A APARUT NOUA EDITIE ROMANEASCA A INFERNULUI DANTESC, REALIZATA DE RAZVAN CODRESCU

 DANTE ALIGHIERI

INTRE VIATA SI OPERA* (II)

(Urmare din numarul trecut)

La 18 ani neimpliniti, in 1283, isi pierde si tatal, iar el ramine capul nefericitei familii. Mostenirea parinteasca, desi modesta, il pune la adapost de grijile subzistentei si-i permite sa se ocupe exclusiv de studiu si de poezie, ba chiar sa ia parte la viata mondena si culturala a Florentei, deschizindu-si calea spre viitoarele demnitati publice.

Despre formatia lui Dante nu se stiu prea multe lucruri. In viziunea encomiastica a lui Boccaccio din al sau Trattatello in laude di Dante (III), micutul, in loc sa se joace sau sa trindaveasca in poala parinteasca, si-a dedicat „intreaga copilarie artelor liberale“ (10). Trivium-ul (gramatica, retorica, dialectica) si poate si quadrivium-ul (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) le va fi studiat succesiv cu acelasi dascal Romano evocat mai tirziu (Romanus dictator puerorum), mai intii intr-una dintre scolile particulare din oras, de pe la 1272 pina spre 1277, iar apoi, pina spre 1283, dupa unele izvoare carora nu toti le dau credit, in cadrul colegiului franciscan Santa Croce. S-ar putea sa fi trecut si pe la cel dominican de la Santa Maria Novella. Cu batrinul invatat Brunetto Latini (aprox. 1220-1295), despre care Giovanni Villani spune in Cronica sa (VIII, 10) ca a fost primul care, ajuns intr-o vreme si prior al cetatii, a incercat in mod serios sa-i slefuiasca pe florentini (fu cominciatore e maestro in digrossare i Fiorentini), si pe care Dante in Divina Comedie (cf. Inf., XV, 22 si urm.) il prezinta drept dascal al sau, poetul va avea de-a face abia mai tirziu (spre 1287) si nu intr-o forma institutionalizata. Ulterior ar fi trecut pe la vestitele universitati de la Bologna (in 1287) si Paris (in anii exilului), dar de o pregatire sistematica pe acolo nu poate fi vorba. Pina la urma Dante este mai degraba un autodidact, ce-i drept cu cunostinte impresionante, mai ales in domeniul antichitatii latine, al teologiei scolastice apusene, al liricii si epicii medievale, stapinind destul de bine nu numai latina, ci si provensala si chiar franceza. In ce priveste supozitia tirzie ca Dante, alaturi de alti „stilnovisti“, ar fi facut parte din ordinul secret initiatic al asa-numitilor Fedeli d'Amore (pus in legatura cu supralicitatele mistere ale Templierilor si receptat indeobste ca focar obscur de erezie intelectualista), faptul nu prea poate fi documentat pozitiv.

La 20 de ani (unii sustin ca totusi ceva mai tirziu) se casatoreste, in virtutea vechii promessa, cu Gemma di Manetto Donati, cu care va avea patru copii: Jacopo, Pietro, Giovanni (mort prematur) si Antonia (aceasta din urma calugarita pare-se, sub numele de Beatrice, la Manastirea San Stefano degli Ulivi din Ravenna). Se va fi straduit sa fie un sot responsabil, dar cine stie ce sentimente nu va fi nutrit pentru Gemma, cum probabil nici ea pentru el (cind a fost condamnat la exil, ea a preferat sa ramina cu copiii in Florenta, de atunci iesind, practic, din viata lui Dante (11)).

Nu sint semne ca familia sa fi prevalat vreodata in preocuparile sale. Dupa casatorie, viata lui se imparte mai ales intre scris si imperativele cetatenesti (urmarind o cariera in viata publica, la care va accede ceva mai tirziu si cu rezultate nu tocmai fericite). In 1289 il gasim, calare si cu arma in mina, luptind in rindurile guelfilor la Campaldino (iunie) si Caprona (august).

In 1290 moare Beatrice, la numai 24 de ani. Dante marturiseste in Vita Nuova si in Convivio, dar fara sa ofere detalii, a fi trecut pe atunci printr-o criza grava, pe marginea careia s-au facut fel de fel de speculatii de-a lungul timpului. De orice natura ar fi fost criza respectiva, pare a si-o fi autoexorcizat prin lecturi consolatoare (Boethius, Cicero, Augustin) si prin scris. Intre 1293 si 1295 redacteaza, in volgare, imbinind proza cu versurile (cele 42 de capitole cuprind 31 de compozitii rimate, in cea mai mare parte sonete), pseudo-romanul lirico-filosofic intitulat Vita Nuova. Continua totdeodata sa studieze asiduu filosofia (care pentru Dante acopera tot ansamblul stiintei profane) si teologia, adincindu-i indeosebi pe Aristotel si Toma de Aquino. Cum in 1293, prin niste Ordinamenti di giustizia de inspiratie protoburgheza, promulgate de priorul Giano della Bella, nobililor mari si mici (dar si bancherilor „boieriti“) li se blocase accesul la viata politica florentina, tinarul Dante se vazuse nevoit sa-si limiteze preocuparile la activitatea strict intelectuala. Cind in 1295 magnati si popolo grasso cad la intelegere conjuncturala impotriva lui Giano della Bella (pentru care se cere pedeapsa capitala si confiscarea averii), iar legea se imblinzeste si potentatilor cetatii li se redau drepturile civice cu conditia de a se inscrie intr-o corporatie (breasla), Dante se inscrie, ca poeta si cultore di studi filosofici, in corporatia medicilor si spiterilor, careia ii erau anexati si i bibliotecari (in sensul larg de oameni care, intr-un fel sau altul, traiau din carti, care pe atunci se vindeau prin spiterii – in speta, intelectualii, cum am zice noi astazi).

Acum se precizeaza mai bine si incepe sa se ascuta conflictul dintre cele doua factini guelfe, Albii („ghibelinizantii“) si Negrii (numiti asa dupa factiunile omonime pistoieze). Dante a fost, din capul locului, de partea Albilor, desigur si din pricina aversiunii sale fata de papalitatea contemporana in general si de papa Bonifaciu VIII Caetani (1294-1303) in special (cf. si Inf., XIX, 53-57, dar mai ales XXVII, 70 si urm., unde-l numeste lo principe de' novi Farisei). Aici Boccaccio (Vita, IX) e de parere ca „hotarindu-se deci Dante sa mearga pe calea onorurilor trecatoare si a pompei desarte a slujbelor publice, si vazind ca el singur nu putea sa alcatuiasca un al treilea partid, care, fiind foarte drept, sa doboare nedreptatea celorlalte doua, aducindu-le la unire, s-a alaturat aceluia dintre ele care, dupa parerea sa, dadea dovada de mai multa intelepciune si de mai multa dreptate, savirsind necurmat tot ceea ce stia ca era in folosul patriei sale si al cetatenilor ei“ (12).

In acest rastimp de dinainte de 1300 (an in care este plasata aventura extramundana a Divinei Comedii) trebuie sa fi avut loc in viata lui Dante acea abatere de la „drumul drept“ (la dirrita via) care l-a adus in impasul beznei existentiale (la selva oscura), interpretata mai ales ca defectiune morala, ca eclipsa a starii de virtute. Poate fi vorba de enigmatica criza – aparent surmontata prin compunerea expurgatoare a Vietii Noi – din primii ani de dupa moartea Beatricei (vezi mai sus), sau de ceva petrecut dupa 1295 (an din care s-a indepartat temporar de litere si s-a avintat in viata publica), sau poate chiar de intreaga perioada de 10 ani dintre tristul eveniment si inceputul ideal al poemului, in care poetul, ramas fara farul „ochilor Beatricei“, devenise mai lumesc, mai superficial, mai usuratic. Este foarte posibil sa fie vorba de escapadele prin taverne cu Forese Donati, petrecaretul si risipitorul sau var, sau de o anumita evaziune amoroasa, ale carei urme se pot depista, zic unii, in Rime (13). Fioretta, Violetta, Lisetta etc. ar putea fi insa doar fictiuni si pretexte poetice (14), dupa gustul galant al epocii, ceva mai probabil raminind ca o pasiune reala, dar trecatoare sa stea indaratul acelor rime pietrose (in care o Petra/Pietra nu raspunde indragostitului dupa asteptarile lui, provocind incheierea ca Petra è di fuor che dentro petra face). Altii au opinat ca ar fi vorba mai degraba de o „culpa“ spirituala sau intelectuala: tradarea vremelnica a ortodoxiei religioase (prin ispitirea cu averroismul si epicureismul, cum patise il primo amico Guido – cf. si Inf., X, 62-63), sau a ortodoxiei literare (prin vulgarizarea discursului in raport cu exigentele intelectualiste ale „dulcelui stil nou“). Pina la urma investigatia devine otioasa. 

Cert este ca treptat, dupa moartea Beatricei, poetul se implica mai mult in realitatea curenta, in mersul celor lumesti. „A dorit din tot sufletul onorurile si fastul, poate mai mult decit ar fi avut nevoie glorioasa lui virtute“, observa cu dreptate Boccaccio (Vita, XX; trad. rom. cit.). Traind din plin tensiunile politice ale timpului sau, in care nu va intirzia sa se implice efectiv, cu pasiune, dar si cu rectitudine, Dante, pe care s-ar putea spune ca „il doare Florenta“ si „frumoasa tara unde sì rasuna“, prin raportare la vechea unitate si maretie a Imperiului roman, isi va construi o buna parte din opera in jurul figurii imperiale – mit idealist-nostalgic al unei unitati pina la urma utopice in noul context. Pe fondul luptei acerbe intre Albi si Negri, in vara lui 1300 (15), Dante – dupa ce mai inainte (16) fusese membru, se pare in mai multe rinduri, al diferitelor consilii politico-cetatenesti din complicata structura organizatorica a Florentei (Trentasei del Capitano del Popolo, Consiglio dei Savi, Consiglio dei Cento) (17) – este ales prior. Priorii, in numar de sase, erau cei mai inalti magistrati ai executivului florentin, din care se compunea Signoria. Acestia, intre care se numara de-acum si Dante, pe de o parte isi asuma raspunderea de a-i proscrie pe cei mai radicali dintre capii celor doua partide, pentru a face sa scada violenta conflictului dintre Albi si Negri, iar pe de alta parte tuteleaza respingerea vicariatului papal asupra Toscanei. Toate relele i se trag de la acest priorat: Tutti li mali e tutti l'inconvenienti miei dalli infausti comizi del mio priorato ebbono cagione e principio, avea sa scrie el mai tirziu intr-o epistola care nu s-a pastrat, daca e sa-i dam crezare lui Leonardo Bruni (biograf al sau din secolul al XV-lea, in dezacord principial cu abordarea boccacciana, pe care-si propune s-o corijeze). (Va urma)

Razvan CODRESCU

* Postfata volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune romaneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, proaspat aparut la Editura Christiana din Bucuresti. In textul reprodus aici in serial, notele de subsol sint numerotate in continuarea celor din numarul precedent, pastrindu-se astfel identitatea lor numerica din volum.

10. S-a mai presupus si ca, fiind de vita nobila, pe linga instructia teoretica, ar fi primit, macar in parte, si o initiere in abilitatile si manierele cavaleresti: „calaria, minuirea armelor, dansul, vinatoarea cu soim“ (R. Ortiz).

11. E de presupus ca rudenia cu Corso Donati, lider al Negrilor, a scutit-o in mare masura de efectele colaterale ale dizgratiei in care cazuse sotul ei.

12. Giovanni Boccaccio, Viata lui Dante, trad. rom. Stefan Crudu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965. Vita di Dante si Trattatello in laude di Dante sint doua titluri pentru una si aceeasi scriere boccacciana (redactata in trei variante, cam din 1351 in 1361).

13. Le Rime (pentru care s-a propus la un moment dat, fara succes deplin, si termenul de Il Canzoniere) reprezinta ansamblul poemelor compuse de Dante de-a lungul intregii sale cariere, dar mai ales in prima jumatate a vietii, si care n-au fost incluse in vreo alta opera (cum s-a intimplat, bunaoara, cu cele absorbite in Vita Nuova). Nu este partea cea mai elaborata, dar este, intr-un fel, partea cea mai vie si mai „moderna“ a poeziei lui Dante, pe un registru foarte variat, care merge pe alocuri pina la goliardic si burlesc.

14. Cum este cazul – la alt nivel de transfigurare simbolica si alegorica, mai elaborata si mai intelectualizata – cu acea donna gentile sau pietosa din Convivio, identificata cu Filosofia si indreptatind chiar mai mult decit Beatrice exclamatia perplex-admirativa a lui Cosbuc: „Mare sarlatan acest Dante! A cintat pe o femeie ori un simbol?“ (R. Ortiz).

15. Anul instituirii Jubileului la Roma, de catre acel papa Bonifaciu VIII caruia Albii lui Dante umblau sa-i contracareze pornirile hegemonice, fideli idealului de imperium secular. De altfel, chiar in ajunul alegerii sale ca prior, Dante fusese trimis in ambasada la San Gimignano, in chestiunea refacerii Ligii Toscane a guelfilor (din care faceau parte Florenta, Lucca, Pistoia, Prato si Volterra), de prioritara opozitie fata de pretentiile pontificale.

16. Sigur in 1295-1296, dar se presupune ca si in anii urmatori.

17. Cf. Florentine Tuscany. Structures and Practices of Power, edited by William J. Connell and Andrea Zorzi, Cambridge University Press, Cambridge, 2004; pe scurt, Ramiro Ortiz, „Dante si epoca sa. 2. Italia si Florenta in vremea lui Dante“, in Dante Alighieri, Divina Comedie. Vol. I: Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Romaneasca“, Bucuresti, f. a. [1924], p. XIII si urm.

SAH LA REGE... IN VOLUM

In pragul Sarbatorilor, Dumnezeu a randuit sa impartasim cu totii bucuria aparitiei in volum, la Editura Christiana din Bucuresti, cu ajutorul discret si nepretuit al unor sponsori din vechiul exil romanesc, a studiului istoric al d-lui Gabriel Constantinescu Sah la rege..., privitor la „Declinul monarhiei romane in secolul XX”.

Veteran de razboi si fost detinut politic sub comunisti, licentiat in Filosofie si Ciberneticã, intemeietor si director al Punctelor cardinale (ce pasesc curand in cel de-al saptesprezecelea an de aparitie neintrerupta), autorul si-a publicat  initial textul, in serial, in paginile revistei (din nr. 1-2/1994 panã in numãrul 9/2006), reusind nu numai sa trezeasca asentimentul admirativ al celor care au trait in mare masura evenimentele din prima jumatate a secolului trecut, dar si interesul multor tineri care ignorasera mai inainte adevarata istorie a acelor ani (de obicei masluita, din ratiuni ideologice, in sursele de informare curente).

Solid documentata (a se vedea bibliografia de la finele recentului volum) si calauzita de credinta nestramutata intr-un sens moral al istoriei (nu intamplator serialul aparuse sub rubrica „Lectiile istoriei”), aceasta radiografie criticã nu este doar un istoric al institutiei monarhice si al culiselor ei sub Carol II (1930-1940) si Mihai I (1927-1930; 1940-1947), ci o bine cumpanita sinteza de dreapta asupra lumii romanesti din prima jumatate a secolului XX, cu urmari resimtite – uneori acut – pana in zilele noastre.

Cartea (de aproape 400 de pagini) poate fi procurata, la pretul de 15 RON (pentru strainatate, incluzand si expeditia: 10 EURO), fie de la sediul Punctelor cardinale (Calea Dumbravii 109, Sibiu, cod 550399, tel./fax: 0269/422536), fie de la cel al Editurii Christiana (Sos. Pantelimon 27, sector 2, Bucuresti, cod 021591, tel./fax: 021/2520517), fie prin intermediul societatii de difuzare Supergraph (Str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucuresti, cod 031216, tel. 021/3206119, fax: 021/3191084, e-mail: editura@sophia.ro). In Bucuresti, locul cel mai sigur si mai la indemana este Libraria Sophía (Str. Bibescu-Voda 24, tel. 0722/266618).

Pentru primul trimestru al anului urmator, se are in vedere o lansare la Sibiu, in prezenta autorului si a editorului. (V. A. M.)