UN MISTERIU CRESTIN POSTMODERN:
SPOVEDANIE LA TANACU
Spovedanie la Tanacu,
piesa pusa in scena de Andrei Serban dupa romanul jurnalistic omonim al
Tatianei Niculescu Bran, realizata in cadrul Academiei Itinerante “Andrei Serban”,
prezentata in mai si in iulie a. c. la Teatrul Odeon din Bucuresti, a traversat
ca un fulger publicul romanesc.
“Iarasi Tanacu?”. Cu siguranta, nimeni nu mai avea chef, in Romania lui 2008, de acest subiect dureros si penibil, asociat imposturii si kitsch-ului jurnalistic, religios si juridic. Si daca redeschiderea „dosarului Tanacu” se lasa inca asteptata de cei a caror voce a fost redusa la tacere, nimeni nu se gandea la o replica recuperatoare (pe care institutiile implicate nu au reusit sa o dea), venita de pe o scena teatrala.
Montarea evoca, in termenii reconstituirii cvasijurnalistice, ultimele file din viata tragica a Irinei Cornici, din momentul sosirii tinerei (in drum spre munca in Germania) la Manastirea Tanacu, pentru a-si vizita o fosta colega de orfelinat, continua cu aparitia si escaladarea crizelor, incercarile nereusite ale parintelui Daniel Corogeanu, ajutat de maicute, de a o elibera de posesiunea demonica, apelul fara succes la sectia de psihiatrie a Spitalului Judetean Vaslui, moartea fetei in ambulanta Salvarii si intemnitarea, pentru omor din culpa, a preotului si a maicutelor. Relatiile tensionate cu episcopul locului, cele ambigue cu organele de Politie si cu presa nuanteaza critic o conjunctura semnificativa (si, poate, determinanta, din umbra, a cursului faptelor si sentintelor), pe care (evident) presa si oficialii Bisericii au ocultat-o. Desigur – dupa cum precizeaza Tatiana Niculescu Bran, jurnalista ce a investigat cazul – ceea ce vedem e o versiune asupra evenimentelor, dar o versiune rezultata in urma unui an de cercetare asidua si profesionista; asadar, probabil, versiunea cea “mai apropiata de adevar”.
Atentia regizorala s-a concentrat pe drama victimelor – vinovate sau nu, la randul lor, dar lipsite de aparare – a caror voce nu poate fi auzita: Irina Cornici, fratele ei sarac cu duhul si colega de orfelinat (cu totii, jertfe ale terorii si abjectiei din orfelinatele de mostenire ceausista), parintele Daniel – victima a entuziasmului si a lipsei de experienta ascetica si pastorala, dar mai ales a “mai-marilor” sai, si “turma cuvantatoare” a maicutelor, “victime” ale ascultarii si grijii agapice, trecute (din inocenta?) peste hotarele discernamantului (dar oare nu aceasta este – in limitele legitimitatii morale – conditia ascultarii?)* .
Cateva personaje secundare, inscrise in sfera anonimatului si a generalizarii, puncteaza o fresca sociala conturata cu echidistanta si fina acuitate: un episcop corupt ideologic (“modernist” si... “cam mason”), care incearca prin orice mijloace sa-i discrediteze pe rebelii “fundamentalisti” din jurisdictia sa; un avva statuar, din cei numiti “duhovnicii neamului”, supravietuitor, prin darzenie si credinta, al inchisorilor comuniste; un politist de la Criminalistica, cu maniere de militian, care “face ce i se spune”; o asistenta medicala care musamalizeaza incompetenta (criminala a) subalternei sale, ce scapa basma curata; un medic credincios si naiv; reportera-scriitor – raisonneur al autoarei romanului – personaj tacut, ce consemneaza, cu atentie, faptele; si, tronand peste stuporile tuturor, patrunzand in orice ungher, anuland orice reflexivitate, blitz-urile si megafoanele nesatioase ale presei – beneficiarul direct al acestui scandal. Nu intamplator, pe scena goala din finalul spectacolului troneaza un masiv clopot trist, cu motive medievale, ingropat intre sticle goale de bere si cocoloase de ziare, ce umplusera, pana la asfixiere, ultima scena, a “linsajului mediatic”.
Teatru-documentar, chiar reportaj teatral, in toata puterea cuvantului! Doar doua scene simbolice aduc, prin poezia si aportul lor fictional, o alta dimensiune, eliberatoare si transcendenta, care planeaza discret peste tot acest conglomerat dramatic de “realitate imediata”. Este, in primul rand, scena nuntii mistice a victimei-mucenite cu asa-zisul calau (devenit, si el, victima), care, din dragoste agapica, incercase sa o salveze: mucenita Irina si parintele Daniel, cununati in cer, uniti in incercarea supraomeneasca a increderii lor in dreptatea lui Dumnezeu... Irina, devenita inger pazitor al supliciului lui Daniel... Si, in al doilea rand, impreuna-rugaciunea grupului de calugarite – configurata intr-o adevarata axa melodica a spectacolului, cand evidenta (ca in saluturi si binecuvantari), cand subterana (ca rugaciunea tainica a mintii, razbatand pe chipuri intr-o pace nepamanteana), cand lirica si duios-mangaietoare, cand transanta si luptatoare (ca in scena exorcizarii), dar izvorata totdeauna dintr-un profund resort spiritual, personal si colectiv in acelasi timp, lucrat impreuna de actori la repetitii, cu toata seriozitatea, daruirea si ... priceperea in materie, dupa modelul real al rugaciunii din manastiri. Fara doar si poate, spectacolul isi datoreaza puterea de convingere darniciei nelimitate a actorilor – si ei aproape anonimi, veniti din toate colturile tarii! Iata un documentar al vietii ascetice crestine de o uimitoare autenticitate (poate, chiar unic pe rampele lumii), iata locul unde doi termeni oximoronici – documentarul, de extractie realista, si misteriul, prin excelenta simbolic – ajung sa se imbine pana la identificare, iata un argument-forte al ideii tarkovskiene a rugaciunii ca act potentator de creatie.
In ciuda climatului de receptare aparent inoportun si a mediatizarii deficitare si gratie marketingului cultural ad-hoc, facut din gura-n gura de spectatorii crestini (iata ca se defineste o noua categorie de public), piesa a biruit idiosincraziile valahe, iar cele cateva reprezentatii cu casa inchisa au avut forta unei tornade.
O Romanie profunda, traditionalist-ortodoxa, umila, haotica si poticnita, sondata „cu rece obiectivitate” de o jurnalista la Radio B.B.C.-Bucuresti si recuperata simpatetic de un regizor celebru, rezident demult in America, a carui faima se datoreaza originalitatii si amplorii montarilor de teatru antic, montari in care fiorul teluric-astral al „Greciei pagane” era readus cu seducatoare maiestrie la viata... Un regizor preocupat de puterea de sugestie hipnotic-subliminala a limbajului sonor si vizual de extractie ritualist-samanica (via Peter Brook) si de capacitatea de coagulare a personajului colectiv in fata unei idei oraculare...
Andrei Serban vorbeste de un nou gen, teatrul-documentar, aflat intr-o relatie destul de imediata cu evenimentul real, jurnalistic, pe care il readuce pe scena cu minime interventii regizorale. Un teatru al reconstituirii. Asa erau, odinioara, misteriile crestine: un teatru al strazii si al pridvorului, al plebei, in care credinta, naivitatea si exaltarea se impleteau cu improvizatia creatoare pe terenul comun, unanim acceptat: reconstituirea Evenimentului Sacru. Actorii Vicleimurilor nu se considerau creatori, ci simpli reporteri ai unor fapte petrecute in cer. Se putea vorbi, din antichitatea elina si pana spre Baroc, de reconstituirea prin teatru a celestului . De aici, pana la aparitia unui nou gen teatral, misteriul (crestin) postmodern, si, subsidiar, la coagularea unei noi categorii de public – al „intelectualului binecredincios” – e un singur pas: integrarea, prin arta, a evenimentului sacru in structura realului, ori absorbirea realului imediat in suprastructura generoasa a sacrului. Realismul fantastic din romanul contemporan si filmul fantasy, construit pe matricea literara a primului il preced, iar succesul de care acestea se bucura e o prima incurajare.
Iata numitorul comun al acestor aparente incongruente. Iata, cred, motivul ce l-a adus pe Andrei Serban intr-o manastire, un spital si o carciuma din judetul Vaslui. Nu dorinta de recuperare a unei nedreptati („Dar care e aici dreptatea?” – ma va intreba), nici placerea detectivista de a dezlega itele unei povesti incalcite, nici foamea de... realitate romaneasca imediata. Ci, mai degraba, curiozitatea mistica, setea de necunoscut, speranta de a parcurge (cu ajutorul actorilor „nativi”) o experienta spirituala autentica, alterata pana la anulare de tabloide, si pe care cartea Tatianei Niculescu Bran nu putea decat sa o sugereze. Si, in plus, pasiunea pentru personajul colectiv, pentru ceea ce la grecii antici se numeste „coralitate”, iar la crestinii ortodocsi „sobornicitate”. Si este un miracol cum, sub bagheta unui regizor si a unui dramaturg apartinand, intr-o prima instanta, unei spiritualitati accentuat seculare, aceasta sobornicitate ajunge sa functioneze si sa creeze efluvii de vitalitate si marturisire crestina, pe care le simtim – noi, aici – „atat de specific romanesti”.
Iata problemele-cheie care m-au calauzit, inclusiv ca membra a Asociatiei Ziaristilor si Editorilor Crestini (A.Z.E.C.), in realizarea dublului interviu cu regizorul Andrei Serban si jurnalista Tatiana Niculescu Bran, autoarea romanului-documentar Spovedanie la Tanacu (Ed. Humanitas, 2006)/Cartea Judecatorilor (Ed. Humanitas, 2008) si a textului scenic care a stat la baza montarii.
Iar miracolul cel mai mare – privind dinspre Bucuresti - este cum doi creatori declarati nefamiliarizati cu mistica si practica ortodoxa reusesc sa aduca la viata cu atata firesc si vigoare, strecurat prin canonul valorilor universale, un sentiment al identitatii atat de... ortodox (deci, local?) si atat de specific romanesc, pe care noi il credeam (de ce sa nu recunoastem?) la fel de intraductibil ca si „dorul”...
Elena DULGHERU
* In ce masura abaterea, in conditii de criza (precum cea de mai sus), de la randuiala exorcizarii – care, dupa canonul Bisericii, se face cu cel putin trei preoti, in nici un caz cu unul singur – poate fi echivalata ilegitimitatii morale, adica pacatului?