DESPRE SFINTELE MOASTE

            Moastele sfintilor sint darul final pe care ei il fac oamenilor, dupǎ ce, indelunga vreme, l-au facut lui Hristos. La mijloc nu e o chimie speciala pe care Dumnezeu sa o acorde bineplacutilor Sai indata dupa moarte, ci este rezultatul exercitiului personal prin care sfintul s-a invrednicit, cu harul Duhului Sfint, sa se prefaca pe deplin, inca din timpul vietii, in “omul lui Dumnezeu”.

            Dumnezeu a facut lumea intr-o stare in care nu era perfecta, dar in care existau toate datele ajungerii la perfectiune. Omul, piesa esentiala a creatiunii, a primit chiar de la facere atit instrumentul devenirii, fiind facut dupa chipul lui Dumnezeu, cit si impulsul devenirii, fiind facut intru asemanarea lui Dumnezeu. Acestea, chipul si asemanarea, sint inceputul si sfirsitul – rational si duhovnicesc totodata – al omului si nu au relevanta directa asupra aspectului sau constructiei fizice a omului adamic. Totusi, in existenta sa paradisiaca, omul avea toate darurile nestrirbite si inclinate spre rostul lor de indumnezeire, iar trupul avea o asezare neafectata de vreo uzura care sa conduca la distructie. Iar asta intrucit nimic nu venea din interiorul omului ca sa spurce si sa omoare, iar cele din exterior nu aveau putere asupra lui, ci ii slujeau in toate.

            Intiiul pacat al oamenilor i-a transformat radical pe ei insisi si, de asemenea, intreaga lume. Nu doar ca omul si-a intunecat chipul lui Dumnezeu in loc de a se asemana cu El, dar a stricat cu asta intreaga rinduiala a lumii, inclusiv pe cea materialiceasca.

Timpul nu a fost afectat ontologic, dar raportarea omului si a tuturor fapturilor la timp s-a schimbat, caci in lume a intrat moartea trupurilor, care a limitat si conditionat devenirea omului intr-un mod diferit de pina atunci.

Desi pacatul originar a fost o greseala a spiritului, cea mai stridenta consecinta a ramas cea care se manifesta exclusiv in materie: moartea. Oricit de bolnav si imputinat ar fi sufletul, oricit de schimonosit, degenerat si, uneori, dificil de identificat, el prezerva calitatea de a fi indestructibil si, indiferent de starea sa, el ajunge mai devreme sau mai tirziu sa transceada – chiar daca, din pacate, nu de fiecare data spre intilnirea cu Dumnezeu. Dar trupului i s-a dat sa suporte descompunerea si separarea in cele mai simple elemente, adica o distructie totala.

Pe parcursul mai multor generatii, trupul a pierdut treptat din infatisarea si puterile paradisiace, iar oamenii au trait din ce in ce mai putin (si, am putea spune, din ce in mai urit, pina cind au reusit sa decanteze un anumit tip de istoricitate repetitiva careia numai sfintii i se sustrag). Imediat dupa cadere, nu defectiunea trupeasca, nu stricaciunea materialiceasca, ci tot stricaciunea duhovniceasca a provocat prima concretete a mortii, atunci cind fratele Cain l-a omorit pe fratele Abel. In rai pacatul daduse mortii doar prilej, insa in afara raiului pacatul a initiat efectiv moartea.

Nu se poate sustine ca primii descendenti ai lui Adam si ai Evei au agravat cu pacatele lor consecintele pacatului primordial, ci doar ca multi dintre ei, uneori cei mai multi, au continuat linia pacatoseniei protoparintilor, indepartindu-se de Dumnezeu, de rai si de starea paradisiaca. Categorial nu poti cadea mai jos de punctul in care a ajuns Adam, dar individual te poti duce, iertare pentru expresie, la dracu-n praznic, ajungind, de pilda, sa ti se para ca ratiunea, vointa si sentimentele sint niste impulsuri electrice cerebrale inca insuficient studiate ale unei sofisticate rude a gorilei.

Sfintul face un parcurs invers alunecarii adamice. Sfintii, fiecare dupa talantii sai, fac ascultare, slujesc, indura, isi pun viata pentru prietenii lor, iar toate acestea cu credinta, cu nadejde si cu dragoste intru Hristos. Unii sint nestiuti de oameni, iar altii sint stiuti si, de cele mai multe ori, canonizati, insa izbinda fiecaruia dintre ei este asezarea sufletului sau intr-o comuniune cu Hristos atit profunda incit asta ii va reda ceea ce omul a pierdut prin cadere, dar nu numai atit, caci mintuirea intru Hristos va fi mai mult, si anume o implinire intru Noul Adam, in Insusi Dumnezeu. Or, acest traseu sfintitor, chiar daca se sfirseste cu adevarat pe cealalta lume, face totusi ca si aceasta lume sa devina o parte a Imparatiei Cerurilor [1].

Trupul sfintului este acea parte din cele vazute ale creatiei care se reacorda dupa simfonia transcendenta care stim ca guverna raiul. Iar asta datorita faptului ca trupul este unul dintre templele [2] lumesti in care duhul sfintului slujeste lui Hristos. Nicolae Cabasila spune ca “La urma urmei, aceste moaste sint biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-i decit o imitare” [3]. Cam la fel spune si Sf. Ioan Damaschinul: trupurile nestricate ale sfintilor sint “temple insufletite ale lui Dumnezeu” [4]. Slujirea sfintului in viata este una de toata ziua si de tot ceasul, fie ca e vremea rugaciunii, fie a lucrului, a studiului ori a odihnei, pentru ca sfintul Il are intotdeauna in perspectiva pe Dumnezeu. Iar la cele materiale, inclusiv la templul particular de carne, el priveste ca la unele care i-au fost incredintate provizoriu, spre fireasca folosinta, si care apartin, in realitate, Domnului. Rezultatul este ca, fara sa aiba obsesiile bunului proprietar legate de intretinere si fara sa fie ocupatia sa principala, sfintul aduce acest templu in situatia de a rezista asalturilor din timpul vietii biologice. Moartea nu este un contraargument, pentru ca sfintul cauta viata duhului, iar nu evitarea mortii trupului. Dimpotriva, el refuza sa intervina asupra “carnii” altfel decit dupa dreapta sa socotinta – aproape intotdeauna scandalos de sumara pentru inteleptii veacului, dar care, cel putin in Ortodoxie, nu are nimic de-a face cu ignoranta. Totusi, efectul indirect al “tratamentului duhovnicesc” aplicat trupului este atit de puternic ca este observabil si dupa iesirea sufletului, ba chiar cu mai multa evidenta. Fara sa se transforme intr-un altceva de tip alchimic, dar si fara dezorganizarea putrefianta obisnuita, trupul sfintului se preface intr-o icoana de-sine-sfintita. El nu infringe rinduiala intoarcerii in pamint, caci, in masura in care moastele nu ar fi pastrate in conditii de minima protectie, ele s-ar desface, la un moment dat, fie si numai sub actiunea fizica a mediului, in cele din care au fost alcatuite. Altminteri, materia acestor trupuri, despartita de suflet, ramine sa fie guvernata mistic de ratiunea nestricaciunii care a fost cultivata si venerata in interiorul lor.

            Nimic nu este formal in Ortodoxie, iar in cazul de fata, in masura in care moastele ramin, chiar si numai partial, intregi, ele vor putea folosi oamenilor in scopuri rituale, insa, daca se vor desface in substante disparate, ele vor reintra in alcatuirea lumeasca, fara perturbarea vreunui echilibru si fara aducerea vreunei “ofense”.

            Dintre toate lucrurile, moastele pot fi asemanate cel mai bine cu icoanele. De altfel, duhul iconoclast a fost potrivnic si moastelor. Iconoclastii se rataceau socotind – intr-un amplu derapaj neoplatonic – ca, de vreme ce Dumnezeu este spirit pur si neincaput, materialitatea icoanelor le-ar impiedica sa fie reprezentari acceptabile ale Lui, deci icoanele ar fi erezii palpabile. Or, ideea este desfiintata de realitatea intruparii lui Hristos. Icoanele si moastele, sfintite fiecare in felul lor, sint ferestre intre lumea vazuta si cea nevazuta, deschise de Duhul lui Dumnezeu catre El. Or, intrucit sint ferestre intre doua lumi, ele trebuie sa aiba sprijin in fiecare dintre ele. Atit icoanele, cit si moastele au rosturi rituale si sint absolut necesare slujirii normale a Sfintei Liturghii. In nici unele nu este cinstita materia, dar corporalitatea lor purtatoare de sfintenie inlesneste slabiciunii omenesti rugaciunea catre un sfint mijlocitor sau, in cazul unor icoane, direct catre Hristos. Spre deosebire de icoane, socotim ca moastele nu au a fi pastrate decit in biserici ori de catre preoti si monahi, altminteri, pe linga pagubitoarea restringere a accesului obstesc la ele, existind riscul caderii in ispite de genul fetisismului.

Atit de mare este puterea mijlocitoare a sfintelor moaste incit canonul 7 al Sinodului al VII-lea ecumenic a interzis sfintirea bisericilor care nu ar avea sfinte moaste puse in masa sfintului altar si in sfintul antimis. Si nu era o exagerare post-iconoclasta, pentru ca apropierea litugica de sfintele moaste se facuse chiar de la inceputul crestinismului, cind fringerea piinii se facea pe mormintele martirilor.

Scriptura, consemnind cuvintul lui Hristos Insusi, arata ca oamenii vor invia, adica va fi un moment cind se va reface unitatea dintre trup si suflet, dar ca trupul nu va avea o consistenta si nici macar o morfologie lumeasca, ci una mai apropiata de cea a ingerilor [5]. Asta ar trebui sa ii pazeasca pe oameni de ispita de a crede ca prezervarea artificiala a trupului, intr-o forma cit mai apropiata de realitatea biologica sau de forma moastelor, ar aduce vreun beneficiu sufletului titular. Ortodoxia a fost ferita de aceasta amagire de tip superstitios, dar in Apus – e adevarat ca doar in citeva minastiri, dar totusi pentru multe sute de ani – a existat cutuma mumificarilor, ceva intre o estetica macabra si o suspecta ocazie de stringere de fonduri (se platea pentru imbalsamare, pentru intretinere si... pentru primenirea periodica a hainelor). In mistica rasariteana, dimpotriva, exista o mare grija pentru a nu se interveni asupra corpului dupa moarte si de a se deosebi moastele de ramasitele neputrezite din alte motive. Parintele Ilie Cleopa ne vorbeste despre opt pricini de neputrezire, dintre care unele firesti, iar altele mai presus de fire. Si despre adevarul ca intirzierea intoarcerii trupului in tarina nu indica intotdeauna sfintenia, ci, uneori, dimpotriva, indica pacatosenia si dificultatea celui mort de a trece peste anumite praguri.

Paradigma moastelor este trupul iluminat taboric. Parintele Staniloae spune ca “schimbarea la fata a lui Hristos se va radia din trupul Sau inviat si al tuturor celor ce-si vor arata credinta prin faptele lor” [6]. Iar posibilitatea manifestarilor suprafiresti ale trupului in aceasta lume este explicata prin aceea ca “Daca trupul poate fi mediu prin care se raspindesc cuvinte intelepte si se savirsesc fapte bune, e firesc sa poata fi si un mediu vazut al luminii spirituale, iar din el sa iradieze aceasta lumina si in universul cu care este legat, desi aceasta aratare a luminii spirituale prin materie e o mare taina” [7], pentru ca “materia e facuta de Dumnezeu in stare sa primeasca si sa comunice o rationalitate plina de folos omului”. Iar o data ce omul s-a patruns trup si suflet de Ratiune – de Logos – nici duhul si nici macar moastele (pina la eventuala lor separare in cele din care au fost alcatuite) nu vor mai fi parasite de El.

            Prin urmare, moastele sfintilor nu sint nici accidente ale “naturii” (ne-am ferit sa ne oprim asupra acestor speculatii, de teama ca am ineca porcii cu margaritare), nici miracole garantate si intangibile, ci realitati spiritualicesti concrete, alcatuiri de duh si materie armonios restaurate, in care credinta rugatoare si pronia dumnezeiasca isi afla fagasul. Ele sint mai importante chiar decit zidurile templului cu toata rinduiala lui (din ce in ce mai administrativ-proeminenta in ultima vreme), caci moastele temeluiesc mistic altarul Liturghiei pamintesti prin puterea corespondenta a unor duhuri ce slujesc Liturghia cereasca.

Moastele sfintilor sint cele mai izbutite icoane pe care oamenii le pot inchipui cu insesi carnea si duhul lor, iar eficienta lor mistica este echivalenta cu cea a Scripturilor, intrucit ele relateaza si probeaza irefutabil istoria izbinzii neintrerupte a mintuirii neamului omenesc prin alesii jertfelnici ai lui Hristos.

Lucian D. POPESCU

[1] Lc. 17, 21: “Caci, iata, imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”.

2 I Cor. 6, 19: “Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfint care este in voi si pe care il aveti de la Dumnezeu?”.

3 Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, Sibiu, 1940, p. 131.

4 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Buc., 1993, p. 174.

5 Mt. 22, 30: “Caci la inviere nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sint ca ingerii din ceruri”.

6 Dumitru Staniloae, Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Buc.,1993, p. 201.

7 Ibidem, pp. 201-202.