RETROSPECTIVA: 1997

DEMOSTENE ANDRONESCU

DOMNUL PETRE CRETIA SI “LEGIONARUL DE 1,65”

I

Sunt foarte putini oameni capabili sa slujeasca adevarul impotriva intereselor, resentimentelor si ereziilor lor. Iar d-l Iosif Sava nu este unul dintre acestia, mai ales cand este vorba de stabilirea adevarului cu privire la Miscarea Legionara.

In interesantele si instructivele sale “Serate muzicale” de sambata seara, domnia-sa aduce in studioul Televiziunii publice, de cele mai multe ori, personalitati de marca ale vietii noastre culturale ori politice, reusind, impreuna cu acestea, sa incante publicul larg, nu numai cu descifrarea tainelor si farmecelor Euterpei, dar si cu interesante (si, de cele mai multe ori, pertinente) discutii pe marginea unor aspecte sau probleme ale culturii in genere.

In ultimul timp, insa, caracterul muzical al seratelor d-lui Sava a devenit parca subsidiar, acestea transformandu-se in tot atatea prilejuri de conversatie amiabila, intre amfitrion si invitatii sai, pe teme de cultura, istorie sau chiar politica. Numai ca d-l Sava are o obsesie: Miscarea legionara si “oribilele crime” legate de numele ei. Face ce face si, invariabil, ajunge la acest subiect (uneori fara nici o legatura cu tematica sau mersul general al discutiilor), Si asta nu pentru a-l trata obectiv si a incerca stabilirea vreunui adevar istoric, ci numai pentru a se ralia sirului de detractori si calomniatori ai acestei miscari indelung diabolizate. Insidios si cu o abilitate demna de o cauza mai buna, domnia-sa face tot posibilul (si de regula reuseste) sa-si impuna punctele de vedere, atat publicului neavizat, cat si interlocutorilor, smulgandu-le acestora declaratii denigratoare la adresa legionarismului, chiar daca uneori acestea sunt evident circumstantiale...

Omeneste il inteleg pe d-l Sava, pentru ca, intr-adevar, Miscarea legionara a avut in programul ei, la vremea respectiva, si o componenta “antisemita”. Era o atitudine conjuncturala, pentru ca – nimeni nu poate nega – Romania interbelica, printre alte problene grave, a avut-o si pe cea evreiasca (insusi Carol II, marele adversar si asasin al legionarilor, declarase, in mai multe randuri, ca “problema evreiasca” este cea mai grava dintre problemele tarii). Este firesc ca d-l Sava, cetatean roman de origine evreiasca, sa nu poata fi, din acest punct de vedere, un analist obiectiv. Dar domnia-sa merge mult prea departe cu exagerarile privitoare la istoria legionara, si chiar la un pretins “pericol legionar” ce ar paste Romania de azi, straduindu-se sa diabolizeze cu orice pret o miscare autohtona care n-a fost, nici intr-un caz, mai radicala decat, spre exemplu, s-a dovedit a fi sionismul...

Inversunarea d-lui Sava impotriva Miscarii legionare este cu atat mai nedreapta cu cat, in nici una dintre emisiunile realizate de domnia-sa, nu a fost abordata, nici macar in treacat, si problema comunismului si a oribilelor si mult mai numeroaselor crime si atrocitati savarsite de acesta, cu toate ca amintirea lor este mai proaspata, iar consecintele cu mult mai cumplite. Ba chiar, ori de cate ori vreun interlocutor incearca sa aduca discutia asupra comunismului si a teribilelor sale crime si abuzuri, d-l Sava face imediat apel la “conciliere”, la “intelegere” si chiar la “iertare”, sau schimba pur si simplu subiectul, ajungand, in cele din urma, tot la “holocaust” si la “crimele legionare”...

II

La una dintre seratele de luna trecuta, d-l Sava l-a avut ca invitat pe distinsul clasicist si remarcabilul om de cultura Petru Cretia. Am urmarit cu deosebit interes discutia dintre cei doi (atat pentru problemele abordate initial, cat si pentru faptul ca d-l Petru Cretia este o mai veche cunostinta a mea), pana in momentul in care aceasta a alunecat inevitabil spre subiectul obsesiv al d-lui Sava: Miscarea legionara. Marturisesc ca in acel moment interesul pentru discutia dintre cei doi mi-a scazut brusc, stiind oarecum dinainte ce sabloane resentimentare aveau sa urmeze. La un moment dat, m-a frapat insa o afirmatie a d-lui Cretia; vrand sa exprime intr-o maniera cat mai plastica nivelul intelectual si cultural al veteranilor legionari ramasi inca in viata, domnia-sa i-a caracterizat cam in felul urmator: “... acesti indivizi de 1,65 m...” Marturisesc ca aceasta caracterizare sarcastica si generalizatoare m-a durut. Nu pentru ca d-l Cretia n-ar fi avut, intr-o anumita masura, dreptate, ci pentru suficienta malitioasa cu care mi s-a parut ca a spus-o.

Pe d-l Cretia il cunosc demult, de pe vremea studentiei. As putea spune ca am fost chiar colegi; nu de facultate, ci de an, dansul fiind pe atunci student la Filologie clasica, iar eu la Istorie. Ne intalneam destul de des, mai cu seama in sala de lectura a bibliotecii Facultatii de Litere, din care studentul Cretia era nelipsit. De multe ori, seara tarziu (biblioteca era deschisa pana la ora 22), ramaneam in sala doar noi doi. Probabil ca dinsul nu-si mai aminteste, dar de cateva ori am schimbat si unele impresii, in imprejurari pe care le voi preciza mai jos.

Era in perioada in care regimul comunist, instapanit deja pe principalele sectoare ale societatii romanesti, incepuse si ofensiva de cucerire lumii universitare, in primul rand a studentimii. Reforma invatamantului din 1948 barase accesul “elementelor burgheze” in facultati, favorizandu-i, in schimb, pe cei cu “origine sociala sanatoasa”, astfel ca, din punctul de vedere al rezistentei in fata tavalugului comunist, calitatea lumii studentesti scazuse simtitor. Grupul nostru, al celor “nebuni”, care ne incapatanan sa rezistam totusi, se micsora cu fiecare zi. Unii dintre noi au fost arestati, iar altii au plecat sa se alature miscarii de rezistenta din munti. N-au lipsit nici cei care ne-au parasit pur si simplu, nemaifiind dispusi sa riste, mai cu seama ca riscul era, intr-adevar, foarte mare.

In aceste conditii, cei ramasi ne-am hotarat sa ne organizam, pentru a ne continua activitatea anticomunista in cea mai stricta conspirativitate. Erau multe de facut. Strangeam ajutoare pentru grupurile care activau deja in munti, intretineam relatii cu persoane de incredere, pentru a avea unde sa-i adapostim si sa-i ascundem provizoriu pe cei urmariti de Securutate, incercam sa refacem o retea de trecere clandestina a frontierei, pentru a-i scoate din tara pe cei in primejdie iminenta de a fi arestati, supravegheam si indrumam, ca niste colegi mai mari, activitatea Fratiilor de Cruce (care au mai supravietuit o vreme prin unele scoli si licee din Capitala) si, nu in ultimul rand, urmaream sa depistam si sa atragem de partea noastra noi membri, din randul celor ce ar fi corespuns anumitor exigente si s-ar fi aratat dispusi sa ni se alature.

Aceasta din urma activitate era extrem de delicata si de anevoioasa, deoarece necesita mult tact si rabdare, iar, pe de alta parte, implica o doza sporita de risc. Cei vizati in acest scop trebuiau mai intai verificati, supravegheati si “tatonati”, spre a ne da seama daca se putea avea deplina incredere in ei. Imi amintesc ca, la un moment dat, printre cei vizati de noi s-a numarat si studentul Petre Cretia. Nu-mi mai amintesc cine pusese ochii pe el, dar printre cei insarcinati sa se apropie de el si sa-l cultive m-am numarat si eu. In acest scop, l-am abordat in mai multe randuri si am schimbat cu el unele impresii, ca sa-mi dau seama cum simte si ce gandeste. Cum aceasta actiune de “racolare” era intr-o faza incipienta, discutiile noastre n-au depasit sfera banalului si a generalitatilor. Intre timp, evenimentele precipitandu-se (nu-mi mai aduc aminte exact din ce motive), “racolarea” sa a ramas in suspensie. Daca am fi perseverat si am fi reusit sa-l castigam de partea noastra (“nebunie” de care, la varsta aceea, ar fi fost poate capabil), atunci cultura romaneasca ar fi avut un carturar de exceptie mai putin (o spun fara nici un fel de ironie), caci ar fi impartasit si el soarta celor intrati in inchisori, ramanand, ca si acestia, din punct de vedere cultural, “de 1,65 m”. Daca totusi nu s-a intamplat asa, si d-l Cretia a avut sansa “sa creasca” pana la impunatoarea statura de azi, ar trebui (s-ar cadea) sa inteleaga ca acest lucru n-ar fi fost cu putinta daca atunci, in acele momente de cumpana, altcineva nu ar fi suferit si nu ar fi murit in locul dansului. Caci cei cuminti n-ar face rod nici unii / De n-ar muri in locul lor nebunii...

Si ar fi cazul sa mai inteleaga si altceva, anume ca multi dintre acesti „pigmei” (legionari sau nelegionari), opriti din evolutia lor fireasca, au reusit, totusi, sa se implineasca pe alte planuri (al caracterului, al curajului, al onoarei etc.), cu mult chiar peste 1,90 m (ca sa folosim etalonul sui generis al d-lui Cretia), viata si martitiul lor anonim constituind, dupa cum observa un publicist mai tanar, „singurul nostru certificat de onoare istorica intr-o jumatate de veac de dezastru national”.