INTIIUL AN DE LA TRECEREA PARINTELUI CALCIU

            Cunoscuti si necunoscuti au umplut biserica Minastirii Petru-Voda la parastasul Parintelui Calciu. Din Dobrogea, din Bucuresti, din Ardeal, din America si multa lume din Moldova-roata, poate si din alte locuri, au venit la intilnirea cu rudenia, prietenul, camaradul ori duhovnicul lor. Dar au fost destui dintre cei care nu il cunoscusera, iar unii nici nu-l vazusera vreodata in carne si oase, ci il stiau numai din scriituri felurite, din predicile lui citite cindva de altii la Radio “Europa Libera”, si, desigur, din imagini colportate pe aiurea.

            Cu participarea mai multor preoti si diaconi, dimpreuna cu Parintele Iustin Parvu, a slujit Sf. Liturghie Parintele Amfilohie, duhovnicul Minastirii Diaconesti, ale carei maici au izbutit a pune cap la cap prima biografie detaliata a Parintelui Calciu, o carte de 350 de pagini pe care n-o poti lasa din mina o data ce ai ajuns s-o parcurgi. Parintele Amfilohie a tinut si predica. O zi inainte fusese ziua numelui sau, asa ca, de buna seama, nu doar prezenta mistica a Parintelui Calciu, ci si Sf. Amfilohie, de meserie judecator inainte de a se fi calugarit, l-a indemnat pe Parintele Amfilohie sa judece pacatul zilei prin predica sa. A fost atit de insufletitor intru toate cele trebuincioase tamaduirilor disolutiei curente, incit, la sfirsit, multimea n-a mai putut sa multumeasca in forma binestiuta, “Sa traiesti, parinte...”, ci a facut-o cu un strasnic si cutremurator: “Sa traiesti, Maria ta!”. Era din nou tara lui Petru-Voda, si a lui Stefan-Voda, si a lui Hristos Domnul...

            Dupa slujirea Sfintei Liturghii in biserica, o parte din preotii slujitori s-au dus la mormint. Si l-au aflat tare frumos pregatit. E de banuit ca maicile de la minastirea din josul muntelui il impodobisera, caci sint anumite detalii ale unei astfel de podobii la care barbatia nu are acces. La capatii ramasese tot crucea de lemn, de la inmormintare, dar, bine ingrijita, ea nu capatase cenusiul tern al lemnului vechi, ci reflecta auriu lumina zilei. Pamintul era acoperit cu un strat compact de cetina atit de mestesugit asezata incit cineva care n-ar fi vazut vreodata brazi ar fi socotit indata ca acel covor des si viu era darul vreunei plante crescute, din mila lui Dumnezeu, chiar acolo, pe mormint. Din verdele acela ieseau, raminind solidari cu el, bobocii unor trandafiri galbeni, doar putin desfacuti, inchipuind o cruce intinsa subtire, dar riguros si cu putere, pe toata lungimea locului, care n-ar fi lasat pe nimeni sa uite ca rinduiala Parintelui Gheorghe Calciu a fost, in toata vremea vietuirii sale, corespondenta cu Crucea. Asa cum pilduitor a asumat-o: cu jertfa si cu iubire. Discret lipite de piciorul crucii de trandafiri, in partea cea mai de jos, de-a dreapta si de-a stinga, citeva floricele rosii si albastre implineau un stindard simbolic al suferintei si bucuriei Parintelui Gheorghe.

            Mai apoi, maicile, carora din ce in ce mai multi le tineau isonul, au cintat psaltichia draga parintelui: pricesnele Aiudului si colinde mai vechi ori mai noi.

Prietenii parintelui, caci de-acum toti ii erau prieteni, nu s-ar mai fi lasat dusi si au ramas inca o vreme, rasfirati prin cimitir, amintindu-si, povestind si bucurindu-se cu masura ingaduita de context. Parintele insusi fusese un om vesel, cu mult si rafinat umor, iar multele dureri nu ii redusesera niciodata aceasta dimensiune.

De la fiul parintelui, Andrei Calciu, si tinerii americanii convertiti, veniti impreuna de peste ocean, pina la batrinii camarazi din inchisoare si tinerii de prin tara noastra care il iubisera mult, toti simteau nesmintit ca Parintele Gheorghe nu e mort, ci traieste in loc luminat, in loc de verdeata, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea, si unde lumina fetei Lui il bucura in veac.

Viata acestui drept ne este temei de dragoste, de nadejde si de credinta, iar putinele lacrimi pe care cineva le-a vazut, poate, cazute in ziua aceea pe mormint, nu sint pentru Parintele Gheorghe, ci mai degraba pentru noi, cei ramasi fara el...

Lucian D. POPESCU

S-A STINS SI PARINTELE IOANICHIE BALAN

In noaptea de 21 spre 22 noiembrie, in jurul orei 02.00, a trecut la Domnul si Parintele Arhimandrit Ioanichie Balan, de la Sf. Minastire Sihastria. Dupa o lunga si foarte grea suferinta, un alt mare duhovnic si carturar al Bisericii Ortodoxe ne lasa mai singuri aici. Dar nu ne indoim ca va spori ceata de dincolo a rugatorilor si mijlocitorilor pentru iertarea pacatelor noastre.

Parintele Ioanichie s-a nascut la 10 februarie 1930, in Stanita, jud.  Neamt, avind la botez numele de Ioan. A absolvit Liceul Comercial din Roman (1942-1949) si Institutul Teologic Universitar din Bucuresti (1971-1975). A fost frate in Minastirea Sihastria (1949), unde a si depus voturile monahale si a fost hirotonit ierodiacon (aprilie 1953). In 1979 a fost hirotonit ieromonah, opt ani mai tirziu – hirotesit protosinghel, iar in anul 1992 a devenit arhimandrit. A scris cartile: Patericul romanesc (Bucuresti, 1980), Vetre de sihastrie romaneasca (Bucuresti, 1981), Convorbiri duhovnicesti (vol. I, Ed.  Episcopiei Romanului, 1984; vol. II, aceeasi editura, 1988), Marturii romanesti la Locurile Sfinte (Ed.  Episcopiei Romanului, 1986), Calauza ortodoxa in biserica (Iasi, 1992), Calauza ortodoxa in familie (Iasi, 1993), Randuiala Sfintei Spovedanii si a Sfintei Impartasanii (Iasi, 1993), Parintele Paisie duhovnicul (Iasi, 1993), Parintele Cleopa duhovnicul (Iasi, 1994), Convorbiri cu teologi ortodocsi straini (Iasi, 1994). Cartile sale au aparut in mai multe editii si au fost traduse in limbi de circulatie internationala.

Parintele Ioanichie a fost inmormintat simbata 24 noiembrie, la Minastirea Sihastria, de care ramine legat in eternitate. Dumnezeu sa-l odihneasca! (C. T.)