CEALALTA FATA A EXILULUI (VI)

Amarita joaca a veveritei...

O veverita inchisa intr-o cusca rotunda, care se invarteste pe un ax atunci cand veverita alearga pe gratii ca pe o banda rulanta. Lumea o priveste si exclama: “Ce frumos se joaca veverita!”... O distractie care se oferea pe vremuri, prin targurile americane.

“Joaca” bietei fiinte insa, era o cautare: cautarea unei solutii de iesire din cusca. Cam asa ca si cautarile mele. Iar admiratorii mei erau cei care exclamau: “Ce noroc pe el ca a ajuns acolo!”... Dar sa trecem la subiect.   

Imi spusese cineva ca o companie de “depanneuri” (bacanii deschise peste orele celorlalte pravalii) cauta gestionari, indiferent de pregatire, dar sa aiba statutul de “rezidenti” in Canada. Si cum eu nu eram inca, i-am pasat ideea lui Stan, un “fost director” prin comertul exterior din RSR, cu gandul de a lucra si eu cu el, ca asociat. Era un tip negricios, solid si paros pana pe limba, care plecase “in interes de serviciu” si care cam mirosea a “epoleti albastri” de securist.                                                               Impreuna cu el, eram invitat adesea in casa lui Anton, despre care voi afla mult mai tarziu ca “baietii” de la consulatul RSR, il salutau cu “Sa traiti!” si care, in particular, era om de afaceri, ceea ce nu-l impiedica sa-si exercite misiunea de tragator de limba pentru refugiatii politici. La Bucuresti, lucrase si el in comertul exterior comunist, ca si amicul Stan.

Peste catva timp am aflat insa ca Stan luase singur o pravalie, ca lucra cate 16 ore pe zi si ca nu mai putea, asa ca ceruse ajutor de la nevasta lui Anton, ca sa se mai poata odihni si el. Deci Stan imi furase ideea si lucra acum fara mine. Castigul meu cel mare a fost, insa, ca Dumnezeu m-a ferit de o asemenea tovarasie...    

Asa l-am cunoscut pe Stan. Dar nici cu Anton n-a fost sa fie altfel.        

Era o iarna grea, canadiana. Ajutorul social era cam slabut si nu gasisem nimic de lucru, in completare, nici macar pe la pravalii. Imi zice unul: “Mai, sa stii ca unii batrani neputinciosi cauta un plimbator pentru cainii lor, pe vremea asta. Pune si tu niste afise!”. Zis si facut! Afisele mele, in frantuzeste si in englezeste, au aparut pe copacii unui parculet al cainilor. Dar timpul trecea si ma temeam ca se indulceste vremea si scap si “munca” asta, care se platea cu cate 10 dolari pe ora!

Dar, tocmai cand incepusem sa pierd orice speranta, ma trezesc cu un telefon de la o doamna, care mai intai isi lauda potaia, de ziceai ca vrea s-o vanda, apoi ma intreaba daca sunt un iubitor de caini, caci pentru dansa Rex al este tot ce are mai drag pe lume! Si cum  pricepeam deja un pic de marketing, i-am spus si eu ca sunt un prieten al cainilor si ca, pana sa ajung in Canada, am avut mereu cate un catel (ceea ce n-a fost chiar o minciuna) si ca va fi foarte multumita de serviciile mele. Dar probabil ca asigurarile mele au declansat o schimbare a tonului plangaret al babei intr-un ton aspru de boss si mi-a spus ca afacerea noastra poate fi realizata numai daca ii voi aduce o recomandare de la un om de incredere, ca nu cumva sa ramana  fara odorul ei.

Si cum nu cunosteam alt om mai de incredere decat pe Anton, m-am prezentat la el si i-am cerut sa ma ajute. “Prietenul” meu m-a rugat insa sa nu ma supar, caci multe s-ar putea intampla cu numitul Rex, de exemplu s-o ia la goana, indragostit, dupa vreo catea, fapt care i-ar putea dauna  prestigiului sau de om de afaceri, asa ca nu-mi poate da recomandarea...Concluzia mea a fost ca eu, venit de ACOLO cu un doctorat in stiinte, nu prezentam AICI nici macar atata incredere cat sa plimb un caine...

Aceasta mi-a fost inca o lectie de viata pentru credulitatea mea, pentru increderea mea  in oameni si mai ales in unii romani dubiosi.

*

Si tot alergand cu tenacitate pe zabrelele custii, asa ca veverita, am aflat un inginer de prin Timisoara, o alta figura, care spunea ca ii e atat de dor de nevasta-sa ca abia asteapta s-o intalneasca si ... sa-i traga o mama de bataie! In paranteza spus, greu mai gaseai vreun imigrant intreg la cap: ori ca numai din astia au venit, ori ca stresul de aici i-a scrantit!...        

Inginerul meu s-a invoit si am “luat” impreuna o pravalie. O mie pe luna nu era deloc rau. Inca nu vazusem atatia bani la un loc! Desi era munca multa si lucram totdeauna singur in pravalie: o tura inginerul, una eu. Necazul era ca peste drum era o scoala si in pauza mare o banda de golani isi faceau practica de viitori hoti in bacania mea. Tehnica era urmatoarea: unul, mai prietenos, stiind ca eu nu pot parasi casa, venea la tejghea si “negocia” ceva cu mine, de exemplu sa-i vand 1-2 tigari dintr-un pachet, ceea ce n-aveam voie sa comit. In acest timp, ceilalti operau printre rafturi si isi umpleau buzunarele cu ciocolate si  bomboane. Apoi, iesiti afara, pe trotuar, imi aratau prin vitrina ce au furat si isi bateau joc de mine. Dar ... clientul nostru – stapanul nostru! N-aveam cum sa nu-i primesc inauntru... Eram, spionati mereu de “cainii” de la compania de dughene. Isi opreau masina peste drum si supraveghiau, cu binoclul, ce se intampla in pravalie. De exemplu, nu aveam voie sa stam de vorba cu cineva care nu a venit sa cumpere. Un tertip practicat de acestia era si acela de a  trimite pe cate unul care ne cerea  tigari pe datorie sau sa-i imprumutam zece dolari. Periodic si inopinat, se prezenta cate o echipa de la o firma angajata de ei, sa faca inventarul, dar asa, ca sa constate cat mai multe lipsuri, care ne erau imputate noua si, in plus, compania mai primea, pentru paguba,  si bani de la asigurari.

Pentru mine nu era deloc usor, pentru ca lucram de la pranz pana la miezul noptii, apoi trebuia sa merg pe jos (caci autobuzele nu mai circulau) cu saculetul cu incasari si  sa-l depun in tomberonul unei anume banci. Asta  imi aminteste de o noapte cand mi s-a telefonat sa vin urgent la un spital, caci unchiul meu e intr-o stare grava. Avea 81 de ani, venise cu trenul din SUA si suferise un infarct, intr-o gara din Montréal. Nu mai erau paturi libere si l-am gasit pe o targa cu roti, in culoarul spitalului, ancorat la perfuzii si mascat cu oxigenul pe fata, ca abia l-am recunoscut! Era pe la doua noaptea si eram cu saculetul pretios la mine. Unchiul m-a recunoscut si a inteles situatia, asa ca m-am grabit sa marsaluiesc vreo ora pana la banca cu pricina. Caci, daca banii  nu apareau dimineata in evidentele bancii, patronii erau in stare sa-mi trimita  politia, sa ma intrebe de sanatate. Cind am ajuns la banca, saculetul nicaieri! In zapaceala, emotia si oboseala mea, il uitasem la spital. Haide inapoi, baiete!... Unchiul dormea dus, cu saculetul meu la picioare... Infirmiera, cu degetul la buze, imi spuse sa nu-l deranjez, caci e mai bine...

Toate aceste sicane si imprejurari ne-au facut sa abandonam afacerea noastra, bineinteles nu fara a ni se retine lipsurile reale si virtuale din inventar: asa, ca sa simtim despartirea...

*

Nu departe de mine, ochisem o poarta sculptata ca prin Ardeal, pe care scria ungureste: Isten Hozott, adica “Doamne Ajuta”. Era o pravalie modesta, ai carei pereti erau acoperiti de vechi rafturi,  ticsite de pungi cu ceaiuri medicinale, fainuri, fructe uscate, pomezi si tincturi, toate “bio”, cum s-ar spune azi, dar cine stie de cand... Acolo l-am cunoscut pe domnul Ianos, o persoana in varsta, cu alura europeana – un detaliu reconfortabil pentru mine –, cu preocupari intelectuale si ... comerciale. Ne intelegeam in germana, intrucat dumnealui fusese, ani de-a randul, diplomat la ambasada Ungariei din Viena.  Sotia lui era o “rusoaica alba” (adica nu rosie), dintr-o familie de bogatasi fugiti prin 1917 din calea tavalugului bolsevic. O doamna energica, intransigenta si posesiva – insusiri care faceau ca in casa sa cante gaina.   

Ianos-Baci m-a simpatizat de la inceput si, ca sa-mi demonstreze ca aici, daca ai un pic de cap, nu poti muri de foame (decat daca faci greva foamei, dar ... n-ai pentru ce!), mi-a povestit cum a prostit  lumea scriind  o carte despre grafologie, domeniu despre care n-avea habar. Carte care s-a vandut foarte bine...

Acum, preocuparea sa principala se putea rezuma in patru litere: IFIC. Ceva cam nebulos pentru mine, si poate si pentru el, caci era vorba de International Food  Information Council. El se ocupa cu elaborarea unor simboluri care sa exprime componentele de tot felul ale alimentelor si care, apoi,  urmau sa fie inscrise, obligatoriu, pe ambalaje, in scopul informarii consumatorilor. Actiunea era finantata de catre  societatea “Rotary”, despre care urma sa aflu, cu mult mai tarziu, ce hram poarta.                        Eu ii puteam fi util, avand oarecari cunostinte in industria alimentara, asa ca ma platea saptamanal cu o suma modica, dar care imi acoperea cheltuiala pentru hrana. Ianos-Baci era simpatic si sfatos, imi mai dadea de lucru si acasa, ba ma mai lua cu el si prin cate un sfarsit de saptamana, pe la o padure, unde avea un teren pe care mai era cate ceva de facut.        Din pacate, insa, treaba n-a functionat decat vreo trei luni, si anume pana ce rusoaica a aflat ca ma plateste, asa ca am alunecat si de pe schema lui Ianos-Baci...

*

Si astfel, m-am intors la meseria de vanzator, care nu pot zice ca imi displacea, pentru ca veneam in contact cu oamenii, le cunosteam mentalitatea si naravurile, iar uneori reuseam sa leg chiar si cate o relatie. Adica, nu ma mai simteam atat de izolat de societatea in care trebuia sa ma integrez.

De asta-data boss-ul meu era un tanar evreu din Maroc, care nu-si cam afla loc in comunitatea sa si pe care il chinuia cumplit un psoriazis. Uneori, ma mai ajuta “la tejghea” si sora-sa, o fata de o frumusete rara, pe care o aducea la munca si o ducea acasa un brunet atletic, la volanul unui Mercedes negru. Era comunicativa si imi mai povestea de-ale lor, de prin Maroc, de unde plecasera de teama accentuarii antisemitismului localnicilor. Ii placeau fructele si cand o dascaleam sa nu le manance nespalate, imi raspundea cu un aer nostalgic ca in Maroc soarele este cel care dezinfecteaza, cu razele sale,  toate cele...

Intr-o zi, m-am pomenit cu un nou ajutor, un tanar evreu care tocmai venise ca refugiat politic din Israel. Caci nu vroia sa fie inrolat in armata si sa mearga la razboi. Vroia sa-si traiasca viata, nu sa moara! Era venit de doua zile, iar comunitatea evreiasca din Montréal nu l-a tratat ca pe un dezertor, ci i-a sarit imediat in ajutor, cu locuinta si job. Un exemplu de solidaritate nationala, care ar trebui sa le dea de gandit altora, care pun pe primul plan apartenenta politica...

Lucram opt ore si treaba mergea destul de bine. Imi facusem chiar si prieteni printre cumparatori, cu care faceam schimb de pareri si de carti. Dar toate au un sfarsit... Intr-o        noapte cu un viscol cumplit, lucram singur. Seful ma sunase sa ascund “banii mari”. Imi ziceam ca are el vreo socoteala... Treaba lui! “Experienta canadiana” ma invatase sa nu pun intrebari. Nu erau multi: vreo 400. Cu viscolul, nu ne calcasera pragul prea multi. Nu venise nici cel cu ranita neagra care isi cumpara in fiecare vineri seara toate saptamanalele porno, ca sa le aiba in weekend...

Mai aveam o ora de lucru. Deodata intra, agale, doi tipi, cu caciulile infundate pe frunte si cu fetele acoperite de fulare. Unul vine usurel langa mine, la casa, iar celalalt se posteaza in fata mea, cu cotul pe tejghea, asa ca sa vad, in maneca, un capat de teava indreptat spre mine. Nu m-am speriat, caci aveam instructiuni precise, in sensul ca pe companie ar costa-o mai mult daca m-as opune si as “cadea la datorie” decat daca deschid casa si le dau banii. Asa ca, vazandu-i asa grabiti, nu i-am mai intrebat ce fel de teava era aia din maneca si am deschis casa, au golit-o, au mai cautat pe dedesubt, m-au injurat si au plecat. Bietii de ei, gasisera doar 130 dolari: mai mare daraua decat ocaua!   In patru minute a venit politia! Ce se intamplase? Un trecator vazuse scena prin vitrina si le-a semnalat-o. Doi politisti tineri si veseli ca au avut parte de un “eveniment” in timpul cartului lor.

- De ce rasa erau hotii, alba sau neagra?

- Habar n-am, caci erau mascati cu fularele.

- Erau francofoni sau anglofoni?

- Cred ca erau anglofoni, caci, la iesire, m-au “salutat” cu un Fuck you!

- Suma furata?

- Circa 130 dolari.

Politaii au facut haz si mi-au lasat o copie dupa un proces verbal. L-am sunat pe sef si a fost multumit ca nu le-am dat si cei 400, ascunsi...                                                           

La vreo zece zile, intr-o dimineata, am gasit vitrina sparta cu un bolovan respectabil si toate tigarile furate: volum mic si valoare mare. Pasamite inca nu aparusera laptop-urile...                                

Asa ca iubita noastra companie ne-a dat papucii, sub pretextul ca frecventa hold-up-urilor era cam suspecta. Bineinteles, fara sa ne acuze, caci puteam sa-i dam in judecata... Vivat oranduirea capitalista!

Erast CALINESCU