JOSÉ ANTONIO PRIMO DE RIVERA

SI NATIONAL-SINDICALISMUL SPANIOL :

REVOLUTIA TRADITIONALA

O doctrina inradacinata in trecut

In Spania anilor ‘30, amenintata de invazia rosie, in pragul razboiului civil, tanarul nobil ce avea sa-si verse sangele dupa 8 luni de captivitate in beciurile medievale ale „Securitatii” militeaza pentru revolutia traditionala ce va permite o organizare umana a societatii noastre decadente.

Fondatorul Falangei, José Antonio Primo de Rivera, cu avantul tineretii si cu virilitate, cheama prin national-sindicalism la repararea fracturii sociale ce afectase Spania aproape in aceeasi masura ca si celelalte tari europene. Dupa razboiul mondial din 1914-1918, marea depresiune pune popoarele in fata esecului capitalismului, care si-a demonstrat cu prisosinta carentele.

National-sindicalismul propune o organizare naturala a societatii civile, fara elemente artificiale. Sa dispara toate partidele politice. Nimeni nu s-a nascut vreodata membru al unui partid politic; in schimb, ne nastem toti membri a unei familii, suntem toti locuitori ai unei comunitati, fiecare dintre noi are o ocupatie. Deci daca acestea sunt unitatile noastre naturale, daca familia, comunitatea si breasla sunt locurile in care traim in realitate, de ce am avea nevoie de instrumentul intermediar si pernicios reprezentat de partidele politice? Acestea, pentru a ne uni in grupari artificiale, incep prin a ne dezbina in realitatile noastre adevarate. In fiecare famile se cearta copii cu parinti, colegi de lucru intre ei, vecini vechi si buni pe considerente de adeziune sau simpatie fata de un partid politic sau altul.

Organizarea societatii civile trebuie facuta in functie de recunoasterea umana a meritelor persoanei; prin lucru se afirma individul, prin calitatea creatiei lui se distinge un mestesugar de altul. Recunoasterea sociala este natural obtinuta in functie de opera savarsita, atat in domeniul intelectual, cat si in cel manual.

Toti se vor simti membri a unei comunitati serioase si complete. Vor fi multe sarcini de indeplinit, unii se vor indeletnici cu lucrul manual, altii cu cel intelectual sau spiritual; cativa vor da exemplul datinilor si al rafinamentului. Dar in comunitatea la care aspira Falanga nu trebuie sa existe musafiri sau lenesi.

„Vom demonta aparatul economic al proprietatii capitaliste parazitare, care absoarbe toate beneficiile, pentru a-l inlocui prin proprietatea individuala, prin proprietatea familiala si prin proprietatea sindicala”.

Problema cheie degajata de catre José Antonio este cea a capitalului, a uzurii. Pentru a ameliora trista situatie a micilor producatori, a agricultorilor ce sunt robiti bancilor, dependenti de creditele atat de scumpe, dar fara de care nu ar mai putea produce nici acea bruma ce-i tine la limita supravietuirii, Falanga tinde spre sindicalismul total. Adica o organizare verticala a unitatilor naturale – a breslelor – de la individ la familie, la comunitate, la sindicat, pana la Stat. Aceste sindicate nu vor avea nevoie de comitete paritare sau de organisme de legatura, deoarece vor functiona organic, asa cum functioneaza armata spre exemplu, fara sa-i fi venit nimanui in minte de a alege reprezentanti ai soldatilor si ai sefilor. Beneficiile degajate raman in acest fel in breasla si pot fi redistribuite fara a mai fi nevoie de a apela la finantari externe.

Statul – usurat prin aceasta organizare de o puzderie de probleme ce vor fi rezolvate de catre specialistii din sindicate (concentrari verticale integrate in Stat) – se va putea consacra misiunii lui de reprezentare in fata lumii, in fata Istoriei.

Statul liberal ne-a adus sclavagismul economic – zicea el –, spunand lucratorilor cu o tragica ironie: „Sunteti liberi de a lucra cum vreti; nimeni nu va poate sili sa acceptati o conditie sau alta ... dar sa ne intelegem: cum suntem cei bogati, va oferim conditiile care ne convin; voua, cetateni liberi, daca nu va convin, nu sunteti obligati sa le acceptati; dar, cetateni saraci fiind, daca nu acceptati conditiile pe care vi le impunem, sunteti condamnati sa muriti de foame... bineinteles cu toata demnitatea liberala”.

Asa s-a nascut socialismul, ce a fost o reactie justa a lucratorilor impotriva unui regim care, acordandu-le drepturi, nu se preocupa sa le acorde o viata normala. Numai ca socialismul a degenerat intai intr-o conceptie pur materiala a vietii si a istoriei, apoi intr-un sentiment de razbunare, pentru ca in cele din urma sa se infunde in monstruoasa dogma a „luptei de clasa”. Iata cum socialismul, care in mod just critica economia liberala, aduce pe alta cale aceeasi dezintegrare, aceeasi ura si aceasi uitare a oricarei legaturi de solidaritate si fraternitate intre oameni.

In Spania saracita, stearpa, care se zbatea intre agricultorii ei cocosati in incercarea de a smulge roade unui teren natural arid si proletarizatii ajunsi someri prin combinatia marelui Capital si al Uzurii, José Antonio strange langa el, in cadrul Falangei, multe tendinte deseori contradictorii, dar animate de un crez comun: renasterea Spaniei, care nu-si reneaga destinul imperialist si care nu se teme de acelasi glorios destin.

A debarasa viata economica de ventuza capitalista, destinata iremediabil sa degenereze in comunism: iata o mare si frumoasa aspiratie pentru cei ce considerau Patria precum o opera!

Aceasta viziune pare revolutionara; nimic mai gresit. Este forma pe care au avut-o vechile corporatii europene si care a permis inavutirea continentului nostru si acumularea atator bogatii incat i-a trebuit aproape un secol si jumatate capitalismului pentru a le secatui.

Un señorito romantic

José Antonio Primo de Rivera (24 aprilie 1903 – 20 noiembrie 1936) este fiul generalului Miguel Primo de Rivera (marchiz de Estrella, a condus Spania pana in 1930, dupa puciul militar din 13 septembrie 1923). Acest copil a trait in casa dictatorului patern – caruia Spania ii datoreaza 7 ani de pace, de lucru in prosperitate –, facand dovada inca din tinerete de calitati de sef si de organizator. Dupa decesul mamei lui, la o varsta frageda, José Antonio supleaza din ce in ce mai des prezenta sefului de familie, retinut de indatoririle sale de comandant suprem.

Cu toate ca-si dadea seama ca dictatura marchizului de Estrella nu aducea solutiile adecvate problemelor Spaniei, dezacordul lui nu se manifesta in nici un moment in public sau sub forma de rebeliune.

Student la Drept la data puciului militar organizat de tatal sau, José Antonio nu a fost influentat de pesimismul national si de admiratia oarba pentru tot ce era strain ce caracterizau in anii aceia orice intelectual spaniol. Student al marelui profesor de drept civil Felipe Sanchez Román – stangist –, José Antonio nu se multumeste cu distantarea clara de bolsevism, ci – cu o claritate ce avea sa duca la recunoasterea solemna din partea profesorului ca elevul si-a depasit mentorul – elaboreaza eseuri stralucite asupra patriei, patriotismului, natiei si nationalismului.

Printre ganditorii dreptei secolului XX, José Antonio este singurul ce defineste patriotismul – prin prisma dreptului – nu ca pe un sentiment vag, nu ca pe un sentiment stramt si mizerabil, echivalent cu o intoarcere la preistorie, ci ca pe un destin in universal.

Dreptul a transformat individul in persoana, precum istoria a transformat poporul in polis; conceptul de natiune se supune acelorasi reguli. Persoana fiind individul considerat in functie de societate, natiunea este poporul considerat in functie de universalitate. Asa cum persoana – juridica – nu exista decat in functie de relatiile stabilite in societate (creditor, debitor, titular de pozitii), natiunea nu este orice popor sau grupare de popoare. Natiunea este doar cea care are de infaptuit un destin istoric in universal.

De la primele sale pledoarii, tanarul avocat umplea salile de proces; lumea se aduna spontan pentru a-l asculta pe tanarul ce trecea cu maiestrie de la drept la istorie, apoi la filozofie.

Dupa moartea tatalui sau la Paris, unde-i impartasea exilul voluntar, tanarul se intoarce in Spania, cu speranta de a apara memoria si opera dictatorului militar. Dupa ce experimenteaza neintelegerea si rapida uitare a semenilor sai – chiar cei curati sufleteste –, José Antonio creeaza Falanga, miscare ce-i va supravietui, fara totusi acea licarire de geniu ce-i caracteriza seful.

José Antonio spunea ca nu sunt decat doua modalitati serioase de a trai: modelul religios sau modelul militar; care se intrepatrund, deoarece nu exista religie sa nu fie militanta, cum nu exista arma care sa nu fie animata de sentimentul religios. Cu aceste doua sentimente isi propunea sa ajunga la restaurarea valorilor.

Glasul tanarului ce avea sa fie executat la aceeasi varsta ca si Hristos cheama din toate fortele lui un stat totalitar, prin opozitie cu democratia care nu mai reprezinta decat un sinistru balet al urnelor, cu ore de inchidere si de deschidere fixe, pentru programe politice niciodata respectate. Asta pentru a combate Contractul social al lui Rousseau, care ne explica ca Justitia si Adevarul nu sunt axiome ale gandirii, ci decizii provizorii ale suveranitatii majoritatii. Buletinele din urna pot deci decide oricand daca Dumnezeu exista sau nu, daca Adevarul este adevar sau nu, daca Patria trebuie sa mai existe sau trebuie stearsa...

Jurist si filozof, creatorul Falangei nu a apucat sa lase nici o opera scrisa, doar discursul fondator al Falangei si ceva publicistica, din care se degajeaza insa punctele initiale ale unui program ce transcende politicul.

Simplicitatea formularii, forta si acuratetea gandirii ne indeamna sa retranscriem in extenso aceste puncte. (Va urma)

Simona NICULESCU