RETROSPECTIVA: 2001

CLAUDIO MUTTI (Italia)

 

MIRCEA ELIADE SI HOLOCAUSTUL

            La un recent volum colectiv editat de Jaca Book (Esploratori del pensiero umano. Georges Dumézil si Mircea Eliade, ingrijit de Julien Ries si Natale Spineto) profesorul Roberto Scagno a contribuit cu studiul “Alcuni punti fermi sull’impegno politico di Mircea Eliade nella Romania interbellica: un commento critico al dossier Toladot del 1972”* (pp. 259-289). De pozitia filolegionara a lui Eliade (“activitatea fascista a lui Eliade”, spre a cita o sintagma a lui Cesare Medail, care in Corriere della Sera din 6 februarie 2001 a consemnat un simpozion dedicat volumului de mai sus) am avut prilejul sa ne ocupam si noi in cateva studii carora profesorul Scagno le mentioneaza continutul esential. Dar sa luam lucrurile in ordine.

            Trecand pe scurt in revista “subteranul si intortocheatul parcurs” al operei de “dezinformare” careia i-a deschis calea rau famatul dosar din buletinul israelian Toladot, Roberto Scagno pune in evidenta doua “momente italiene” ale parcursului respectiv: primul e reprezentat de un eseu semnat in 1989, in publicatia Marxismo oggi, de Alfonso Maria di Nola (care-si incepuse campania impotriva lui Eliade inca din 1977, in Rassegna mensile di Israel), in timp ce al doilea corespunde unei scrieri a lui Cristiano Grotanelli, “Alfonso M. di Nola e Mircea Eliade”, cuprinsa in volumul colectiv Antropologia e storia delle religioni. Saggi in onore di Alfonso M. di Nola, ingrijit de A. de Spirito si I. Bellotta, Newton&Compton, Roma, 2000. Din scrierea lui Grotanelli, profesorul Scagno citeaza la p. 279 urmatorul fragment: “Am inca in minte o foarte grabita vizita a sa [a lui Di Nola] la locuinta mea din Via del Viminale, in 1989. Daca-mi amintesc bine, era insotit de Ireneo Bellotta si venise sa imprumute cartulia filogardistului Claudio Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, abia publicata la editura neofascista Edizioni [all’insegna] del Veltro, pe care eu o procurasem si o detineam ca pe un fel de trofeu. Intre timp Mutti, dupa ce a dialogat despre Codreanu cu un alt notoriu filogardist, in paginile publicatiei Sabato, a mai scos o carte ceva mai voluminoasa, Le penne dell’Arcangelo (Milano, Società Editrice Barbarossa, 1994), in care este spus ultimul cuvant, sau aproape, cu privire la militantismul gardist al lui Eliade”.

            Sa intrerupem pret de o clipa fragmentul din Grotanelli citat de Scagno, pentru a satisface legitima curiozitate a cititorului cu privire la identitatea celuilalt “notoriu filogardist”. Este vorba de Franco Cardini, al carui nume se afla la un moment dat citat expressis verbis in textul lui Grotanelli, dar este ocolit, dintr-o ezitare altminteri de inteles, din citarea facuta de Scagno. In orice caz, trebuie sa facem precizarea ca nu “am dialogat” niciodata “despre Codreanu” in Sabato, nici cu Cardini, nici cu altcineva. Iar acum putem trece la a doua parte a fragmentului din Grotanelli.

            “Atasamentul lui Mutti e curios. La p. 36 a cartuliei sale mai recente, el scrie ca Di Nola, “recapituland intr-un lung articol (“Mircea Eliade tra scienza delle religioni e l’ideologia «guardista»”, in Marxismo oggi, nr. 5-6, 1989, pp. 66-71) termenii discutiei care se iscase in cazul Eliade si revendicandu-si meritul de a o fi suscitat in Italia, comitea noi gafe, exagerari, mistificari ale realitatii. Si totusi chiar cele doua mici lucrari ale lui Mutti confirma in esenta, ba chiar intaresc, ceea ce Alfonso di Nola facuse cunoscut inca din 1977. Cum se explica aceasta contradictie? Pur si simplu prin aceea ca Di Nola scria dintr-un punct de vedere antifascist, pe cand Mutti prezinta aceleasi fapte, si multe altele asemanatoare, dintr-o perspectiva opusa”. Oricat de “curios” i s-ar parea lui Grotanelli, nu putem decat sa reconfirmam toate cate le-am spus. Gafele cuprinse in articolul din Marxismo oggi sunt, spre exemplu, cele care, la p. 66, privesc numele de botez al lui Codreanu (Corneliu, nu “Cornel”) si data asasinarii sale (noaptea de 29 spre 30 noiembrie, iar nu “30 octombrie 1938”). Exagerarile constau, bunaoara, in caracterizarea lui Eliade drept “un inalt functionar al regimului Antonescu” (p. 68). Mistificarea realitatii se afla, de pilda, in aceea ca Di Nola pretinde ca, intr-un articol aparut in Buna Vestire din 17 decembrie 1937, Eliade ar fi reconfirmat “credinta sa […] in nazism, si nu doar in legionarism”, in timp ce Eliade scrisese cu totul altceva: a se vedea traducerea textului eliadian la p. 36 din volumul nostru Le penne dell’Arcangelo.

            Dupa ce a citat fragmentul din Grotanelli, Roberto Scagno recunoaste binevoitor ca cercetarile intreprinse de noi reprezinta “in mod cert un salt calitativ sub aspect stiintific” fata de ceea ce scrisese Di Nola pe urmele dosarului Toladot. Totusi, adauga Scagno, “Mutti sustine teza unei implicari directe a lui Eliade in Garda de Fier sprijinindu-se numai pe marturiile postbelice ale unor ex-legionari”. Ba chiar, in nota de la p. 280, Scagno indica izvoarele pe care le-am utilizat, dar e limpede ca nu i se par decisive, pentru ca uzeaza de adjectivul “presupusa” atat in legatura cu “alegerea lui Eliade ca deputat in urma scrutinului din decembrie 1937”, cat si in legatura cu “apartenenta lui Eliade la un cuib legionar”.

            Acum, in ceea ce priveste candidatura lui Eliade pe listele partidului legionar “Totul pentru Tara” la alegerile din 1937, am vrea sa profitam de ocazie pentru a semnala o marturie in plus. De aceasta data nu este vorba de “marturia postbelica” a unui “ex-legionar”, ci de o adnotare continuta in Jurnalul lui Mihail Sebastian. In data de 15 noiembrie 1937, intelectualul evreu isi nota: “Mircea Eliade s-a inscris in listele electorale. E si asta un semn” (M. Sebastian, Jurnal: 1935-1944, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 130).

            Aceasta adnotare i-a scapat evident profesorului Scagno, dar nu si Alexandrei Laignel-Lavastine, care, recenzand editia romaneasca a Jurnalului lui Sebastian in Le Monde din 12 septembrie 1997, scria: “Sunt pretioase observatiile lui Sebastian din data de 7 decembrie 1937**: acestea confirma si ele ca Eliade a luat parte cu adevarat la campania electorala a Garzii de Fier, cutreierand tara din sat in sat cu echipele sale de propaganda. Un activism pe care el l-a negat intotdeauna”.

            “Discutabila” mai este, dupa profesorul Scagno, “interpretarea «miticoesoterica» a scrierilor stiintifice ale lui Eliade”, pe baza careia, in Mircea Eliade e la Guardia di Ferro si-n Le penne dell’Arcangelo, ar fi fost sustinuta din parte-ne “teza unui Eliade «doctrinar al gardismului»”.

            In realitate, incercarea noastra exegetica nu a avut in vedere atat scrierile stiintifice ale lui Eliade, cit anumite aspecte ale creatiei sale literare: ne-am ocupat indeosebi de romanul Nouasprezece trandafiri (in Mircea Eliade si Garda de Fier) si de tragedia Ifigenia (in “Ifigenia legionara”, Origini, martie 1997, numar monografic Mircea Eliade).

            In orice caz, ca in proza literara a lui Eliade sunt prezente aluzii criptice la experienta legionara a autorului, la fenomenul legionar si la Corneliu Codreanu, aceasta nu-i doar o impresie a noastra particulara. Pentru a cita doua pareri mai autorizate decat a noastra, sa amintim ca in al sau Jurnal al fericirii N. Steinhardt scrie textual ca nuvela Adio “e o elegie legionara” (Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 355, sau, in reeditarea din 1994, p. 368), iar I. P. Culianu (Mircea Eliade, Ed. Nemira, Bucuresti, 1995, pp. 234-235) afirma ca in nuvela Un om mare, publicata de Eliade mai intai in Luceafarul (1948), apoi in Cronica (1967), indaratul personajului Eugen Cucoanes se ascunde Corneliu Codreanu insusi. Asupra aceleiasi nuvele s-a oprit si atentia lui Florea Tiberian (“Portretul Capitanului sau raspunsul lui Eliade”, in Puncte cardinale, iulie-august 1995, p. 9), care a supus unui tip analog de analiza interpretativa si Fata Capitanului. In sfarsit, intr-un interviu din revista Lumea Magazin (nr. 2/1996), Serban Milcoveanu spune ca editia din 1939 a Intoarcerii din rai continea o a treia parte, intitulata “Sinteza”, in care Eliade exprima in forma literara esenta proiectului legionar.

            Prin urmare, a spune ca scrierile noastre despre Eliade se intalnesc, “desi dintr-o perspectiva diametral opusa, cu teoretizarile lui Furio Jesi” (R. Scagno, op. cit., p. 280) ne trezeste in minte teoria extremismelor opuse si convergente. Daca se tine cu tot dinadinsul sa se gaseasca o dezvoltare a “teoretizarilor lui Furio Jesi”, atunci ea trebuie cautata in alta parte: de pilda, in delirurile lui Wasserstrom, sau in articolul lui Gianluca Nesi despre “Mircea Eliade e la mitologia nazista del sacrificio ebraico” (Rivista di Filosofia, vol. LXXXIX, nr. 2, august 1998, pp. 271-304), care se incheie cu revelatia tulburatoare a teribilului secret al lui Eliade. Caci iata ce scrie Nesi, inganandu-l pe Jesi, si nu doar in privinta numelui: “In scrierile lui Eliade din anii treizeci si patruzeci – dar si in opera succesiva, chiar daca intr-un mod mai putin evident – e cu putinta de sesizat distrugerea lumii moderne si intemeierea noului Reich prin sacrificarea evreilor”!!!

            Acel “mesaj secret”, caruia Furio Jesi ii depista prezenta in inima operei eliadiene, priveste deci, dupa parerea acestui preademn epigon, nici mai mult nici mai putin decat… Holocaustul!