LA PLECAREA DINTRE NOI A PARINTELUI CALCIU

Ne-a “tradat” parintele Gheorghe Calciu: a plecat sa se odihneasca putin “in lumina Celui Nepatruns”, lasandu-ne pe noi, cei din generatia lui, al caror spiritus rector a fost, de izbeliste in aceasta “vale a plangerii”. Ne vei lipsi mult, parinte Ghita, atat noua, prietenilor tai de o viata, cat si tuturor celor ce te-au pretuit si te-au iubit. Si, mai ales, vei lipsi mult tinerilor pe care, cu harul tau si cu sufletu-ti mereu tanar, ai stiut, ca nimeni altul dintre noi, sa ti-i apropii.

Nu, nu spun vorbe mari si fara acoperire. Gheorghe Calciu a fost, intr-adevar, liderul spiritual de necontestat al noii “generatii de la '48”. A fost printre putinii care au iesit cu sufletul neschilodit din iadul de la Pitesti. Pe el suferinta nu l-a inrait, ca pe altii, ci l-a inteleptit si innobilat. Desigur, a cunoscut si el, ca toti ceilalti, caderea, caci, in acest cumplit “experiment”, omeneste nu s-a putut rezista. Supusi la tortura continua timp indelungat, subiectii acestui “experiment” au fost transformati in roboti care executau cele mai aberante ordine. (“Am inteles ce s-a intamplat la Pitesti cand am aflat ca Puiu Chivulescu, care a fost un momument de rezistenta si demnitate in lagar, a cazut” – mi-a spus un prieten care fusese tovaras de suferinta al acestuia in lagarul de ofiteri romani de la Oranki). Dar, in cazul lui Ghita Calciu, pe cat de dureroasa i-a fost caderea, pe atat de spectaculoasa i-a fost inaltarea ulterioara. Imediat ce perioada de teroare a luat sfarsit, el a constientizat ce s-a intamplat cu ei toti si a a avut taria sa ia atitudine, cu o indrazneala si o fermitate ramase legendare. A fost, poate, singura dintre fostele victime care a ridicat glas impotriva ororilor savarsite si care a refuzat cu vehementa sa se faca partas unei noi marsavii, pe care regimul comunist o punea la cale, si anume aruncarea vinovatiilor pentru tot ceea ce s-a intamplat la Pitesti tot asupra nefericitelor victime. Inca inainte de a se renunta la “experiment”, Securitatea a purces, din insarcinarea organelor de Partid si de Stat, la instrumentarea unui proces (care urma sa fie public) intentat “tapilor ispasitori” recrutati, in marea lor majoritate, dintre fostele victime. Se pare ca aceasta actiune este legata de excluderea din partid a Anei Pauker, pe care Gheorghiu-Dej ar fi vrut sa o faca raspunzatoare, printre altele, si de ororile de la Pitesti. Desi la varful partidului se stia precis ca “tovarasa Ana” fusese initiatoarea acestui sinistru proiect, pana la urma, de teama implicatiilor internationale probabil, s-a renuntat la aceasta varianta. Au fost totusi sacrificate cateva cadre de calibru mai mic, precum colonelul Tudor Sepeanu, Alexandru Dumitrescu (directorul penitenciarului Pitesti), cativa ofiteri politici, precum si cativa gardieni, carora li s-au dat pedepse nesemnificative. Grosul acestui lot, al “tapilor ispatitori”, era deci format din detinuti care fusesera supusi actiunii de reeducare. Dintre acestia, singurul care a refuzat sa semneze declaratiile care i se impuneau a fost Ghita Calciu. Acesta a cerut cu insistenta ca in procesul care se pregatea sa fie implicati si adevaratii initiatori ai ororilor savarsite: Ana Pauker, Alexandru Nikolski, colonelul Dulgheru alias Dulbergher si toata liota de ofiteri de Securitate care au pusesera la cale si au “monitorizasera” fenomenul. Pana la urma, pentru a nu le strica scenariul pe care il pregateau, anchetatorii au fost nevoiti sa-l disjunga din lotul prim, ramanand sa fie judecat cu un al doilea lot, al carui proces a avut loc de-abia  in 1957.

Tot atunci, deci foarte de timpuriu, detinutul Gheorghe Calciu, constientizand faptul ca a pacatuit, s-a hotarat sa-si rascumpere pacatele prin ispasa. Din acel moment, toata viata lui a fost una de marturisire, de jertfa si de ispasire. In Cartea indreptarilor (Ed. Christiana, Bucuresti, 2004), Razvan Codrescu, referindu-se la aceasta performanta a parintelui Calciu, spune urmatoarele: “Poate ca nimeni n-a mai reusit dupa Pitesti o victorie morala atat de pilduitoare si de nedezmintita. Pentru ca exista un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma ca «experimentul Pitesti» a esuat. El a zdrobit oameni, dar nu a putut distruge, pana la capat, Omul. Parintele Calciu nu s-a salvat doar pe sine: el a salvat, in cele din urma, demnitatea umana in fata a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»“.

Cu „medicinistul” Ghita Calciu am vorbit prima data prin Morse in mai 1957. Eram amandoi in arestul Ministerului de Interne, insa in celule diferite Mie tocmai mi se terminase ancheta (eram arestat in legatura cu  proiectata manifestatie studenteasca de solidaritate cu revolutia din Ungaria) si fusesem chemat de anchetator pentru a-mi comunica punerea sub acuzare si incadrarea juridica. Aflasem, cu aceasta ocazie, ca fusesem incadrat la un articol care prevedea pedeapsa cu moartea. Acolo sus, in biroul in care mi se comunicase vestea, m-am straduit sa par cat mai indiferent, pentru a nu da satisfactie bestiei de anchetator care de-abia astepta sa ma vada lamentandu-ma. Intors insa jos, in celula, am inceput sa rumeg situatia in care ma aflam si am intrat, oarecum, in panica. Ma gandeam ca, pentru a da un exemplu drastic celorlalti studenti, s-ar putea ca pe unii dintre noi, considerati initiatorii actiunii, sa ne condamne la moarte In timp ce ma plimbam agitat prin celula, aud deodata o ciocanitura in perete. M-am apropiat cu preacautie si, supraveghind, in acelasi timp, cu atentie usa, pentru a nu fi surprins de gardian, am raspuns chemarii. Astfel, am aflat ca omul de dincolo de zid este „Gheorghe Calciu, student medicinist, arestat inca din 1948”. Ne-am confesat unul altuia si, simtindu-mi zbucimul si nelinistile, a incercat sa ma linisteasca, spunandu-mi ca si el este in aceeasi situatie si ca nu putem face altceva decat sa ne rugam si sa avem incredere in pronia cereasca. Relatandu-mi despre Pitesti (in legatura cu care, la ora aceea, eu nu stiam mare lucru), mi-a spus urmatoarele: “Ai sa auzi despre mine ca am faptuit lucruri ingrozitoare. Sa stii ca totul este adevarat. La Pitesti nimeni nu a putut rezista. Doar cei care au reusit sa se sinucida. Am pacatuit si va trebui sa ispasesc. De aceea am facut legamant ca, daca voi mai iesi vreodata de aici, ma voi preoti”.

Dupa cateva zile petrecute “impreuna” (e un fel de a spune), am fost mutati in alte celule, fiecare urmandu-ne destinul. Eu am fost judecat si condamnat (nu la moarte, ci la 20 de ani munca silnica), dupa care am luat drumul Aiudului. El a fost, de asemenea, judecat si condamnat la munca silnica pe viata, dupa care, impreuna cu alti 15 “banditi” condamnati in acelasi lot, au luat drumul  Jilavei, unde au fost “cazati” in celebra Casimca, supranumita si “Sectia mortii”. Aici li s-a aplicat un regim de exterminare atat de sever incat, intr-un an si jumatate cat au stat acolo, 9 dintre ei au decedat (majoritatea de t.b.c.). Pe la inceputul anului 1960, cei ramasi in viata au fost trimisi la Aiud, de unde, in 1964, in urma aparitiei decretului de “slobozenie generala”, s-au eliberat si ei o data cu ceilalti detinuti.

Dupa eliberare ne-am reintalnit, bineinteles. De data aceasta fata catre fata. Ne-am cunoscut si intre noi s-a infiripat o trainica si de nezdruncinat prietenie. Fiecare insa ne-am urmat drumul nostru. Fidel legamantului facut in temmnita, dupa ce a terminat Filologia, s-a inscris la Teologie, iar in 1972 a fost hirotonit preot si numit profesor de franceza si de dogmatica la Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti. Din aceasta postura, in 1977, cand, ierarhia Bisericii, timorata, era dispusa sa dea Cezarului mai mult decat i se cuvenea, el a facut ultima mare “nebunie” a vietii sale: a ridicat public glas ferm impotriva demolarii Bisericii Enei din inima Bucurestiului, pornind astfel o lupta fatisa – si, din pacate, solitara la nivel clerical – impotriva unui regim politic scelerat. Acest nou “razboi” al lui cu puterea lumeasca atee si materialista a culminat cu cele “Sapte predici catre tineri”, rostite in Biserica Radu-Voda, in Postul Mare al anului 1978. Aceasta indrazneala a lui nu putea ramane nepedepsita, drept care, in mai 1979, dupa multe sicane si amenintari, a fost arestat, judecat si condamnat la 10 ani de inchisoare pentru activitate dusmanoasa impotriva regimului. S-a eliberat in 1984, in urma unor sustinute proteste internationale, dar, pentru ca era in continuare incomod, in 1985 a fost practic expulzat, impreuna cu familia, in Occident. Cu sufletul a ramas insa aici, in tara, si a dovedit acest lucru cu prisosinta dupa 1989. De atunci, in fiecare an, de obicei  toamna, a venit cu regularitate acasa; si de fiecare data, timp de o luna, cutreiera tara in lung si in lat, intalnindu-se si intretinandu-se mai ales cu tinerii, pentru care avea o aplecare speciala.

Desi grav bolnav, nu a lipsit de la aceasta intalnire cu tara nici anul acesta. Cand eu, realizand cat de grava ii era boala, l-am mustrat, spunandu-i ca a fost inconstient sa plece, in halul in care era, intr-o calatorie atat de lunga si de obositoare, el mi-a raspuns, uitandu-se trist si bland in ochii mei: “Tu nu iti dai seama ca eu am venit sa-mi iau ramas-bun de la voi si, eventual, sa mor aici?”. De murit nu i-a fost dat sa moara aici, dar, conform legamantului facut, s-a intors sa fie inmormantat in pamantul tarii.

TE ODIHNESTE IN PACE, PRIETEN DRAG!

Demostene ANDRONESCU