INEDIT: IOAN IANOLIDE CATRE BENEDICT GHIUS

Monahul Ignatie Grecu de la Cernica (deja cunoscut cititorilor revistei noastre ca autor de poezie religioasa), cercetand arhivele manastirii, a avut bunavointa sa ne trimita fotocopiile celor 14 scrisori si carti postale trimise de Ioan Ianolide (autorul marturiei intitulate Intoarcerea la Hristos) catre Parintele Arhimandrit Benedict Ghius, in perioada 1974-1983. Acest corpus epistolar se va regasi in volumul al doilea al memorialului marturisitor al lui Ioan Ianolide, aflat in pregatire la Sf. Manastire Diaconesti. Pentru valoarea lor umana si documentara, reproducem in acest numar jubiliar trei dintre scrisorile respective (transcrise de d-ra Claudia-Roxana Dragomir, de la Editura Christiana, unde anul trecut a aparut cartea lui Ioan Ianolide). (R. C.)

21 Martie 1977

Iubite Parinte Benedict,

De puteam sa ne mai intalnim poate ca eram mai sanatos, caci de la ultima mea vizita, ori am muncit pana la istovire, ori am avut conflicte pe care stiam de la bun inceput ca nu le pot nici inlatura si nici castiga.

Am incercat sa-mi schimb serviciul, dar serviciul personal nu m-a admis pe baza unor superioare ratiuni. Muncesc in compensatie. Am facut lucruri frumoase. Se poate mari aria actiunii, dar ce folos, caci mi-am aflat numai dusmani, care m-au sicanat pana la epuizarea sistemului nervos. In acest interval am fost de doua ori internat in spital. Si nu-mi va fi bine pana ce nu voi avea un mediu de viata propice sufletului meu.

Tac si nu vad nici o speranta. Ma inhib si inhibitia da in plans. Ma umilesc, dar o fac de frica si nu din convingere. Tot mai gandesc despre lume si tot mai departe ma simt de lume. Cred si numai credinta ma sustine. Desi am stari de sensibilizare si de depresiune psihica, totusi imi mentin echilibrul sufletesc.

Simt ca Dumnezeu si mortii ce au ajuns la El sunt alaturi si de mine, si de omenire. Calvarul ramane totusi calvar. Ma tot intreb: de ce a trebuit sa traiesc pana acum?

Familia ma ingrijeste. Ei sunt bine. Iata deci ca totusi sunt ocrotit. Si simt ocrotirea Harului nu numai in fapte de viata, ci si in adancul sufletului meu.

Am aflat ca va simtiti mai bine cu sanatatea si sper ca asa este.
Intr-o directie anumita stiu ca suferiti mai mult decat mine. Dar iata, pentru ca stiu ca existati, pentru ca va rugati pentru mine si pentru ca ma bucur de dragostea dvs., este o dovada ca aveti inca un rost si un rol in iconomia divina.

In ceea ce priveste parkinsonul, sa-l tratati necontenit si cu specialisti si astfel veti trai mult si bine. Ar fi pentru amandoi un balsam sufletesc si vigoare vitala, daca am sta pe balcon intovarasindu-ne inimile si mintile pe tainuitele cai ale Domnului.

Am inteles ca iubirea are contravirtute in ura. Uram pacatul, uram raul, uram faradelegea, uram pe diavol in veci de veci, caci si Dumnezeu nu-i poate suferi. Cel ce a zis: „Intoarce si celalalt obraz”, totusi in Sinedriu, cand a fost palmuit, a intrebat cu asprime si poate cu manie: „Pentru ce ma palmuiesti, caci daca am facut rau, arata-mi cu ce am gresit, iar daca am facut bine, pentru ce ma lovesti?”.

Cred ca Sfantul Augustin a facut o eroare cand a considerat ca iubirea este ultima virtute si actiune a lui Dumnezeu, ci ea este judecata, si numai dupa ce caprele vor fi despartite de oi, pentru acestia din urma va urma marea iubire. Noi avem obligatia iertarii de 70 de ori cate 7, dar lasand pedepsirea pe seama lui Dumnezeu. Daca nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecintele ar fi catastrofale.

Iubesc parinte, iubesc si pe dusmani, dar cred in Justitie.

Slava Domnului!

I. Ianolide

15 Oct. 1980

Parinte,

Dupa cautarile unei vieti intregi, asezata la rascruce de ere, doresc sa nu termin alergarea fara a marturisi concluziile la care am ajuns, desi prilejul de a o face public imi este interzis. Sunt insa convins ca va veni o zi in care oamenii, treziti din buimaceala acestor vremuri, aflandu-ne si pe noi sub ele, se vor dovedi interesati sa afle ceva despre experienta noastra. Deci, intrucat cred ca ne aflam in durerile facerii unui nou ev crestin – unica salvare pentru lume – incerc sa sintetizez cateva aspecte ale lui.

 Exista un singur principiu unic (idee, forta, punct, putere) si acesta este Hristos. El este originea, varful piramidei si finalitatea sufletului si existentei umane, cat si a naturii si creatiei intregi. Conditia umana este complexa si organizata pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg in principiul unic: Hristos. Altii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este incarcat cu adevarul revelat despre Dumnezeu, cum este crestinismul si, in consecinta, aceia conduc la erori de viziune si de traire umana.

Fara Hristos, gandirea oamenilor este eronata, poate fi degradanta, iar daca este impotriva lui Hristos, ea ajunge satanica. Dar, nu numai cei ce sunt in afara lui Hristos, pot gresi, ci si crestinii insisi. Daca mantuirea lumii este scopul Bisericii, daca indumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligati sa observam ca in fata crestinatatii sta un imperativ imediat: reincrestinarea crestinilor si a crestinismului. Caci ne aflam intr-o profunda criza religioasa, spirituala, morala, culturala, politica, sociala, stiintifica, tehnica, economica si militara – deci generala. Deci coordonata superioara a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieste definita, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formula de viata umana ideala. Ideala, dar reala. Religiozitatea trebuie sa fie atotcuprinzatoare, intr-o oranduire deplina, in care spiritul si materia, viata si moartea, idealul si realul, misterul si concretul, ideea si actul, eternitatea si vremelnicia, sacrul si profanul, in fine, Dumnezeu si omul – sa formeze un tot unic si armonios, apt sa dea toate raspunsurile si sa rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza aceasta stare, concentrati si uniti in Hristos, avand constiinta stiintifica si obiectiva a realitatii, sa cerem sa ni se descopere adevarul. Cu alte cuvinte, la adevarurile descoperite de om, sa cerem adevarul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar si intr-un caz, si in altul. Omul trebuie sa vasleasca permanent intre vis si realitate. Pentru a nu gresi, trebuie sa incepem asa:

1) Integritate in spirit, in principii, in invatatura data de Hristos – fara a evita ori a rastalmaci nici o iota. Or, se pare ca oamenii, fie din neputinta, fie din decadenta, si-au croit o viziune convenabila lor si vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor crestine, izvorate din pacatele constiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta in mod unitar si armonios, ei alunecand mereu spre o extrema. Deci trebuiesc inlaturate compromisurile morale, cat si unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins crestine – dar este si mai greu de a nu aluneca in nici o extrema principiala: autoritate – libertate, individ – colectivitate, traditie – inovatie, pace – razboi etc.

2) Integralitatea existentiala, adica rezolvarea tuturor problemelor umane intr-o perfecta armonie si fara exagerare. Aici functioneaza calea imparateasca, ori a dreptei socoteli. Ea se realizeaza in toate planurile si toate domeniile vietii. In acest sens, crestinatatea trebuie sa-si asume depline raspunderi, dar sa o faca cu adanca iscusinta si intelepciune.

Biserica, prin cler, isi rezerva domeniul sacrului si al cuvantului, dar observam ca nici sfant nu a fost, iar cuvantul a fost adaptat vremurilor si nu vremurile au fost modelate de cuvant. Deci clerul trebuie sa dovedeasca sfintenie in traire si integritate in marturisire – ceea ce nu s-a prea intamplat in realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde in laici; deci nu se rezuma nici la sacru si la cuvant, ci cuprinde toate domeniile existentei umane. Pentru aceasta, crestinii laici trebuie sa formeze organisme specializate pe probleme, care sa conlucreze la mantuirea oamenilor – caci asa au procedat si apostolii cand au creat diaconatul.

            Lumea, viata, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu indrazneala si raspundere. Biserica trebuie sa slujeasca pentru a mantui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinta, iubire, jertfa, nebunie, putere, iscusinta, lupta si speranta. Asa vede un om a carui viata e facuta scrum, dar al carui suflet e viu.

I. Ianolide

20 Dec. 1983

Iubite Parinte Benedict,

            Sarbatorim inca o data nasterea Domnului Iisus Hristos. Este evenimentul crucial al istoriei omenirii. De atunci ne aflam in Imparatia Duhului Sfant si asa se pregateste a doua venire a lui Hristos, ca biruitor, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit.

            Am cetit undeva o analiza o epocii in care s-a nascut Mantuitorul, care infatisa lumea iudaica, lumea greaca si lumea romana in plina criza, necesitand deci interventia divina in istorie prin nasterea Domnului. Dupa aproape doua milenii, lumea se afla intr-o criza care anunta din nou un sfarsit, un sfarsit de lume, un sfarsit de era, un sfarsit de cultura. Civilizatia noastra, fie pe cale militara, fie pe cale pasnica, este incapabila sa iasa din criza in care se afla, caci in mod fundamental s-a orientat gresit. Armele ne ameninta, ne ameninta cu poluarea si masinile, consumul a epuizat rezervele naturii, echilibrul ecologic este periclitat, oranduirile sociale se dizolva; imoralitatea face ravagii, gandirea e haotica si oamenii sunt alienati; in acest context, dezastrul este inevitabil.

Cutremurati, stam in fata lui Dumnezeu si ne intrebam ce este de facut?

Sa se nasca o noua lume? Sa se schimbe lumea la fata? Cine si cum poate face astfel de minuni?

Mai realist este sa acceptam viziunea apocaliptica a istoriei. Dezastrele secolului nostru nu au o origine crestina. Infricosati, asistam la moartea unei lumi. Fortele apocaliptice ale Raului cat si ale Binelui se dezlantuie in lant, ajung la apogeu si provoaca deznodamantul. Mielul va veni si va birui. Va incepe o lume noua.

Nu va disparea viata pe planeta. Noi n-am fost vrednici si trebuie sa lasam locul altora ce se vor asemana lui Hristos. De aceea, de acest Craciun sunt de doua ori trist si o data vesel, iar rugaciunea-mi fierbinte este sa mi se ofere sfarsit crestinesc.

Regret ca nu ma ajuta sanatatea ca sa poposesc pe la Cernica si sa avem partasie sufleteasca.

Va doresc seninatate, putere si credinta pana la sfarsit.

La multi ani!

Cu toata dragostea,

Ioan I.