DEMOSTENE ANDRONESCU

SAU VOCATIA MARTURISIRII

Caci cei cuminti n-ar face rod nici unii

De n-ar muri in locul lor nebunii...

Raspuns la “teroarea istoriei”

Ceea ce se numeste indeobste “literatura inchisorilor comuniste”[1] reprezinta unul dintre aspectele cele mai semnificative ale literaturii noastre contemporane si o experienta unica in intreaga istorie a creatiei literare romanesti. De aceea nu-i deloc lesne sa scrii despre o astfel de literatura, care trebuie judecata adesea cu masuri diferite fata de productia literara curenta. Ne aflam, mai exact spus, in fata unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relatie intre creator si opera. Spiritul critic trebuie sa devina mai maleabil si mai nuantat, spre a nu risca posibilele confuzii de planuri sau chiar impietatile. Aici se amesteca, in proportii nemasurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, filosofice, politice; judecata trebuie sa fie complexa si sa vizeze sinteza adeseori inefabila a acestor elemente; orice abordare unilaterala sau prea tehnica este neavenita. Nu ai dreptul sa te apropii doar belfereste de un asemenea capital de mucenicie creatoare. Poate ca acesta este si unul dintre motivele pentru care profesionistii criticii si istoriei literare (cazul cel mai recent este cel al lui Nicolae Manolescu) continua sa se poarte de parca aceasta literatura nici n-ar exista...

La privirea cea mai generala, literatura de gulag, altminteri extrem de diversa si numai aparent monotona, se imparte in poezie si proza. Aceasta diviziune este una mai degraba formala, dar are si implicatii mai adinci, care tin de fondul si dinamica interioara a discursului. Poezia reprezinta creatia “originara” a inchisorilor, elaborata mental in chiar toiul prigoanei[2], pe cind proza s-a scris ulterior, retrospectiv, cel mai adesea cu o fatala “detasare”, dar si cu un plus de “elaborare” (nu intotdeauna benefica “autenticitatii”). De aceea se poate spune ca poezia pastreaza intr-un chip mai viu intensitatea trairilor care au generat-o. Ea reprezinta, as zice, raspunsul imediat la incercarile si suferintele de atunci (intruchipare contemporana a ceea ce Mircea Eliade numea “teroarea istoriei”); are astazi o mare forta marturisitoare si a avut ieri o uriasa functie “purificatoare” si “salvatoare”. Nu este o exagerare sa se spuna ca poezia aceasta a fost la vremea ei hrana si cuminecatura, dar si “razbunare” imediata a spiritului impotriva celor ce au cautat sa-l perverteasca sau sa-l sugrume.

Demostene Andronescu ramine una dintre vocile lirice cele mai pure si mai reprezentative ale inchisorilor politice din Romania. Din nefericire, aceste voci lirice, destul de numeroase, sint inca insuficient cunoscute publicului mai larg, si mai ales generatiei tinere. In afara celor doi mari corifei, deplin consacrati inca din perioada interbelica, Radu Gyr (1905-1975) si Nichifor Crainic (1889-1972), prea putine nume de poeti ai inchisorilor se mai bucura de oarecare notorietate[3]. In cazul unora dintre acestia, nedreptatea este cu atit mai mare cu cit la ei forta ideilor si trairilor lirice se asociaza in chip fericit cu un incontestabil talent al expresiei, capabil sa raspunda chiar celor mai pretentioase exigente estetice[4]. Acesta este, cred, si cazul lui Demostene Andronescu, astazi octogenar, autorul volumului – demult epuizat – Peisaj launtric (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, cu frumoasele ilustratii ale maestrului Stefan Orth) si care mi se pare a fi – n-as vrea sa supar pe nimeni – ultimul mare poet in viata al temnitelor comuniste.

Scurt portret biografic

Nascut la 3 decembrie 1927, in comuna Cimpuri, judetul Vrancea, deci intr-o zona ce constituie un fel de tinut de cumpana intre Moldova si Muntenia, Demostene Andronescu are parca si ceva din blindetea molcoma a moldoveanului, dar si ceva din incapatinarea iscoditoare a munteanului: e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explica poetul) si de activism neastimparat (din care se nutreste luptatorul). Cuminte si necuminte totdeodata, pare sa nu se simta in firea lui decit pe razoarele inefabile dintre realitate si visare, dintre real si ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristete mai senina, de dor romanesc – umbra lui Don Quijote. Omul insusi are, la rindu-i, ceva donquijotesc, un amestec indaratnic si indefinit de “visatorie” si “nebunie”, in sensul nobil (si adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare, de altfel, in viziunea sa, ca insemn paradigmatic al unei intregi generatii: aceea a tinarului nationalism crestin romanesc din vremea ultimului razboi mondial. De aici, si mai ales din marea pepiniera umana a “Fratiilor de Cruce”, s-au ivit, in valmasagul timpurilor postbelice, majoritatea covirsitoare a eroilor si martirilor rezistentei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorica intr-o jumatate de veac de dezastru national. Despre aceasta elita crucificata a tineretului roman de atunci este vorba, de fapt, in generoasa dedicatie a singurului sau volum de pina acum: “Generatiei mele de Don Quijoti striviti de prea marele lor vis”[5].

Tinarul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupa, apoi “fratior de cruce” – isi face studiile medii si superioare la Bucuresti; in 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite sa-si sustina licenta decit in 1969, iar o slujba potrivita cu pregatirea sa nu va obtine decit in 1972, dupa ce ani de-a rindul fusese nevoit sa presteze munca necalificata[6].

Intre 1952 si 1964, cu o intrerupere de doar citeva luni, este detinut politic, trecind pe la Jilava, Gherla si Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de detinuti politici si despre care a scris remarcabilele pagini memorialistice adunate in volumul de fata[7]). Dupa anii de inchisoare, se casatoreste (sotia, “Zaza”, l-a lasat vaduv in 1996) si devine tatal unei fete, Malina Stefana, astazi reputata jurnalista si traducatoare. Securitatea continua insa sa-l hartuiasca multi ani dupa eliberare, iar versurile sale zac prin “sertare”, in asteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut in 1982, intr-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri impadurite, unde fusesem invitati peste vara de un prieten comun (profesorul si scriitorul Marcel Petrisor, si el fost detinut politic). Albise inca de pe atunci, dar era fiziceste zvelt, iar sufleteste de o admirabila prospetime. Statura dreapta si infatisarea mai degraba uscata il faceau sa para mai inalt decit era. Avea o figura senina, de o stranie candoare, si un verb cald, invaluitor. Intr-o seara, in jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre inchisori si despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la fostii detinuti politici am intilnit) si ne-a recitat ceasuri intregi, la rugamintile noastre mereu reinnoite, versuri din inchisori, ba chiar poeme intregi. Atunci am auzit pentru prima oara multe dintre creatiile de temnita ale lui Nichifor Crainic si mai ales ale lui Radu Gyr. Numai intr-un tirziu, la insistentele gazdei, s-a induplecat sa ne recite, cu oarecare sfiala, si din versurile proprii. Atunci am inregistrat, printre altele, cea mai frumoasa cugetare lirica asupra “nebuniei” eroice si marturisitoare, in misticul sens paulinic[8]: Nebun, da, sint nebun! Dar, lume, daca/ n-ar fi nebuni ai fi de tot saraca.[...]/ Caci cei cuminti n-ar face rod nici unii/ de n-ar muri in locul lor nebunii.

Impresia cea mai puternica asupra tuturor celor de fata imi amintesc ca a facut-o, de altfel, tocmai poezia inrudita tematic “Unde-s nebunii?”, pe care o consider si azi una dintre bucatile sale cele mai reprezentative si... mai actuale: Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plina de cuminti,[…]// Scincesc cumintii-n chingile durerii/ Si, singerind din rani adinci blindete,/ Linga neveste mor de batrinete,/ Necutezind sa traga spada vrerii.[…]// O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?/ E lumea plina de-alde Sancho Panza...

Aveam sa-l revad abia pe 22 decembrie 1989, cind, purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe cladirea fostului Comitet Central, cu tinerii “revolutionari” (mai tirziu aveam sa aflu ca patrunsese si inauntru, fiind martor la confuzia si panica din acele ceasuri a fostilor potentati comunisti si capi ai Securitatii).

Si iata ca in curind se fac doua decenii de cind ne straduim alaturi (donquijoteste?) in redactia Punctelor cardinale, dupa ce esuasem (tot impreuna) cu publicatia Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Crestine – singurul partid politic din care – si el, si eu – am facut parte vreodata, pret de citeva luni). In anii acestia din urma au iesit la lumina multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), dar ele – cu exceptia poeziilor – s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta fara larga audienta. In cele din urma l-am convins sa le adune si sa le definitiveze, iar acestui prim volum, care include memorialistica si lirica, nadajduiesc sa-i urmeze cit mai repede, aici la Christiana, un volum de articole si recenzii din perioada postcomunista (majoritatea aparute initial tot in Puncte cardinale).

O radiografie incomoda a “reeducarii”

Am gasit potrivit editorial ca in prima parte a volumului sa fie asezate memoriile, faptele ce au stat, direct sau indirect, la baza tensiunilor ideatice sau starilor sufletesti pe care s-au altoit poeziile. Radiografia reeducarii de la Aiud intreprinsa aici nu este insa o simpla insiruire de fapte cutremuratoare si graitoare prin ele insele, pe care autorul le-a trait pe pielea lui, la care s-a intimplat sa fie martor sau asupra carora s-a informat din relatarile altora. Memoriile sale nu sint nicaieri descriere nuda, ci angajeaza o intreaga hermeneutica a faptelor si a secventelor dialogale, cu fine observatii si analize psihologice, morale, istorice si politice. Personajele – victime sau calai – au la rindul lor o viata narativa aparte, sint complexe si adeseori paradoxale, isi pastreaza o marja de taina insondabila, intretesuta, derutant si provocator, atit in ascendenta, cit si in descendenta tragica a umanului. Portretele cele mai favorabile le sint facute, indiscutabil, profesorului George Manu si printului Alexandru Ghica (a se vedea mai ales capitolul “Grupul «recalcitrantilor»“). Nimeni nu este insa angelizat sau diabolizat fara rest (un capitol se intituleaza chiar “Sa nu-ti faci idoli din oameni in viata”), poate cu exceptia sistemului, atotputernic peste indivizi, functionind ca o masinarie infernala, ca un perpetuum mobile al ororii, si intrecind ametitor puterea curenta de imaginatie.

De regula, poetul nu-l incurca pe prozator, care-si desfasoara analiza narativa cu un fel de rigoare despatimita, mereu atent la detaliul semnificativ, grijuliu sa-si aleaga cuvintele si sa-si cintareasca expresiile, dupa o masura etica a adevarului impinsa pina la urzeala gramaticala. Putini autori de memorii din inchisoare au ajuns la o asemenea limpezime a frazei si la o asemenea coerenta interpretativa a ansamblului, in care fiecare parte este intim necesara intregului. Totul se preface intr-o mare lectie de istorie (vie nu numai prin trairea nemijlocita, dar si prin intensa re-traire reflexiva), intr-o valorificare paideica a suferintei, de un crestinism sacrificial, dar niciodata ostentativ, caracteristic de altfel “sfinteniei” concentrationare – adevarat exercitiu sui generis al raiului in adincimile iadului.

Se va gasi, probabil, si cine sa-i reproseze memorialistului, deliberat incomod, pe de o parte o aparenta concesivitate fata de “cozile de topor” ale “puterii populare” (gardieni, tortionari, politruci etc.), ca bunaoara colonelul Gheorghe Craciun[9], iar pe de alta parte o aparenta impietate critica fata de personaje ilustre ale luptei anticomuniste, ca greu incercatii Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Nicolae Petrascu. Camaradul Grigore Caraza a facut-o deja, pornind de la cazul Anania (unul dintre cele mai complexe si mai nuantate din intreaga istorie a rezistentei anticomuniste). E, in realitate, numai efortul sincer si dezinteresat de onestitate si obiectivare, autoimpus din capul locului (a se vedea introducerea) si explicabil, poate, dincolo de alte scrupule convergente, si prin aceea ca autorul este istoric de formatie[10]. Bun cunoscator al literaturii penitenciare de pina la el, citeaza amplu si uneori polemizeaza urban cu autorii anteriori (ca, de pilda, insidiosul Petre Pandrea sau intransigentul Ion Carja), desfasurind o argumentatie proprie riguroasa, conexata la experienta vie, care stie sa nu se lase derutata de livresc.

Analiza “istorica” si analiza “lirica” sint cele doua oglinzi paralele in care se reflecta demersul marturisitor si care, la o privire mai atenta, se completeaza fara sa se tradeze si fara sa se substituie.  In fond si la urma urmelor, viata insasi, mult mai comoda de comentat decit de trait, este amestec indefinit de subiectiv si obiectiv, de certitudine si aproximatie, de sondabil si insondabil. Daca este in aceste memorii si vreo judecata indoielnica, in spatele ei nu se afla o intentionalitate impura, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confruntam, intr-un fel sau altul, cu totii, chiar daca nu sintem grabnici s-o recunoastem. Cinstea sufleteasca a lui Demostene Andronescu mi se pare mai presus de orice discutie, iar daca nu mi s-ar fi parut astfel, atunci nu m-as fi angajat ca editor, pentru ca stiu bine ca acestea nu sint lucruri cu care sa te joci nepedepsit.

Marturisesc totusi, in treacat, ca-l prefer in ipostaza sa de poet, pe care o resimt mai subtil si mai esential cuminecatoare.

Repere intr-un Peisaj launtric

            Volumul Peisaj launtric, iesit acum 14 ani[11], mai mult prin grija prietenilor, a constituit un debut editorial tirziu, dar, as zice, cu atit mai “rotund”. Este testamentul liric al unei vieti mucenicite, dar si fila din testamentul unei generatii fara noroc. O poezie care se misca intre suferinta (“Moarte provizorie”) si iertare (“Incheiere”), intre omeneasca “Indoiala” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicata lui V. Voiculescu) si credinta in numele careia merita sa mori (“Testament”: Credinta mea, sporita strop cu strop,/ O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,/ Iar taina ca pe-o umbra mi-o ingrop/ La temelia lumii viitoare). Proza aduce multe lamuriri asupra genezei interioare a poeziilor, care acopera mai toata gama experientelor-limita ale umanului.

            Refuzind principial refugiul oricarui “turn de fildes”, eul liric se confrunta in permanenta cu “vremurile”, cu “teroarea istoriei”, pascut de “Neimplinire” (a se vedea poezia cu acest titlu, construita pe motivul statuii neterminate de creatorul ei: De-un mester mare inceput cindva,/ Am fost lasat la jumatate balta;/ O, de-as avea in miini ciocan si dalta,/ Din piatra singur m-as descatusa!), citind in jurul sau semnele apocaliptice, cu un incontestabil dar de poet cosmic si vizionar (“Apocalips”: Si-a slobozit cel necurat zavozii – / Arhangheli negri, cu sclipiri de smoala;/ Pe scena lumii, unduindu-si solzii,/ Danseaza Salomeea-n pielea goala.// [...] Scinceste de durere-ntreaga fire/ Si pling pe la rascruci de ceruri ingeri,/ Se-ndoaie grinzile nemarginirii/ Sub greutatea cosmicei infringeri.// In crestetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n miini sta, abatut si trist,/ In jur se sting luminile mereu/ Si-ngenuncheat alaturi, plinge Christ), dar fara a renunta la ascensiunea celesta, la “vinatoarea” mistica a divinului (“Indoiala”: De-atita vreme urc tiris, pe coate,/ Si-am smuls in catarare-atiti luceferi/ Ca de mai tine mult urcusul poate/ Doar cei prea-nalti sa mai ramina teferi...// [...] Tiris, pe brinci, cu sufletul la gura,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sint o picatura.../ Mai este, Doamne, pina-n pisc, mai este?!).

Momentele de neliniste “argheziana” (citeva poezii poarta titlul “Psalm”, iar una e intitulata chiar “Psalm pagin”), derutanta cearta cu Dumnezeu, la deznadejde (ca-n “In loc de rugaciune”), nu trebuie sa ne insele: ele reprezinta doar clipele de pasagera slabiciune ale unui spirit viu, neconventional, “lupta cu ingerul” a unui suflet ce gaseste mereu taria de a-si transcende pina la urma ispitirile. Acest Peisaj launtric este viu si emotionant tocmai prin omeneasca lui complexitate, strain de conventia pietatii burgheze, dar si de otravurile demonismului intelectual.

Poezia aceasta, plina de temeritati imagistice si lexicale, pastreaza fara pedanterie prozodia traditionala. Pe ici, pe colo se simt unele ecouri din Gyr, Arghezi, Blaga sau Voiculescu; ele nu pot compromite insa nici frumusetea si nici autenticitatea acestei lirici nu mai putin personale, iar cel mai adesea nu este vorba decit de firesti confluente de teme si motive sau, pur si simplu, de echivalente temperamentale.

Cel mai aproape, ca experienta, sensibilitate si atitudine, se afla neindoielnic de Radu Gyr, poetul la care a ucenicit simpatetic si informal, printre gratii si lanturi, si din care a scos si motto-ul tirziului sau volum: Mereu schiopatind prin dezastre,/ Mereu cu osinda pe frunte,/ Credeam ca tot spini sint si-n astre,/ Si-n ceruri tot temnite crunte...

Dar ca motto al volumului ar fi putut figura la fel de bine acel “Epitaf pe mormintul lui Don Quijote”, in fond un sintetic autoportret liric, in tonul poate cel mai personal pe care Demostene Andronescu l-a nimerit vreodata: Aici se odihneste un biet nebun ce-n stele/ A vrut sa care lumea si-a risipit cu lancea/ Cetatile de nouri si umbrele din ele,/ Sfruntind intelepciunea cumintilor din Mancha.

Si pentru ca e vorba de Don Quijote, cred ca acel epitet final sub care Cervantes si-a pus personajul – el bueno, “cel bun” – i se potriveste intocmai si poetului nostru, dincolo de sterilitatea pretioasa a oricarui “discurs critic”. Cu acest nume de taina il va striga poate si Dumnezeu la Judecata din urma.

Razvan CODRESCU

(prefata la Demostene Andronescu,

Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric.

Memorii si versuri din inchisoare,

Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

Note:

[1] Sintagma ce nu poate fi ocolita, desi are doua cusururi majore: poate crea imaginea falsa a unei “literaturizari” neavenite (in sensul de-naturarii realitatii brute in “fictiune artistica”) si poate sugera concluzia gresita ca ar fi vorba exclusiv de texte scrise sau concepute in inchisoare, ba chiar alimentate strict de factologia penitenciara. In realitate, literatura aceasta, ce se vrea inainte de toate marturie si document, uneori reprimindu-si cu obstinatie orice ispita “calofila”, include atit creatii mentale provenite direct din locurile de supliciu, cit si creatii scrise postconcentrationare, acoperind mai tot complexul problematicii general-umane (experienta-limita a recluziunii constituind adesea doar un factor catalizator al meditatiei lirice, filosofice sau religioase, iar nu materia ei efectiva).

2 Putine productii poetice s-au scris in inchisori (cu mijloace improvizate: scrijelite cu acul pe sapun, cusute pe camasa etc.); de regula, textul poetic se nastea in mintea autorului, apoi era memorat si raspindit oral de ceilalti detinuti, suferind si inevitabile “ajustari”, cel mai adesea involuntare. Statutul mnemotehnic a favorizat creatia poetica. Unele dintre aceste poezii au fost ulterior reconstituite sau reelaborate de chiar autorii lor, in vreme ce altele ni s-au pastrat doar in variante aproximative si uneori partiale. Mai putine sint versurile scrise “dupa”, dar nutrite din amintirea anilor de prigoana.

3 Trebuie precizat ca exista si multe creatii anonime sau cu paternitate incerta.

4 Neputind cita decit in parte, m-am abtinut sa dau aici si alte nume, ca nu cumva cineva necitat sa se simta nedreptatit. Un indice alfabetic (si acela incomplet), cuprinzind 158 de nume, poate fi gasit in vol. 2 al amplei antologii Poeti dupa gratii, editat sub egida A.F.D.P.R. si coordonat de regretatul Constantin-Aurel Dragodan (la rindu-i poet). In acelasi volum al antologiei respective, aparut in 1993, se regasesc si patru poezii de Demostene Andronescu (pp. 145-151), insotite de o notita biografica (p. 152). Mai vechea antologie alcatuita in exil de regretatul Zaharia (Zahu) Pana, Poezii din inchisori (Ed. “Cuvantul Romanesc“, Hamilton [Canada], 1982, cu un cuvint introductiv de Vintila Horia), a evitat sa dea anumite nume de autori aflati in viata, spre a nu le crea dificultati in tara, lor sau familiilor lor.

5 Semnalez, in treacat, ca alegoricul Cavaler al Tristei Figuri a constituit o obsesie a poetilor din inchisori (incepind cu Radu Gyr si continuind cu Stefan Vladoianu, Constantin Oprisan – recent reeditat de Editura Christiana: Cartile Spiritului si alte poezii –, Sergiu Mandinescu, spre a nu-i pomeni decit pe citiva dintre cei ce s-au mutat de la noi). Nicaieri insa “donquijotismul” n-a lasat parca o urma mai adinca decit in creatia lirica a lui Demostene Andronescu.

6 Cf., pentru acest detaliu biografic si nu numai, D. Andronescu, “Mi se spunea «Depanatorul»”, in Puncte cardinale, an XVII, nr. 3/2007 (citeva insemnari ironic-amare pe marginea dosarelor sale de la C.N.S.A.S., cu reproducerea unei “Declaratii” date la 15 decembrie 1962, in penitenciarul de la Aiud).

7 Publicate initial in Puncte cardinale, incepind din numarul 8-9/1993. O parte din ele au fost scoase intr-un volum-pirat, iar apoi puse si pe internet, fara stirea autorului. In volumul de fata ele sint substantial revizuite si adaugite.

8 Este incheierea unei poezii poate cam prea lungi, “Nebunul” (pentru referinta paulinica, cf. I Corinteni 1, 18-29). I-am imprumutat titlul int-un sonet dedicat mai tirziu autorului si care se regaseste si-n volumul de fata (“In loc de prolog” la Peisaj launtric).

9 Ce apare zugravit asemanator si in recent publicatul corpus memorialistic al Mitropolitului Bartolomeu (Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iasi, 2008). Mult mai radical apare prezentat, la Demostene Andronescu, securistul Enoiu (“Portretul fiarei la tinerete”).

10 Memoriile au si citeva anexe documentare de mare pret, extrase din dosarele C.N.S.A.S. si grupate la sfirsitul textului, care trimit spre aceeasi exigenta deziderativa. La o adica, memorialistul dovedeste ca stie sa fie – si poate fi – necrutator si cu sine insusi, chiar in mai mare masura decit poetul. 

11 Reeditarea de fata include si citeva piese inedite, precum si indreptarea tacita a micilor erori strecurate in editia anterioara. In toate textele – fie in proza, fie in versuri – am pastrat ortografia autorului (sau a surselor citate).