DEMOSTENE ANDRONESCU – CEL MAI TANAR OCTOGENAR

Eu, care am numai 48 de ani, nu ma sfiesc sa spun ca intre noi, cei din colegiul redactional al Punctelor cardinale, poetul Demostene Andronescu(l) e cel mai tinar sufleteste. Daca tineretea inseamna candoare, visatorie, disponibilitate si curiozitate vie, atunci se poate intelege – imi asum aceasta o indiscretie admirativa – marturisirea pe care mi-o facea in treacat, acum doar citiva ani: „Stii, oricit ar parea de ciudat, ma simt de parca abia acum stau sa intru in viata!”. Pentru mine (si pentru oricine-l cunoaste mai indeaproape) paradoxul nu este insa acest sentiment sincer de sfioasa prospetime, ci mai degraba faptul ca, tot pe atunci, facindu-si un set de carti de vizita, ca sa intre in rindul lumii, scrisese pe ele asa: „Demostene Andronescu – pensionar”. Iscodindu-l amuzat, mi-a spus ca se sfiise sa-si treaca in dreptul numelui vreo functie, vreun titlu sau vreo alta determinare... Mi s-a parut atunci cel mai tinar pensionar pe care-l cunoscusem vreodata, dupa cum mi se pare astazi cel mai tinar dintre octogenari.

Sfidind senin si neostentativ trecerea anilor, „pensionarul” Demostene Andronescu, autorul volumului – demult epuizat – Peisaj launtric (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, cu frumoasele ilustratii ale maestrului Stefan Orth), ramine, dincolo de determinarile sau nedeterminarile unei biografii deloc comune,  poate ultimul mare poet in viata al temnitelor comuniste.

Nascut la 3 decembrie 1927, in com. Cimpuri, jud. Vrancea, deci intr-o zona ce constituie un fel de tinut de cumpana intre Moldova si Muntenia, Demostene Andronescu are parca si ceva din blindetea molcoma a moldoveanului, dar si ceva din incapatinarea iscoditoare a munteanului; este un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explica poetul) si de activism nestimparat (din care se nutreste luptatorul). Cuminte si necuminte totdeodata, pare sa nu se simta in firea lui decit pe razoarele inefabile dintre realitate si visare, dintre real si ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristete mai senina, de dor romanesc – umbra lui Don Quijote. Donquijotismul apare de altfel, in viziunea sa, ca insemn paradigmatic al unei intregi generatii: aceea a tinarului nationalism crestin romanesc din vremea ultimului razboi mondial („Generatiei mele de Don Quijoti striviti de prea marele lor vis”).

Tinarul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupa, apoi „fratior de cruce” – isi face studiile medii si superioare la Bucuresti; in 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i se va permite sa-si sustina licenta decit in 1969, iar o slujba potrivita cu pregatirea sa nu va obtine decit in 1972, dupa ce ani de-a rindul fusese nevoit sa presteze munca necalificata (caraus la o unitate de reparat televizoare, drept care in dosarele de urmarire ale Securitatii era numit... „Depanatorul”).

Intre 1952 si 1964, cu o intrerupere de doar citeva luni, este detinut politic, trecind pe la Jilava, Gherla si Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de detinuti politici si despre care a scris remarcabile pagini memorialistice). Dupa inchisoare se casatoreste (sotia, „Zaza”, l-a lasat vaduv in 1996) si devine tatal unei fete, Malina Stefana, astazi reputata jurnalista si traducatoare. Securitatea continua sa-l hartuiasca multi ani dupa eliberare, iar versurile sale zac prin „sertare”, in asteptarea unor vremuri mai bune.

L-am cunoscut in 1982, la Ocisor, catun ardelenesc pierdut printre dealuri impadurite, unde fusesem invitati peste vara de prietenul comun Marcel Petrisor, si el fost detinut politic. Albise inca de pe atunci, dar era fiziceste zvelt, iar sufleteste de o admirabila prospetime. Statura dreapta si infatisarea mai degraba uscata il faceau sa para mai inalt decit era. Avea o figura senina, de o stranie candoare, si un verb cald, invaluitor. Intr-o seara, in jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre inchisori si despre figurile ilustre de acolo. Vadind o memorie uimitoare (cum numai la fostii detinuti politici am mai vazut!), ne-a recitat ceasuri intregi, la rugamintile noastre mereu reinnoite, versuri din inchisori. Numai intr-un tirziu, la insistentele gazdei, s-a induplecat sa ne recite, cu oarecare sfiala, si din versurile proprii. Atunci am inregistrat, printre altele, cea mai frumoasa cugetare lirica asupra „nebuniei” eroice si marturisitoare: Nebun, da, sint nebun! Dar, lume, daca / n-ar fi nebuni ai fi de tot saraca. / Caci cei cuminti n-ar face rod nici unii / de n-ar muri in locul lor nebunii...

Aveam sa-l revad abia pe 22 decembrie 1989, cind, purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe cladirea fostului C. C., la rind cu tinerii „revolutionari” (mai tirziu aveam sa aflu ca patrunsese si inauntru, fiind martor la confuzia si panica din acele ceasuri a fostilor potentati comunisti si capi ai Securitatii).

Si iata ca acum se fac 17 ani de cind ne straduim alaturi (donquijoteste?) in redactia Punctelor cardinale, dupa ce esuasem (tot impreuna) cu publicatia Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Crestine). In anii acestia din urma au iesit la lumina multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), dar ele – cu exceptia poeziilor – s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta fara larga audienta. Sper ca pina in primavara viitoare sa-i apara la Editura Christiana un volum mai consistent, insumind versurile si memoriile din inchisoare.

LA MULTI ANI, TINERE FRATE MAI MARE !

Razvan CODRESCU