RETROSPECTIVA: 1993

ANDREI ZIMBREANU (Franta)

NECESARA DESPARTIRE A APELOR

            Desi haosul ideologic al Romaniei post-comuniste persista, ochiul atent poate inregistra deja un inceput de despartire a apelor. Spectacolul deconcerteaza, pentru ca actorii (sociali, politici, intelectuali) isi incaleca partiturile, dar vocile individuale incep sa se grupeze, mi se pare, in jurul a trei directii dominante. Avem de-a face cu trei logici care parasesc indistinctia de la inceput in favoarea unei concurente mereu mai apasate: lagarul neo-comunist, lobby-ul internationalist si dreapta ortodoxa traditionala.

Sa le luam pe rand, pentru a tenta o estimare globala, in ordinea unui viitor cat de cat previzibil.

            Lagarul neo-comunist include, la stanga, PSM, FDSN si PDAR, iar la „dreapta” (ce fel de dreapta, vom vedea) PRM si PUNR. Aceasta dedublare corespunde tendintelor respective ale celor doua mari grupuri care alcatuiau pana ieri nomenclatura PCR: 1) aripa bolsevica, orientata spre si de KGB-ul sovietic, si 2) aripa ceausista, hranita dintr-un protocronism albanizat. Evident, repartitia aceasta este, in fapt, ecoul unei sciziuni strategice intervenite dupa 1965 in interiorul Securitatii. Lagarul neo-comunist are doua registre retorice: unul in care perfidia conservatoare ia chipul „moderatiei” fals impaciuitoare (Ion Iliescu, Ilie Verdet) si altul in care delirul patriotard mascheaza continuitatea unor interese de grup (Gh. Funar, C. V. Tudor). Desi mania „scenariilor” acuza uneori coniventa secreta dintre cele doua aripi neo-comuniste, imi vine mai degraba sa cred ca ele se vor sfasia reciproc. Slabiciunea lagarului neo-comunist nu provine atat din populismul practicat fara masura si bun-simt, cat din proasta lui dispozitie geopolitica la ora cand partidele neocomuniste din intreaga lume se topesc treptat si inexorabil in farsa mai acceptabila a social-democratiei sau a ecologismului. Pe plan intern, lagarul neo-comunist se va destrama (va pierde finalmente Puterea) nu doar sub presiunea amintitului transfer de identitate, dar si prin scleroza cadrelor sale, care va antrena, mai devreme sau mai tarziu, o veritabila catastrofa gestionara.

            In ceea ce il priveste, lobby-ul internationalist are o structura aparent mai complexa, in fond – mai confuza. Politic, el este aproape sinonim cu programele partidelor din Conventia Democratica: opozitia fata de comunism este inteleasa ca o mutatie de putere dinspre vechea nomenclatura inspre „o anumita parte” a clasei intelectuale: „acrobatii cu plasa” ai disidentei formale, fostii tartori culturali ai stalinismului imbracati acum à la gauche-caviar etc. Ideologic, el cade in bratele Trilateralei masonice: ceea ce conteaza este acordul permanent si servil cu Occidentul, adica viitorul guvern supranational de la Bruxelles. Din punct de vedere retoric, tema de capatai a lobby-ului internationalist ramane faimoasa „intrare in Europa”, asezonata neo-liberal si mesianizata nerealist. Campionul acestei optiuni ramane fara indoiala GDS si revista sa 22, un saptamanal in paginile caruia Dialogul mondialist isi afla, voit sau nu, cele mai penibile aplicatii. Sansele electorale ale acestui bloc vor creste, pentru ca sprijinul extern va rasplati (intr-o mai mica proportie decat se spera) alinierea sa la „imperativele” mai sus pomenite. Ne putem astepta ca publicul cultivat (dar pasiv) sa fie din nou sedus de stralucirea formelor fara fond si de mirajul materialist al „societatii de consum”. Acesta pare sa fie, in orice caz, destinul socio-politic al generatiei medii, desprinse din gheturile bolsevice si cazute in capcana bucuriilor marunte.

            Exista la noi, spuneam, si o dreapta ortodoxa traditionala. Aici, nu mai pot sa „observ”, ci simt nevoia sa ma implic: am convingerea ca dreapta ortodoxa traditionala reprezinta cursul firesc al dezvoltarii noastre ca neam, pentru ca ea este singura capabila sa conjuge un trecut nemistificat cu un prezent ireprosabil si cu un viitor, teologic vorbind, inteligent. Din pacate, aceasta directie este pentru moment difuza, dar prezenta totusi (sub forma unor intuitii radicale) in spiritul unor varfuri ale noii generatii. Intuitia centrala a acestui cerc (deocamdata?) apartinic este valorizarea absoluta a credintei in Dumnezeu. De aici, o serie de consecinte capitale, intre care voi pomeni cateva:

1) Cultura nationala, prostituata in perioada comunista, trebuie rearticulata cu valorile Ortodoxiei, adica cu duhul evanghelic si patristic al experientelor noastre fondatoare.

2) Memoria colectiva se poate regenera prin cunoastere nepartinitoare si dorinta de adevar.

3) Destinul romanesc nu este dictat de tradatorii lui stiuti si nestiuti, nici de vreo cancelarie oculta, ci de ratiunile eshatologice pe care Dumnezeu i le-a prefigurat din veac si pana in veac.

4) Elitele Romaniei de maine sunt virtual prezente in sanul generatiei tinere, daca aceasta va sti sa lucreze in sinergie cu Taditia spirituala a Neamului.

5) Forta nu rezida in imperiul cantitatii sau al violentei iresponsabile, ci in duhul sacrificiului si al virtutii crestine.

            Bineinteles, raspandirea unor idei de acest fel se loveste astazi de multiple piedici conjuncturale: pe de o parte, atat lagarul neocomunist, cat si lobby-ul internationalist vor diaboliza reprezentantii acestei familii spirituale, vanand vrajitoare, deplangand ipocrit „recrudescenta vechilor demoni”, acuzandu-ne de anacronism etnocentric, de „rasism”, de „antisemitism”, de „xenofobie”, adica de toate relele politice, deformarile de caracter si minusurile de constiinta cu care ideologii bolsevismului autohton au impovarat, calomnios si vindicativ, mai ales Miscarea Legionara. Pe de alta parte, stanga apuseana va pune prompt la index si va vesteji ditirambic („integrism”, „fundamentalism”) un fenomen pe care nu are cum si nu vrea sa-l inteleaga, preferand sa-l eticheteze, stereotip, sub denumirea de „extrema dreapta”.

Toate aceste riposte prejudecate sunt niste accidente de parcurs. Destinul romanismului se profileaza din nou, socotelile retroactive sunt inutile, scopurile ni se arata de sus, fara echivocuri si infatisari mincinoase. Ceea ce conteaza acum este sa ne cunoastem unii pe altii, sa ne afirmam crezul fara complexe si temeri contextuale.

            Daca am vorbit de „generatie” nu am facut-o pentru a reinstala vreun „organicism” desuet in discursul despre dreapta ortodoxa traditionala, ci pentru a arata ca lucrurile se vor schimba greu, lent, dezarmant de lent pentru unii, dar nu pentru toti, cei cu adevarat chemati.

Imbrobodirea mondiala a crestinismului este marea tragedie a Modernitatii. Nu orice cap poate intelege acest fenomen calculat, care isi ia aere de predestinare: iti trebuie o cultura solida, luminata de credinta si animata de rugaciune pentru a sti unde te plasezi in grozavia Istoriei mitologizate sub care traim.

In batalia nevazuta de-a lungul careia ne vom (putea) dovedi, pe viitor, curajul definirii si demnitatea unui ideal va trebui, bineinteles, sa fim – asa cum ne indeamna Scriptura – „intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii”.

            Pericolele nu vin de undeva din „afara”, ci din noi insine, din inconsecventele varstei, din cursele ignorantei, din ispitele neascultarii si din stupiditatea coroziva a mandriei. Fara a uita de toate acestea, important ramane – mai presus de orice – inceputul bun pe care ni-l punem, cu nadejdea ca Mantuitorul Iisus Hristos ne va binecuvanta gandul si ne va intari, necurmat, fapta.