila in economia unui cuget sanatos.

            Caci, in fond, un cuvant ramane un cuvant, nefiind catusi de putin responsabil de realitatile care-l pot uzurpa la un moment dat, tragandu-l in cine stie ce aventura colectiva sau individuala. Un cuvant nici nu genereaza si nici nu poate anula realitati. Nu poti pune ordine in lume batandu-te cu cuvintele, asemenea lui Don Quijote cu morile de vant. Nu cuvantul „comunism”, bunaoara, reprezinta in vremea din urma necazul nostru cel mare, ci o anume realitate prezenta indaratul lui. Zadarnic ne vom opinti impotriva cuvantului cata vreme realitatea cu pricina se perpetueaza printre noi, dispusa ea insasi sa ne dea o mana de ajutor in acest asalt al neantului. Comunistii insisi simt ca nu mai au ce face cu cuvantul comunism si se bucura chiar sa ni-l ofere ca nada, in locul prazii concrete pe care ar trebui s-o vanam.

            S-ar cuveni deci sa lasam in pace, macar pentru o vreme, cuvintele. Daca nu vrem ca realitatea, urmandu-si mersul netulburata, sa ne intinda vreo noua cursa, asa cum am mai patit-o de cateva ori in istorie.

            Cu nationalismul s-a intamplat si se intampla un lucru asemanator. Dar in acest caz situatia este mult mai complexa, pentru ca fata de cuvantul nationalism noi avem, la o dreapta cumpanire, raspunderi si datorii a caror uitare ar putea sa echivaleze cu o intunecare fatala a constiintei noastre ca neam. Comunismul nu ne apartine. El a fost si a ramas strain limbii si sufletului nostru, chiar daca realitatea care s-a oplosit sub el ne-a otravit pe nesimtite lumea si viata. Nici un geniu national autentic nu l-a sfintit cu limba sau cu condeiul. Nici o constiinta nationala autentica n-a ales jertfa in numele lui. Si aceasta pentru ca el n-a acoperit niciodata o realitate cu adevarat romaneasca si n-a raspuns in nici un fel nevoilor noastre mai adanci. De el nu s-a legat nimic esential ziditor pentru destinul acestui colt de lume.

            Pe ideea nationala, insa, pe nationalismul generos al inceputurilor, s-a cladit insasi Romania moderna. Sub semnul nationalismului s-au adunat candva, pentru aproape o suta de ani, fortele creatoare de istorie si de cultura ale acestui pamant, de la nationalismul romantic al pasoptistilor, trecand prin centrul de forta al geniului eminescian, pana la savarsitorii si de-savarsitorii Romaniei Mari. Si trezirea noastra de azi, atata cata este, ar putea fi asezata, cu grija cuvenita, sub semnul acestui cuvant.

            Am avea deci temeiuri destule spre a face dreptate acestui cuvant, incercand sa-l salvam atat de ignoranti, cat si de ticalosi, caci din pacate pe limba acestora revine el cel mai des, ajungand sa insemne atat de multe incat risca sa nu mai insemne nimic. Si ar fi pacat sa-l pierdem tocmai in intelesul lui cel bun, singurul care ne reprezinta si care ne obliga.

            Pilduitoare (si) in acest sens au fost, nu demult, interviurile televizate luate d-lor Eugen Barbu si Mircea Dinescu, in urma excluderii celui dintai, cu argumente altminteri serioase, din randurile Uniunii Scriitorilor. D-l Eugen Barbu ar fi nationalist. O afirma multi dintre cei care nu-i pot uita trecutul, nici ierta prezentul. Iar el nu o neaga, insinuandu-si nationalismul ca pe un fel de virtute. Ba mai mult: o datorie de „bun roman”, intr-o vreme in care tara ar fi grozav de primejduita. Cunoscandu-l insa din scrisul sau gazetaresc si din faptele sale mai vechi sau mai noi, nu putem sa nu bagam de seama ca avem de-a face numai cu nationalismul luat in desert. Este o prima cale de compromitere a cuvantului si a ideii. Sa poata avea oare nationalismul aceeasi legitimitate in cazul unui Eugen Barbu, al unui Corneliu Vadim Tudor sau al unui Adrian Paunescu ca si in acelea ale lui Balcescu, Kogalniceanu, Eminescu, Cosbuc, Goga sau Nae Ionescu? Sa faca parte oare din arsenalul nationalismului autentic insulta, mistificarea, calomnia, compromisul, furtisagul literar, oportunismul, abjectia in genere? Sa fi avut nationalismul autentic vreo legatura cu comunismul, cu Ceausescu sau cu scursurile Securitatii? Sa fi fost marii nostri nationalisti, precum Eminescu (prietenul lui Moses Gaster) sau Goga (prietenul lui Ady Endre), niste vajnici mancatori de unguri si de evrei? In presa de scandal si in limbajul mahalalei bucurestene sa se fi enuntat principiile nationalismului romanesc? Hotarat lucru, cine vede nationalism la Eugen Barbu si la cei de teapa lui savarseste un sacrilegiu impotriva marilor nostri inaintasi, precum si impotriva limbii romane.

            Rezulta curios ca unul dintre capetele de acuzare (pomenit de d-l Mircea Dinescu si in interviul televizat) este tocmai... nationalismul. Insinuat ca o virtute personala de catre Eugen Barbu, nationalismul este vestejit ca un pacat de moarte de catre Mircea Dinescu (care-l imperecheaza, dupa un mai vechi obicei, cu termenul de „sovinism”). Iata o a doua cale de compromitere si denaturare tendentioasa a cuvantului: diabolizarea ideologica. Presedintele Uniunii Scriitorilor merge cu seninatate prin mijlocul ei, crezandu-se convingator si infailibil. Ne-am fi asteptat de la un om de litere (chiar daca si-a facut studiile la Academia „Stefan Gheorghiu”) sa aiba mai multa grija cu cuvintele limbii romane. O fi impus comunismul si stanga postbelica acest uz aberant, la noi si aiurea, dar s-ar putea ridica pretentia legitima ca macar purtatorii oficiali de cuvant ai literelor romane sa evite probele de ignoranta si mult hulita „limba de lemn”. Daca nu din considerente filologice, macar din respect fata de idealurile curate care au ars candva cu flacara de duh romanesc pe altarul acestui cuvant. Poetul Mircea Dinescu s-ar fi cuvenit sa-i reproseze mai degraba prozatorului Eugen Barbu uzurparea cuvantului, iar nu sa propteasca parerea gresita ca nationalismul este o forma de ticalosie in istorie. Ar fi putut sa spuna simplu „sovinism” – si lumea ar fi inteles despre ce este vorba. De ce sa terfelesti nationalismul, in spiritul logoreei comuniste si anti-nationale, amestecandu-l, cu suficienta de analfabet, in cloaca unor extremisme murdare?

            Ar fi vremea sa parasim o data pentru totdeauna imperecherile acestea necinstite de termeni, cultivate in mod voit de politrucii ideologiilor dizolvante, mai ales sub steaua rosie apusa de curand, cu scopul vadit de a compromite un termen prin asociere cu celalalt. Una este nationalismul si altceva este sovinismul, tot asa cum una este misticismul si alta obscurantismul, una credinta si alta fanatismul.

            In privinta nationalismului, d-nii Barbu si Dinescu vorbesc ce stiu, dar nu stiu ce vorbesc. Natura conflictului lor este alta, cu care nationalismul nu are in mod direct de a face. E un conflict moral si literar. D-l Barbu merita, neindoielnic, aceasta noua dezavuare publica si se isca numai intrebarea daca d-l Dinescu era cel mai nimerit sa o exprime in fata intregii tari. Autorul Gropii nu este nationalist, ci un gropar al adevaratelor idealuri nationale, asemenea defunctului Ceausescu. Ne aflam doar in fata unui om cu vocatia mocirlei morale si ideologice, gros de obraz si tare de cerbice, care nici nu vrea si nici nu poate sa fie altfel. Ca are porniri sovine este adevarat. Ajunge sa-l numim cum se cuvine si sa ne tinem departe de el. Pe noi insine, dar si unele cuvinte de-ale noastre, pe care n-avem nici o nevoie sa le injosim.

II

Privit fara patima si fara prejudecati, in perspectiva istoriei nationale, nationalismul acesta romanesc, supus la atatea abuzuri verbale, nu este decat sentimentul firesc, nepervertit de vreo ideologie, al apartenentei obiective la o comunitate nationala, fata de care orice om integru din punct de vedere moral si intelectual isi simte anumite datorii si responsabilitati. Nationalist se cade a fi si romanul, si maghiarul, si evreul, si neamtul, si rusul, si turcul, si chinezul, si orice neam al pamantului care refuza sa se tradeze pe sine, cinstindu-si trecutul, aparandu-si prezentul si inchipuindu-si viitorul. Nationalismul este sentimentul unei continuitati creatoare, legate de o limba si de un teritoriu sfintit cu talpa si cu sangele stramosilor. In lumea lui Dumnezeu este loc pentru tot atatea nationalisme cate neamuri exista, cu conditia ca fiecare sa-si chiverniseasca ce-i al sau si sa nu ravneasca la ce-i al altuia. „Vreau sa plutesc in plin umanitarism – spunea Octavian Goga prin 1927 – cu o singura conditie: sa fiu in luntrea mea si sa-mi iau toate masurile sa nu ma inec”. Umanitatea insasi nu poate fi inteleasa corect decat ca un concert de Dumnezeu randuit al nationalismelor creatoare.

            Nationalismul proriu-zis n-are de ce sa ne sperie, asa cum nu ne sperie nici mai vagul „patriotism”. In ce-l priveste pe acesta din urma, el a fost atat de supralicitat sub regimul lui Ceausescu incat in constiinta multora a ajuns sa se asocieze cu o nota de fariseism. Ne paste un nou pacat fata de un cuvant care, el insusi, n-are nici o vina.

            Dar daca o lume fara „patriotisme” s-ar mai putea imagina (cum, de prin secolul al XVIII-lea, a si tot fost imaginata), o lume fara nationalisme este o imposibilitate in ordinea naturii, cel putin atata vreme cat omul mai are un licar de constiinta. Numai in absenta constiintei (deci a insesi conditiei umane) nationalismele ar putea sa dispara ca idee si ca sentiment, dar ma tem ca atunci ele s-ar manifesta ca instincte. Caci in vreme ce patriotismul poate fi si o problema de optiune (iti poti schimba „patria”, alegandu-ti una noua, pe care s-o slujesti corect, ca bun cetatean, ba chiar sa ajungi a o iubi cu vremea), nationalismul e ceva dat pe verticala timpului, de care nu poti fugi nicaieri in imensa orizontalitate a lumii. Patria, in intelesul ei modern, este spatiala si reversibila. Neamul este temporal si ireversibil. De aceea, chiar cand iti pierzi patria, neamul ramane in tine. El este singurul bun pe care nu-l poti pierde efectiv niciodata.

            Orice atentat impotriva nationalismului este tocmai de aceea un atentat impotriva umanitatii noastre depline. Cei care vor sa faca din nationalismul propriu-zis un fel de sperietoare a veacului nu pot fi calificati altfel decat ca niste vrajmasi perversi ai genului uman. Ei vor sa ceara omului discontinuitate si uitare, in vreme ce constiinta inseamna tocmai memorie si continuitate organica. N-ar trebui sa ne plecam urechea, uneori atat de incantati, spre stingatorii de constiinte.

            Tot din pricinile aratate mai sus, e limpede ca nu putem renunta la nationalism, punand in locul lui patriotismul, cum au incercat sa faca ideologii comunisti. Patriotismul e un sentiment nobil, dar mult mai superficial. Cand nu este o latura a nationalismului, el devine o simpla conventie istorico-sociala. Pentru patriot, cum s-a spus, ubi bene ibi patria, in vreme ce pentru nationalist ubi patria ibi bene.

            Toate acestea, fireste, privind lucrurile in puritatea lor. Si patriotismul si nationalismul pot deveni insa impure, pot degenera, numai ca atunci cand realitatile o iau razna, ele nu mai pot sa incapa sub acelasi nume, pentru ca devin altceva. Nationalismul, bunaoara, pierzandu-si temeiurile moral-spirituale, se poate transforma lesne in xenofobie si politicianism de tip provincial, dar atunci il vom numi „rasism” sau „sovinism”, ascutindu-ne cugetul spre lupta impotriva acestora din urma, iar nicidecum impotriva celui dintai.

            Trebuie sa reinvatam „a deosebi duhurile”. Si mai trebuie sa pricepem ca nationalismul este lucrator cu oameni si prin oameni. Or, dupa cum ne avertizeaza Apostolul Neamurilor, „toate sunt curate pentru cei curati”, iar „pentru cei intinati si necredinciosi nimic nu este curat, ci li s-au intinat lor si mintea si cugetul” (Tit 1, 15).

            Nationalismul nu este, in fond, nimic altceva decat regasirea de sine a unui suflet curat in sinea cea mare al neamului sau, precum si asumarea constienta a intregii existente sub semnul acestei identitati. Iata de ce nu se poate vorbi de nationalism nici in cazul lui Ceausescu, nici in cazul lui Eugen Barbu: lor le-a lipsit dimensiunea puritatii morale.

            Si speram ca d-l Mircea Dinescu, atunci cand se joaca cu vorbele, aratandu-se temator de „nationalism”, o face numai din nepriceperea de a alege cuvantul potrivit, iar nu din constiinta unei insuficiente puritati...