NOI CLARIFICARI IN PRIVINTA “CAZULUI CORNEANU”

Dl Cristian Badilita nu a raspuns precizarilor mele privind “cazul Corneanu”. In schimb, din silentiul domniei-sale a rasarit o “dublura” pe nume “Ioan”, un strigoi virtual care-i ciuguleste polemic pe oponentii dlui Badilita pe greco-catolica.org. Aratarea dovedeste nu numai o intima, indelungata si experta cunoastere a operei trecute, prezente si viitoare a dlui Badilita, ci si o uluitoare empatie teologica si afinitate stilistica cu dl Badilita. In fapt, daca nu ar semna “Ioan”, ai putea jura ca e Badilita.

Stiu ca multa lume e de parere ca nu trebuie polemizat cu dl Badilita. Dar eu polemizez doar cu “Ioan”, si o fac doar pentru ca atat larva forumista cat si originalul parizian mi se par bune exemple de produse ale “elitei” noastre din ultimii 20 de ani. Intre budism si sufism, intre eurosocialism si globalism corporat, intre Badilita si Bucurenci, elita noastra a dat dovada de un fler deosebit in a descoperi si promova “talente”. Criteriul asumptiunii e simplu: nu trebuie sa-i ceri elitei ce nu-ti poate da, ci doar ce-ti poate da. Nu-i cere sa se bata pentru Romania. Ca nu poate. Cere-i burse, ca-ti da (la NEC, la Wissenschaft, la CEU, la Tescani). Nu-i cere sa se rupa de sistem. Ca nu-i vine. Cere-i sa te branseze si pe tine, si “se face”. Te servesc.

Regretand ca mi s-a dat sa dezbat chestiuni arzatoare nu cu un autor care semneaza cu propriul nume, ci cu un “Ioan” de mana a doua, voi raspunde chemarii lui “Ioan” care ma someaza sa-mi exprim opinia in privinta unui mai vechi articol al dlui Badilita si a unor noi citate din Sfintii Parinti ai Rasaritului produse de “Ioan”. Voi incepe asadar cu citatele din Sfintii Parinti, voi continua cu Afanasiev, si ma voi opri apoi la ce ne-a ramas de facut.

1. Spune deci “Ioan”: “Poate ca vasnicii «aparatori» ai Sf.Parinti ar trebui sa mai cerceteze si alte scrieri ale Sf. Chiril al Alexandriei pe tema filioque. S-ar putea sa AIBA surprize: «Spiritul Sfant provine (proeisi) de la Tatal si de la Fiul; este evident ca el (Spiritul) e de fiinta divina provenind (proion) in mod fiintial si substantial (ousiodos) in ea si din ea» (Chiril din Alexandria, Thesaurus, PG 75, 585A).”

Nu pot decat sa admir acribia cu care “Ioan” a scotocit dupa acest fragment, dar el nu dovedeste nimic. Crezul niceo-constantinopolitan, formulat pe baza lui Ioan 15, 26, acceptat si in Apus si in Rasarit pana cand teologii franci si vizigoti si-au facut de lucru cu formularile sinoadelor ecumenice, nu poate fi schimbat din cauza ca asa vrea “Ioan” pe baza unui citat dintr-un Sfant Parinte. Citatul nu e necunoscut teologilor ortodocsi si fluturarea lui nu schimba cu nimic datele problemei. Acestui citat din Sf. Chiril, formulat in toiul luptelor antinestoriene, i se pot opune citate din Sf. Apostol Ioan, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nazianz etc. Si daca ar fi sa il credem pe marele teolog si istoric Georges Florovsky, e o mare diferenta intre formula lui Chiril si cea a lui Augustin (vezi Florovsky, Collected Works, vol. VIII, 273-275) care e la baza catolicului filioque.

Dar, din perspectiva in care am initiat aceste lamuriri, nu are rost sa discutam aceste lucruri. Problema, in fond, nu e sa hotaram eu si cu “Ioan” chestiunea lui filioque. Nu avem caderea. Exista o formulare dogmatica in acest sens. Si ea, izvorand din Traditie si dand nastere la Traditie, afirma purcederea Sfantului Duh doar de la Tatal. Nu tot ce au spus Sfintii Parinti e dogma, dar dogma s-a formulat prin acceptarea de catre sinoadele ecumenice si apoi prin preluarea de catre Traditie a formularilor Sfintilor Parinti.

In rest, ca Roma defineste, accepta sau se preface ca accepta chestiunea intr-un sens sau in altul, nu ma priveste atat timp cat nu ma sileste, pe din dos, sa-i impartasesc erorile. “Ioan”, om cu o singura idee si multiple personalitati, nu are decat sa-si consume fervorile convertirii la Roma fara sa incerce a trage si Biserica Ortodoxa dupa el. Pe langa catolici si ortodocsi, exista, desigur, si o vasta panoplie de neoprotestanti pe care i-a curtat si catre care e posibil sa se indrepte. De altminteri, modul sectar de a judeca al lui “Ioan” devine evident atunci cand topaie astfel prin Traditie si Scriptura, doar-doar se va agata de “argumentul castigator”, de parca eruditia sa, indoielnica si moarta, poate inlocui Crezul rostit in Biserica duminica de duminica. Datoria crestinului e sa se impartaseasca cu Adevarul, nu sa stie istoria erorilor. Hristos nu-i cere pescarului sa fie doctor la Sorbona ca sa se mantuiasca, ci doctorului de la Sorbona sa aiba credinta pescarului.

2. Al doilea fragment e un citat din Sf. Maxim Marturisitorul: "Aceia din Regina oraselor (Constantinopol) au atacat scrisoarea sinodala a actualului Preasfintit Papa, nu in ceea ce priveste toate capitolele pe care el le-a scris in ea, ci numai doua dintre ele. Unul se refera la teologie (doctrina despre Sf. Treime) si conform acestuia, spune ca «Duhul Sfant isi are purcederea (ekporeusis) si de la Fiul». Celalalt se refera la intrupare. Cu privire la primul subiect, ei (romanii) au adus evidenta unanima a Parintilor Latini, si de asemenea pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a facut despre Evanghelia Sfantului Ioan. Pe baza acestor texte, ei au aratat ca nu l-au facut pe Fiul cauza Duhului – ei stiu de fapt ca Tatal este singura cauza (aitia) a Fiului si a Duhului, a unuia prin nastere si a celuilalt prin purcedere (ekporeusis) –, ci au semnificat faptul ca prin El purcede (proienai), aratand astfel unitatea si identitatea fiintei. Ei (romanii) au fost prin urmare acuzati exact pentru acele lucruri pentru care ar fi gresit sa fie acuzati, pe cand primii (bizantinii) au fost acuzati pentru acele lucruri pentru care era drept sa fie acuzati (monotelism). In acord cu cererea voastra, le-am cerut romanilor sa traduca ceea ce le este specific lor (adica «si de la Fiul») in asa fel incat sa se evite orice obscuritate care ar putea sa rezulte de aici. Dar intrucat practica scrierii si trimiterii (scrisorilor sinodale) a fost respectata, m-as mira ca ei sa accepte sa faca aceasta. Este adevarat, desigur, ca ei nu pot reproduce ideea lor intr-o limba si in cuvinte care le sunt straine la fel precum o pot face in limba lor materna, dupa cum nici noi nu putem»” (Sf. Maxim Marturisitorul, Scrisoare catre Marinus, PG 91, 136, col. 7).

De fapt, ceea ce spune Sf. Maxim Marturisitorul aici nu e, ca si in cazul lui Blemydes (de care “Ioan” nu mai sufla un cuvant), ca Sf. Duh purcede de la Fiul, ci ca purcede de la Tatal prin Fiul. Mai mult inca, arata ca la aceasta opinie apusenii au ajuns si pe baza Sf. Chiril al Alexandriei, indicand astfel ca, intr-adevar, intre pozitia lui Chiril si cea a lui Augustin nu exista asemanare. Dupa cum o spune un rafinat teolog drag dlui Badilita, PF Daniel, pozitia lui Maxim “Ar insemna ca Duhul Sfant izvoraste din Tatal ca sursa, iar de la Tatal si de la Fiul pleaca, intrucat este interior Tatalui si Fiului in planul perihorezei (continerii si daruirii reciproce). El purcede si de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci intrucat se odihneste in Fiul, fiind primit de catre Fiul. De aceea se numeste si Duhul Fiului”.

Mai mult inca, daca scrisoarea Sf. Maxim e autentica, atunci ea contrazice flagrant ceea ce a spus Badilita in articolul sau precedent, cand scria ca, pana in sec. XI, bizantinii nu au replicat la filioque. Aceasta scrisoare dovedeste ca, in Bizant, cineva a remarcat ca formula latina e in contradictie cu formula Crezului niceo-constantinopolitan si, inca din sec. VII, a cerut explicatii Romei. Pentru alte discutii referitoare la rolul jucat de confuzia apusenilor intre Teologie si Iconomie, precum si despre traducerea latina inadecvata a termenilor grecesti, la care face referire resemnata si Sf. Maxim Marturisitorul in citatul de mai sus, l-as trimite pe “Badilita” la Georgios Martzelos, Sfintii Parinti si problematica teologica (Editura Bizantina, Buc., 2000).

3. “Cu ce nu pot fi de acord este faptul ca se foloseste de catre ortodocsi PREFERENTIAL insasi Traditia Crestina care este de o bogatie inimaginabila . Nici nu ii intreb pe ortodocsi - ii las sa-si raspunda singuri : cati au auzit de Scrisoarea catre Marinus a Sf.Maxim si apoi sa mai tina PREDICI SFORAITOARE despre Filioque. Sau despre Sf.Chiril si a lui conceptie trinitara. Sau despre Epifanie al Salaminei - poate unul din cei mai mari luptatori impotriva ereziei”.

Ajunsi in acest punct, i-as spune lui “Ioan” ca nu Ortodocsii, ci el insusi malverseaza Traditia. El nu cauta adevarul, cauta doar argumente pentru propriile lui “adevaruri”. “Ioan” foloseste scrierile Sfintilor Parinti, le manipuleaza dupa bunul-plac, si destul de incompetent, pentru a-si sustine “capetele” moarte. Traditia nu inseamna colectionarea curioasa de raritati bibliofile sau de opinii excentrice. Traditia inseamna marturisirea Adevarului. In Biserica Ortodoxa, Traditia e, dupa cum spunea Lossky, “viata Sfantului Duh in Biserica”. Traditia nu e manufacturata in universitati, ci, dupa cum spune Pastorala Patriarhilor Rasaritului din 1848, ea consta in “revelatia lui Iisus Hristos, propovaduita de Sfintii Apostoli, aparata de sinoadele ecumenice, transmisa de cei mai mari si mai intelepti parinti ai Bisericii in invataturile lor, si confirmata de sfintii martiri cu sangele lor.” Aparatorul Traditiei e, dupa cum spune Pastorala de la 1848, “trupul lui Hristos, adica poporul”. Fragmentelor citate de “Ioan” nu li se aplica decat unul din aceste criterii, si anume faptul ca apartin unor mari Sfinti Parinti. Dar nici Chiril si nici Maxim nu sunt considerati Sfinti Parinti ai Bisericii Ortodoxe din pricina acestor citate (care oricum, in cazul Sf. Maxim, confirma Traditia). Mai mult, dogma e discernere a adevarului. Eruditia orizontala e inlocuita de formularea verticala. Dogma e asceza cunoasterii. Ca atare, rolul ei nu e de a-ti vorbi despre bogatia trecuta, istorico-filologica, ci despre bogatia eterna, a vietii intru Hristos. Dupa cum scrie Pavel Florenski, dogmele sunt “limita ideala (a intelegerii noastre) unde contradictiile sunt anulate” si care stau astfel intre Adevarul Unu din Ceruri si multitudinea de “adevaruri” de pe pamant. Traditia nu inseamna a cunoaste toate erorile, ci a trai acelasi Adevar in Duhul Sfant care de la Tatal purcede. Cunoasterea crestinului nu e simpla eruditie istorica sau filologica, e cunoastere liturgica, cunoastere slavitoare de Dumnezeu, si de aceea a cunoaste nu inseamna a “sti”, ci a cauta sa te apropii de Dumnezeu.“Ioan” ne intreaba daca am auzit de Sf. Epifanie al Salaminei, pentru care si-a descoperit, in biblioteca, o uriasa admiratie. Dar Sf. Epifanie al Salaminei a fost un mare luptator impotriva origenismului. Or, tocmai pe Origen il imbratisase cu patima acum vreo cativa ani dl. Badilita. Acum, diferenta intre crestinii-ortodocsi si “Ioan” e ca primii il descopera pe Epifanie din Sinaxar, el fiind sarbatorit pe 12 mai, ziua cand a trecut la Dumnezeu, “dupa ce a lasat cu limba de moarte ucenicilor sai sa pastreze credinta dreapta si sa nu se lase atrasi de bogatie si de barfa.” Istoric vorbind, ii putem “sti” si pe Origen, si pe Sf. Epifanie al Salaminei. Ba chiar le putem admira stamina teologica amandurora. Crestineste insa, ne rugam cu Sf. Epifanie, nu cu Origen, si daca asta ne face “ignoranti” in ochii lui “Ioan”, gresala e a lui.

Pentru “Ioan”, descoperirea unei carti sau a unui autor pare a avea efectul de a reordona intreaga lume in acord cu acea descoperire. E un entuziasm naiv cu care pot simpatiza atat timp cat nu se trasforma in inchizitoriala asumare de autoritate. Altminteri, “Ioan” seamana cu acei colegi de clasa nesuferiti care, la petrecerile din liceu, monopolizau magnetofonul sau casetofonul incercand sa ne sileasca pe toti sa le impartasim gusturile muzicale. Nici puterea de intelegere, nici harismele, nici tactul evanghelic nu par a-l recomanda pe dl “Ioan” pentru rolul de talmacitor al Traditiei si “apostol al romanilor”.

4. Si daca tot am ajuns la Traditie si la Sfantul Duh, sa citam si ultimul argument al lui “Ioan”: “Iata ce scrie Badilita intr-un articol mai vechi - tot pe tema Corneanu - despre care ABSOLUT TOATE BLOGURILE ORTODOXE ANTI-CORNEANU nu sufla o vorbulita , n-am auzit un argument pertinent pe aceasta tema ( nu neg posibilitatea de a-mi fi scapat mie ). Iata ce scria : « Euharistia, sfanta impartasanie, cum scria Nicolai Afanasiev intr-un articol din revista Irenikon, nr 3, din 1965, este, atentie, tovarasi de drum ai nefartatului!, "principala legatura intre catolici si ortodocsi.» De ce? Cum se poate? Blasfemie! Ba-din-contra. Bun simt si nimic altceva. Rezum argumenetele teologului «ortodox othodox» impanandu-le cu cateva explicatii necesare! Euharistia a fost instituita de Hristos la Cina cea de Taina. Dar Cina inca nu este euharistia, intrucat Hristos n-a trecut prin kenoza mortii si prin slava invierii, iar Duhul nu se pogorase inca peste Biserica. Euharistia "este Cina ecleziologica", laolalta-impartasire a tuturor membrilor Ekklesiei crestine (nu ortodoxe, catolice, baptise, greco-catolice separate), a Bisericii crestine, una sancta ecclesia, UNA. Caci Biserica ori este UNA ori nu este DELOC. Duhul nu face politica geografica sau confesionala, El sufla pretutindeni, armonizeaza, unifica, intareste, leaga, sporeste duhovniceste. Un singur Duh asadar, o singura Biserica. Biserica e UNA, din momentul Creatiei, daca e sa ne luam dupa unii Parinti ai Bisericii, si nu poate sa existe decat UNA fiind. Mereu, pana la sfarsitul veacurilor! De aceea nu te poti impartasi decat intr-un singur Duh, Cel care a intemeiat, unificat si care sustine Biserica lui Hristos dupa inviere. Prima «cina ecleziologica» asadar a fost savarsita de Petru, la Ierusalim; aceeasi cu Cina savarsita de Isus, prin Duhul Sfant. «Cand noi participam, scrie Afanasiev, la o adunare euharistica, noi suntem uniti cu toti cei care, in acel moment, participa la o adunare euharistica, si nu doar a Bisericii ortodoxe, ci si a Bisericii catolice, intrucat peste tot se savarseste una si aceeasi euharistie: Hristos este acelasi, ieri, azi, in vesnicie». Ce «canoane» suprarealist-nationalist-securiste pot demola unitatea, iubirea si comuniunea insuflate de Duhul Sfant? "

Pentru a-i da din nou satisfactie lui “Ioan” il voi anunta ca, in numarul pe iulie al revistei Rost exista o replica, excelenta, data de publicistul crestin Gheorghe Fedorovici mai multor membri ai “elitei” (Mircea Mihaies, Teodor Baconsky s.a.) care il sustin pe IPS Corneanu. In privinta argumentului lui Badilita, Gh. Fedorovici scrie: “Tocmai aici este una din problemele majore ridicate de gestul mitropolitului Banatului: in care Duh ne impartasim? In cel care purcede de la Tatal, sau in Cel care purcede «de la Tatal si de la Fiul», cum sustin catolicii? Caci dupa cum e Duhul, asa si Trupul: nu poate exista acelasi Trup de la doua Duhuri. Ori la ortodocsi este un Trup si Singe si la catolici alt Trup si Singe, ori nu este decit un singur Trup si Singe, fie la ortodocsi, fie la catolici. In termeni dogmatici, stim ca nu poate exista decit Unul, ca Acesta nu poate fi decit in Biserica Trup al lui Hristos, care este cea ortodoxa. Daca avem dubii in aceasta chestiune, nimic nu mai conteaza, iar impartasania ar fi asa cum vor protestantii dar mai ales sincretistii, un simbol. Dar atunci, de ce sa ne mai impartasim? Si nu este vorba aici doar de filioque. Pr. Diac. Ioan Ica Jr. a demonstrat complicatiile liturgice produse in mod suplimentar de eclesiologia defectuoasa a bisericii romano-catolice: in virtutea rolului vicarial al papei, temeiul Euharistiei si, prin aceasta, al Bisericii nu mai este Hristos, ci papa insusi!”

Daca explicatia lui Gheorghe Fedorovici nu are autoritatea necesara de vreme ce Gh. Fedorovici nu e doctor la Sorbona, atunci ii vom aminti lui “Ioan” de cuvintele lui Georges Florovsky, autoritate in istoria crestinismului, care, intr-un articol intitulat “The Early, «Undivided» Church and Communion” (Collected Works, vol. XIV, 20-28) scria ca, in primele veacuri, nu se punea problema “intercomuniunii”, practicate de IPS Corneanu, ci a “deplinei impartasiri” cu Biserica Una. Rezumand rezultatele cercetarii sale, Florovsky gasea ca: “1. Biserica e una. Unitatea e bazata pe si exprima doua lucruri. Pe de o parte e inradacinata intr-un consens dogmatic.” Pe de alta parte “cuminecarea (sau comunicarea) era de importanta vitala, deoarece crestinismul nu e doar o doctrina, ci Trupul”. De aceea, scrie Florovsky, “nu poate fi admisa nici o intercomuniune, in sensul modern al termenului (de genul a ceea ce a facut IPS Corneanu, n.M.P.), intercomuniunea fiind necunoscuta Bisericii timpurii si straina duhului ei. Orice intercomuniune intre biserici locale presupunea, in acea vreme, o unitate actuala, vizibila si invizibila, pe baza unei profesiuni de credinta comune si a unei continuitati de structura sacramentala. Nici o exceptie nu se ingaduia de la aceasta regula”. In al treilea rand, conchide Florovsky, oricate discutii ar fi existat intre limitele canonice si cele sacramentale, “nu a fost niciodata ingaduit sa se depaseasca limitele canonice (..) Cuminecarea si unitatea integrala erau direct legate una de cealalta”.

In baza exemplului teologiei patristice, e imposibila intercomuniunea intre ortodocsi si (greco-)catolici, de vreme ce acestia din urma or nu cred ceea ce spun, or nu spun ceea ce cred, dupa cum ne indica, in privinta lui filioque, acest citat dintr-o carte de invatatura greco-catolica: “Ortodocsii sustin ca Spiritul (Duhul) Sfant purcede numai de la Tatal, fiindca nu poate avea doua cauze, pe Tatal si pe Fiul; iar catolicii, inclusiv greco-catolicii, sustin ca purcede atat de la Tatal, cat si de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la un singur principiu (cauza). Ortodocsii au recunoscut si acceptat si ei dogma Filioque la Sinodul Ecumenic de la Florenta (1438-1439), unde s-a cazut totusi de acord ca, in bisericile din Rasarit sa nu fie rostita la Credeu formula «si de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe credinciosii cu mai putina cultura teologica». Asa se explica faptul ca, nici in cartile liturgice greco-catolice nu a fost trecuta sintagma «si de la Fiul», rostindu-se Credeul numai cu formula «care de la Tatal purcede». Este adevarat ca dupa readucerea in legalitate a Bisericii Romane Unite cu Roma, in 1989, se rosteste in unele biserici greco-catolice formula: «Si intru Spiritul Sfant, Domnul de viata Facatorul, care de la Tatal si de la Fiul purcede», dar neintrodusa oficial de Biserica, ci din propria initiativa a credinciosilor, care, frecventand in timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obisnuit cu aceasta formula”.

5. Apologetilor “unirii” la noi le voi spune ce le-a spus catolicilor si greco-catolicilor episcopul rus din exil Vladimir Rodzianko: “Daca vreti unirea crestinilor, atunci nu-i dezbinati pe Ortodocsi”. Intr-adevar, actuala dezbinare produsa de apologetii catolici la noi nu face decat sa confirme inca o data ca Roma nu e interesata de Hristos, ci de putere. Istoric vorbind, misionarismul protestant si cel catolic sunt complet diferite. Protestantii cauta sa converteasca poporul, “iezuitii” merg intotdeauna la jugulara elitelor. Turma trebuie apoi sa-i urmeze. E o inginerie teologico-politica. Se tot spune ca ortodocsii au mentaliate de “asediati”. Dar asta doar pentru ca, dupa cum s-a vazut din manevrele de culise ale “cazului Corneanu”, Curia are mentalitate de pradator, de seducator de minori sau de oameni cazuti in minorat.

Confruntata cu acest fenomen, cu monopolizarea legislativului de baroni locali si politicieni corupti, cu confiscarea executivului de birocrati globalisti a caror singura grija pare a fi sa ne vanda cat mai profitabil pentru ei, cu monopolul mediatic exercitat de agenti multiculturali si ideologi de serviciu ai UE, CSI sau ai corectitudinii politice, devine obligatoriu ca BOR sa ramana a lui Hristos, nu a Romei, nu a politicilor ecumeniste, nu a bursierilor catolici. De douazeci de ani incoace suntem colonizati de urmasii ideologici si odraslele trupesti ale celor care ne-au colonizat acum 60 de ani. Colonizarea trebuie oprita in numele Adevarului. BOR trebuie sa aleaga intre a fi cu poporul aparator de Traditie vie sau a sucomba nedemn in imbratisarea politica a UE si sub sarutarile “fratesti” ale Romei. “Elitei” vandute, BOR trebuie sa-i opuna sfintii si o contra-“elita” care nu stie sluji la doi stapani si la curtile mai multor adevaruri.

Mircea PLATON