INTERVIU CU REGIZORUL ANDREI SERBAN

SI JURNALISTA TATIANA NICULESCU BRAN

(Bucuresti, 26 mai 2008)

Reporter A.Z.E.C.: Domnule Andrei Serban, sunteti cunoscut in Romania mai ales datorita “Trilogiei Antice” (1990), care s-a bucurat de un mare succes, de public si de critica, in tara si pe plan mondial. Se vorbea de originalitatea viziunii regizorale, a limbajului scenic. In 2008 reveniti in Romania cu un subiect “tare” – ca impact mediatic, ca pretext de dezbatere sociologica –, dar un subiect foarte indepartat de preocuparile dvs. de pana acum (ca tematica, ca abordare estetica). E acesta un mod de a va reapropria de publicul roman, vizand un spectru de accesibilitate mult mai larg? Sau o turnura in optica dvs. artistica? Unde este Andrei Serban, cel pe care-l cunoastem?

Andrei Serban: Caut sa ma redefinesc in teatru de fiecare data, incerc sa scap de ideea urmarii unui stil, incerc sa fac tot timpul altceva, sa sparg cutia care spune ca “reprezint asta”. Am facut si alte spectacole in Romania intre timp, la Cluj si la Sibiu.... “Trilogia” era o incercare de a merge foarte mult inapoi in timp, iar experienta consta in a aduce tragedia greaca in lumea noastra, in viata noastra. Acum, ceea ce incerc cu “Tanacu” este nu foarte departe – apropo, ambele incep cu “T” –, pentru ca in loc sa iau un text clasic extrem de cunoscut, iau un text care vine din viata. E, aparent, un gen de teatru nou, teatru documentar, care se inspira din cartea Tatianei Niculescu, care a fost la fata locului si a studiat cu atentie si obiectivitate ce s-a intamplat acolo, incercand sa inteleaga viata unor oameni, nu sa scrie o carte despre simboluri si sa traga concluzii. Si eu, citind cartea asta la New York, am fost atat de atins de atitudinea ei, de felul cum a scris cartea aceasta, incat am vrut imediat sa ne asociem, sa lucram impreuna la adaptarea pentru teatru a cartii, sa facem un subiect cu aceasta tema. In concluzie, “Tanacu”, cu toate ca e desprins din viata, ca in tragediile vechi grecesti, e menit sa atinga o coarda foarte adanca, foarte ascunsa in esenta sufletului spectatorilor, si sa-i atinga nu in intelect, in partea lor superficiala, ci in fiinta noastra insasi, in fiinta noastra adanca. Asta este pentru mine menirea teatrului de doua mii de ani incoace.

Rep.: Stiati dinainte ce coarda ascunsa urma sa atingeti? Caci piesa are o problematica densa. Printre sensurile pe care ati declarat, oarecum impreuna, ca le-ati urmarit sunt: “drama neintelegerii”, “drumul de la bunele intentii la consecintele cele mai funeste”, “povestea unei iubiri interzise”. Nu sunt acestea prea generale? Cea mai mare parte a dramaturgiei universale e articulata de asemenea problematici. Totusi, drama se desfasoara intr-o Romanie traditionala, declarat ortodoxa, iar acest context este esential in dialectica actiunii. In alta parte s-ar fi intamplat altfel. Publicul (in Romania) pentru asta a venit, nu pentru a vedea solutionarea unei oarecari “iubiri interzise” ... Publicul roman a venit sa vada modul in care niste oameni de teatru si de presa se apropie de o problema dureroasa si necunoscuta a Bisericii si societatii romanesti. Ca artist care va desfasurati cea mai mare parte a activitatii in afara Romaniei, ati avut anumite reticente in a va apropia de un subiect conditionat de concepte conservatoare?

A.S.: Nu, nu am avut nici un fel de reticente, am avut o bucurie si o libertate totala in a ma apropia de acest subiect. Chiar daca as fi locuit in Romania, la Bucuresti, subiectul acesta e, intr-un fel, cam venit de pe Luna: undeva, in fundul Moldovei, intr-o manastire pe un deal ratacit..., realmente este povestea unor oameni care sunt atat de izolati, atat de marginalizati, incat nu-i intelegem. E ca si cum am incerca, intr-o piesa de teatru, sa intelegem o lume a unor roluri scrise de Shakespeare sau de greci... Studiam ca si cum ai studia o piesa, desi erau fapte de viata. In acelasi timp, ne interesa sa ne apropiem de ei, pentru ca, oricat de departe sunt de noi, ideea era de a ne apropia si a-i intelege, nu de a-i condamna si a-i arata cu degetul, ci de a avea o atitudine de deschidere, de dorinta de a afla cate ceva: cum s-a ajuns la aceasta tragedie?... Nu stiu daca am ajuns sa-i intelegem pe ei, n-o sa stim niciodata, dar in incercarea de a-i intelege si de a spune povestea lor, ne-am simtit noi insine mai sensibili si mai deschisi fata de intunericul din noi, caci este vorba despre noi, nu despre ei. Poate ca si Tatiana are niste cuvinte de spus despre asta.

Tatiana Niculescu Bran: Eu ma feresc sa fac din ei sau din povestea lor un simbol, ei nu sunt simbolul a nimic, sunt ei si povestea lor, simbolurile au fost facute deja de presa tabloida si nu numai. Eu am crezut in mod adolescentin ca fictiunea starneste reactii mai vii, e mai bogata decat realitatea, care e plata, pozitiva si mai putin interesanta, si constat acuma ca simplul fapt de a restitui versiunea mai apropiata de adevar decat versiunea tabloida, pe care o cunostea lumea, starneste niste reactii, niste emotii si niste planuri, chiar axiologice si chiar simbolice, care ma uimesc. Si pe care eu nu le-am intentionat in nici un fel. Eu am vrut numai sa inteleg ce s-a petrecut in acel loc cu acei oameni. Ei sunt intamplator un preot si patru maici, dar puteau sa fie orice, un primar si niste sateni, sau orice alti oameni care au trecut prin niste experiente care depaseau cu mult intelegerea lor si ceea ce traisera pana atunci.

Rep.: In investigatia dvs., erati constienta ca aceasta realitate pe care ati dezgropat-o nu a avut accesul sa intre in presa?

T.N.B.: Desigur, tocmai de-aia am facut-o, altfel nu m-ar mai fi interesat povestea.

Rep.: Din pacate, nu e nici pe departe singurul malpraxis grav si neamendat din presa romaneasca, mai ales cand subiectul atacului este Biserica si societatea traditionala.

T.N.B.: Cartea mea nu e polemica in nici un fel, eu nu ma lupt cu ceilalti colegi de breasla in cartea asta.

Rep.: Gestul in sine este polemic. Uneori, insusi gestul de a dezgropa adevarul este polemic.

T.N.B.: Da, cum bunul simt este un exotism...

Rep.: In declaratiie din presa, vorbiti amandoi despre atitudinea detasata a regizorului, respectiv dramaturgului in procesul creatiei (“impersonalitatea” in romanul jurnalistic, “impartialitatea” teatrului documentar). Este detasarea in actul creatiei o cerinta permanenta, sau o etapa? E bine sa ramanem pana la sfarsit detasati? Nu riscam sa ramanem in afara subiectului?

A.S.: Aici e mai complicat, sa nu amestecam lucrurile. Cel mai bun exemplu pe care pot sa-l dau e acela al scriitorului Cehov. Cehov era un doctor, scria seara, ziua isi vedea pacientii, care erau de tot felul, de multe ori oameni simpli sau saraci, multi din afara Moscovei. Ca orice doctor bun, trebuie sa ai o anumita distanta si un fel de raceala, altfel, daca te implici in viata fiecarui bolnav, daca plangi cand tai cu bisturiul, poti sa omori pacientul. Nu inseamna ca daca esti rece, esti total indiferent si ca esti un doctor prost. Daca esti un doctor bun, trebuie sa ai o combinatie foarte ciudata intre raceala si simpatie. Adica ceva trebuie sa fie rece si ceva trebuie sa fie cald. Aceasta caldura si simpatie si empatie pentru bolnavi l-a facut sa scrie piesele lui extraordinare si nuvelele lui nemuritoare. Cehov a scris asemenea unui doctor, unui doctor de familie bun, unui doctor care vede impartial, cu obiectivitate, care nu se identifica cu personajele lui si, in acelasi timp, care are o caldura si o simpatie infinita pentru destinul oamenilor, din care si el face parte, pentru rasa umana, in care suntem cu totii. Pastrand proportiile, este ceea ce si eu incerc sa fac in teatru. Incerc sa nu apar pe nimeni in mod special. Si intr-o piesa de Shakespeare unde il avem pe Iago impotriva lui Othello, nu il privim pe Iago ca sa vedem ce rau este el si ce buni suntem noi, ci incercam sa-l intelegem, incercam sa intelegem aspecte din noi insine, toate acestea fac parte din noi. Facem parte din clubul umanitatii, suntem implicati, nu suntem in afara. Vrem sa intelegem si, in acelasi timp, vrem sa le dam spectatorilor libertatea sa aiba ei alegerea. Este, cred, un act de mare vanitate sa mergi la teatru si sa vezi teatrul prin lupa unui artist, a unui regizor-demiurg, care da un fel de lectie oamenilor despre ceea ce ei trebuie sa vada, ca si cum eu as interpreta viata. Trebuie sa am umilinta totala ca sa-mi dau seama ca nu sunt nici profet, nu sunt nimic, sunt doar un om printre oameni, care incearca sa inteleaga toate impulsurile din viata, care sunt atat de contradictorii, si inteleg cat pot, pentru ca nu inteleg nici eu prea mult.

T.N.B.: Iar eu nu ma consider un creator, cel mult un traducator de limbaje, incercand sa traduc intr-o sintaxa acceptabila pentru un lector emotii si intamplari din vietile unor oameni. Eu nu simt in nici un fel vreo aura de creator in aceasta poveste. Eu am incercat s-o redau cat mai aproape de autenticitatea si de realitatea ei. De aceea, din punctul de vedere al sintaxei, veti vedea ca este destul de austera, tocmai din respect fata de experiente care nu sunt ale mele in nici un fel. Ca sa le redau, traducandu-le unor oameni care, ca si mine, nu le-au trait, a trebuit sa fac un efort de natura sintactica. In aceasta activitate, eu nu ma consider un creator de lumi imaginare.

Rep.: Investigarea jurnalistica a adevarului desigur ca va obliga la detasare si obiectivitate. Dar adancindu-va in gandirea unor oameni, in descoperirea unor personalitati, exista si ceva care va ataseaza. Cand v-ati detasat, cand v-ati atasat?

T.N.B.: Nu m-am detasat, pentru ca nu m-am atasat. Mie-mi sunt simpatici in felul lor cu totii si am un raport destul de interesant cu ei, dar nu m-am atasat niciodata, nici de ei, nici de valorile lor. M-a interesat intamplarea si ce vor fi trait ei. Sigur ca, ca sa-l faci pe un om sa-ti povesteasca ce a trait el, emotiile lui, trebuie sa stai cu el mult timp si sa-i dai suficienta incredere ca-i vei respecta punctul de vedere si experienta...

A.S.: ... Ca nu-l vei exploata...

T.N.B.: ... Ca nu-l vei exploata intr-un fel sau altul, ca nu-ti vei bate joc de viata lui, nici de persoana lui, nici de imaginea lui publica. Asta ia timp si treci niste probe in distanta si increderea pe care cineva, mai ales in situatia lor, o are fata de un jurnalist.

A.S.: Mai ales ca, cum bine spuneai, toata lumea s-a aruncat sa-i acuze: si presa, si Biserica, si justitia, de la inceput s-a aruncat sa-i acuze.

Rep.: Prin Biserica intelegand aici doar ierarhia (o parte a ierarhiei), pentru ca Biserica suntem si noi, “plebea” Bisericii.

A.S.: In orice caz, ipoteza nevinovatiei trebuie pusa, nimeni nu s-a gandit ca sunt nevinovati. Pe cand Tatiana s-a dus acolo absolut deschisa, sa vada ce s-a intamplat, fara nici un fel de prezumptie sau de idee preconceputa.  (Va urma)

A consemnat

Elena DULGHERU