LEGIONARI IN HAINA LUI HRISTOS

            In primavara lui 2007, a fost publicat la noi primul martirologiu oficial [1]. Demersul este stiintific si modern in tehnica abordarii, lipsit de angoasele idiosincraziilor curente (multe dintre ele bariere reziduale ale istoriografiei comuniste, nutrite de conventionalismele actuale). Ceea ce normalizeaza situatia este fundamentarea teologica a lucrarii.

Cercetatori autentici, autorii biografiilor nu pretind rezolvarea exaustiva a chestiunii, ci anunta ca acesta este doar un prim pas in cercetarea suferintelor martirilor credintei din perioada comunista. Stradania onesta ce transpare din fiecare pagina exclude reprosurile prezumtioase, care ar supune tema sau metoda discutiei, in dauna teo-logiei, si tot ceea ce ramine de vazut este rezultatul: un excelent instrument cultural, de uz crestin, duhovnicesc, dar nu numai.

Alcatuirea unui martirologiu este dictata de o trebuinta care se plaseaza intre cinstirea eroilor si comuniunea cu sfintii.

Cinstirea eroilor este materialul de lucru al unei istorii educative, neindoios rodnica. Valoarea ei se poate dilua, rau practicata, prin caderea intr-o mindrie pseudo-patriotica [2], dar se poate pierde, mai nou, prada modei demitologizante. Chiar facuta cuviincios si temeinic, cinstirea eroilor intr-o lume desacralizata nu are mari sanse sa se sustraga intrebuintarilor propagandistice, iar asta daca nu cumva se preface rapid in uitare.

Eroii – altii decit martirii – nu sint ignorati de comunitatea crestina carora apartin si sint pomeniti la Sf. Liturghie, intr-o ectenie speciala, cu formula “cei cazuti in lupta pentru apararea tarii”.

Dar cu martirii este altceva, desi uneori ei pot fi identificati la o prima vedere cu eroii. Martir vine din elineste, unde insemna martor, iar in romana a patruns in unele cuvinte cu sensul direct (marturie, martor), iar in altele a dobindit o nuanta jertfelnica speciala (marturisitor, martir). Caracteristicile martirajului avute in vedere de autori, din incuviintarea Bisericii, sint: moartea prin violenta (martyrium materialiter), ura fata de credinta manifestata de prigonitori (martyrium formaliter ex parte tyranni) si acceptarea constienta a voii lui Dumnezeu [3] (evident in sensul acceptarii martiriului, cum reiese explicit din formula latineasca martyrium formaliter ex parte victimae).

Consecinta imediata este ca martirii ale caror biografii sint consemnate aici ocupa de acum inainte in mod oficial in Istoria Bisericii Universale aceeasi pozitie pe care o au, spre exemplu, martirii primelor veacuri. Pe linga recunoasterea istorica bisericeasca, eventuala canonizare a unora dintre ei ii va plasa si in sinaxar. Din acel moment, ei vor dobindi nu calitatea de sfinti, pe care vor fi avut-o demult in fata lui Dumnezeu, ci recunoasterea ca atare de catre cei vii, care, prin rugaciuni particulare si liturgice, vor intra in comuniune cu ei.

Rugaciunea adresata sfintilor este una de intercesiune, de mijlocire catre Dumnezeu, iar aceasta opereaza pe masura legaturii rugatorului cu sfintul, care este o legatura de iubire. Dragostea rivnitoare a rugatorului este cu atit mai mare cu cit el intelege si crede, crede si intelege purtarile sfinte ale celui caruia i se roaga. Or, aceasta intelegere credincioasa, prefacuta de rugaciune in apropiere mistica, precum si ajutorul duhovnicesc dat de sfint, pot fi inlesnite de apropierea in timp si spatiu, si nu este nimic minimalizator utilitarist in asta, ci doar observarea raspunsului la o chemare spirituala. Iar cunoasterea nemijlocita a unui sfint imbunatateste in inima credinciosului apropierea de orice alt sfint si de Insusi Dumnezeu. Cineva care a cunoscut pe unul dintre martiri, scria: “Din momentul in care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare. Cunoscindu-l pe el, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamint a fost spulberata din sufletul meu” [4].

Intr-o istorie profana, persoanele ale caror biografii sint prezentate aici ar fi in mod net declarate invinse, eventual victime nevinovate ale unei ideologii aplicate, cu care au intrat intr-un ireductibil conflict. Dar masurat teologic, fiecare dintre acesti marturisitori este un cuceritor al Imparatiei Cerurilor, caci, oricare ar fi aparentele, nu e nimic inutil in jertfa crestinului, fie el solitar ori in ceata sa.

Tarani ori intelectuali, luptatori ori preoti, legionari, taranisti ori liberali, mireni ori monahi – uneori categoriile intersectindu-se –, crestinii acestia s-au purtat asa pentru ca nu puteau altfel. Iar in ce fel s-au purtat, ramine de vazut pentru fiecare in parte, insa numitorul comun al purtarii lor este ca determinantul comportamental era credinta in Hristos, care ii punea vrind-nevrind intr-o adversitate mortala cu statul comunist. Duicu Ion, taran din Domasnea, judetul Caras-Severin, prefacut in luptator impotriva trupelor de Securitate in Muntii Banatului, scria in jurnalul sau: “... ne prindea mirarea si ne intrebam noi, singuri, de ce comunismul nu mai lasa libertatea popoarelor si ridica de la om credinta in Dumnezeu si-l face sa nu mai creada in Biserica si in toate cele facute de Dumnezeu, spunind ca toate sint din natura. Cind am auzit astfel de murdarii, ne intaream si mai tare in lupta si eram hotariti ca mai bine vom muri decit sa ajunga timpul ca singuri sa avem curajul de a zice ca nu este si nici nu a fost Dumnezeu...” [5] (s. n.). Ceva de felul acesta – profetic si inspaimintator – intarea pe atunci inima fiecarui binecredincios pe care comunismul sistematic nu avusese inca timp sa-l reeduce, sa-l perverteasca, sa-l blocheze.

            Dintre cei 96 de crestini ortodocsi ale caror biografii sint prezentate, 17 sint in mod cert legionari, fiind foarte probabil ca, in afara de acestia, au mai fost legionari Spiru Blanaru si parintele Dumitru Mihailescu. Apartinatori ai altor partide sint: 8 taranisti si 4 liberali.

            Nu doar relatia cantitativa este izbitoare, ci mai ales consistenta crestina la acesti legionari de la care, dind credit istoriei lumesti, ne-am astepta la altceva. Dar, dupa cum am spus, aici nu cele ale lumii, ci cele ale lui Dumnezeu au a se arata, si tocmai pentru aceasta avem a ne raporta teologic si spiritual la materialul documentar, refuzind orice deturnari istoriciste sau, daca prin absurd ar fi posibil, politicianiste. In ordine alfabetica, intre ei au fost Valeriu Gafencu, numit inca din timpul vietii “Sfintul inchisorilor”, maica Mihaela Iordache, Gheorghe Jimboiu si Constantin Oprisan. In mod evident, acestia, alaturi de generalul de divizie Ion Arbore (despre care se cunosc, din pacate, doar putine lucruri), sint, datorita trairii si faptelor lor, incepind cu arestarea si pina la moartea martirica, primii candidati la inscrierea in calendar.

            Maica Mihaela Iordache s-a dus la minastire in 1942 si a fost arestata de comunisti in 1955 de la Minastirea Vladimiresti, o data cu parintele Ioan Iovan, fara mandat, pe motiv de “agitatie publica”, pretext abandonat ulterior in favoarea mai gravei acuzatii de “uneltire contra ordinii sociale”. A declarat cu hotarire, in interogatoriile luate de securisti, ca va lupta intotdeauna impotriva ateismului, ca a ascuns fugari la minastire si ca nu i-ar denunta niciodata [6]. Si-a recunoscut deschis trecutul legionar, iar in arhiva CNSAS se afla o declaratie care arata cum intelegea ea datoria legionarului in regimul comunist: “Rostul miscarii legionarilor este de a apara si sprijini Biserica, sa propage in rindurile populatiei virtuti crestine si a atrage populatia alaturi de Biserica. Ca legionarii vor trebui sa dea ei insisi exemplul lor personal ca apara Biserica si ca sint uniti impotriva celor care sint contra lui Dumnezeu”. A fost condamnata la 25 ani munca silnica. A murit in 1963, in penitenciarul Miercurea-Ciuc.

Din declaratia doamnei Maria Constantinescu [7], care a fost detinuta impreuna cu maica Mihaela, rezulta ca aceasta, desi avind o alimentatie de detentie mult inferioara celei minim admisibile, postea in mod obisnuit lunea, miercurea si vinerea, fara sa manince in timpul zilei, ci, numai dupa asfintit, putina piine si apa. Lucrul nu era o rigiditate formala, ci un exercitiu duhovnicesc, caci le scria din inchisoare calugaritelor de la Vladimiresti: “... munciti toate dupa putere, nu exagerati cu postul decit in ispite mari” [8]. Declaratia aceleiasi camarade de celula arata ca avea un program special de rugaciune chiar in perioadele in care plecarea genunchilor era aprig prigonita, astfel ca trebuiau sa vegheze impreuna in fiece noapte spre a putea gasi momentele potrivite.

Din cauza regimului penitenciar, a capatat o serie de afectiuni grave. Desi bolnava, a refuzat in special examenul ginecologic si orice procedura invaziva. Explicatia avea sa o dea intr-un inscris adresat comandantului penitenciarului: “Mai inainte de a se incerca deci o refacere fizica, determinata de conditiile speciale ale vietii din inchisoare, nu pot accepta operatia propusa, iar la acest regim, desigur, nu am nici o pretentie, fiind detinuta si nu om liber cu dreptul la viata” [9]. Prin urmare, monahia Mihaela nu refuza, din vreo conceptie absurda, insusi tratamentul medical, ci nu era dispusa a-si pune trupul si intimitatea la indemina experimentelor comunistilor. Dupa o refacere doar partiala, a fost trimisa la munca si s-a intors la Miercurea-Ciuc si cu alte boli, in urma carora a murit in chinuri atroce [10].

Exista mai multe marturii despre aceasta marturisitoare. In chipul ei s-a vadit asemanarea lui Dumnezeu, caci pentru El a luptat “lupta cea buna”, pentru dragostea lui Hristos a mers la inchisoare si cu ajutorul Duhului Sfint a indurat acolo cu resemnare orice chin [11].

Gheorghe Jimboiu a fost arestat de comunisti in 1949 pentru a fi incercat sa organizeze, impreuna cu studentimea brasoveana pe care o conducea, rezistenta anticomunista. In ancheta care a durat un an, a fost torturat salbatic, ruinindu-i-se sanatatea, dar probabil ca acest lucru a fost cel care l-a sustras “experimentului Pitesti”. A ramas in inchisoare pina in 1963, cind, cu citeva zile inainte de eliberare, a murit din cauza afectiunilor medicale. Amintirile lui Ioan Ianolide [12], Liviu Branzas [13], Aristide Lefa [14] si Dumitru Bordeianu [15] converg: un tinar chinuit trupeste, dar cu infatisarea coborita din iconografia bizantina, care ii binecuvinta pe prigonitori, care nu se plingea niciodata, vesnic rugator lui Dumnezeu (inclusiv atunci cind era torturat), feciorelnic, bun si iubitor in mod neconditionat, subtil cunoscator al poticnelilor sufletesti si indrumator spiritual temeinic, urmator al liniei “Sfintului inchisorilor”.

Semnul cu care viata unui drept se incununeaza este felul in care el moare sau, mai exact, trece prin moarte la viata. Dupa 14 ani de inchisoare, pe cind detinutii politici incepusera sa iasa din inchisori, Gheorghe Jimboiu, tuberculos si cirotic, statea in deplinatatea duhovniciei sale in fata mortii si nu avea decit nadejdea mintuirii: “Nici un semn de neliniste nu i se poate citi pe chip. Poate ca altii ar fi cazut in disperare si ar fi batut la usa ca sa fie dusi la spital. El bate la o alta poarta, cu credinta si cu smerenie: la poarta Cerului spre care nazuieste” [16].

            Despre Valeriu Gafencu, “Sfintul inchisorilor”, sint o multime de marturii. Cea mai cunoscuta dintre faptele sale este salvarea pastorului protestant Richard Wurmbrand, cu pretul propriei vieti, prin daruirea unui antibiotic pe care Gafencu il primise, tot in dar, de la un anume Victor Stratan, si el bolnav de TBC, dar nu grav. Acesta, iubindu-l mult pe Gafencu, voia sa-l vada salvat, dar Gafencu voise si el sa salveze pe cineva si izbutise. Alta data, tot asa, un cerc al raiului s-a inchis intre detinuti, inlesnit de Gafencu, cind un obiect daruit de el unui oarecare s-a plimbat, dar din dar, pe la mai multi, ajungind din nou la cel de la care plecase, fara ca cel care i-l daruise lui Gafencu sa stie ca, de fapt, era al acestuia [17].

            “Du-te dracului!”, i-a spus un inspector al penitenciarelor lui Gafencu. “Vom avea grija sa mori incet, chinuit, pina ce vei renunta la Hristosul acela cu care vrei sa ne sperii. Pe El si pe tine, pe toti va urim, ba, si va vom distruge! [...] Noi, ba, noi sintem hristosul lumii acesteia!”. Gafencu i-a raspuns: “Dumnezeu sa va ierte, domnule, si a plecat capul in rugaciune, asteptind porunca sa fie zdrobit” [18]. Prigonitorul, dupa cum se vede, il neaga pe Dumnezeu, dar nu si pe diavol; il uraste pe “Sfintul inchisorilor” si pe Hristos, dar, intr-un fel, graieste adevarul, caci in vorbele lui si in atitudinea “Sfintului” se pot identifica toate datele martirajului: ura, ucidere si acceptare.

            Exista istorii uimitoare in legatura cu Valeriu Gafencu, intre care unele certifica veritabile minuni [19], insa ceea ce nu poate fi pus la indoiala de absolut nimeni, sint semnele adincii paci duhovnicesti si ale cunoasterii mistice pe care el le-a dobindit prin rugaciune, dragoste si nadejde, de-a lungul grelei petreceri a vietii sale in recluziune (din 1941 in 1952).

Murind in inchisoare la virsta de 31 de ani, dupa grozave suferinte fizice [20], si cunoscindu-si mai dinainte sfirsitul, el a lasat cu limba nu de moarte, ci de inviere: “... sa duceti duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!” [21].

Constantin Oprisan este cazul cel mai complicat. Se pot retine datele excelentei intelectuale si academice, complexitatea sa culturala, anecdotica incredibila si draceasca a reeducarii prin tortura fizica si pervertire sufleteasca al caror obiect a devenit si el la Pitesti, dar acestea nu sint indeajuns.

“Fenomenul Pitesti” este episodul esential al istoriei contemporane, dar istoriografia s-a incapatinat sa ramina nepregatita sa il primeasca. Teologic cercetat, Pitestiul exclude solutia rudimentara de a-i pune fata in fata pe tortionari si pe reeducati, de a stabili cronologii si cauzalitati.

Parintele Gheorghe Calciu, fostul student Calciu de atunci, spune despre Pitesti: “A fost  un razboi intre bine si rau. A fost o incercare. A fost un univers in care binele si raul s-au luptat. Batalia s-a dat in inima noastra. Dar inima noastra n-a fost un cimp inert, ca un cimp de batalie geografic. Ci campul acesta din inima noastra trebuia sa incline de o parte sau de alta, inspre biruinta iadului, sau inspre biruinta raiului. Cred ca in multe imprejurari, din cauza teroarei si a spaimei, inima noastra a dat diavolului castig de cauza. Dar pana la urma Dumnezeu ne-a intors pe fiecare inapoi. Ne-a dat la fiecare sansa de a da ultima batalie. Caci ultima batalie n-a fost la Pitesti. Ultima batalie a fost in inima noastra, atunci cand am scapat din Pitesti. Si pentru cei mai multi, in inima celor mai multi, ultima batalie a fost castigata de Dumnezeu” [22]. Iar in alta parte, poate si mai lamurit, spune: „Ca sa intelegem ce a fost Pitestiul trebuie sa ne ridicam deasupra faptelor si sa ajungem la radacinile raului, la mecanismele interioare ale perversiunii si la dimensiunea ei metafizica. [...] Acolo au fost luptele intre bine si rau in care calaii si victimele n-au fost decit simple instrumente” [23].

De la un anumit grad de saturatie, satanismul nu mai suporta masca si se autodenunta. Aici, a facut-o prin glasul sefului chinuitorilor: „Daca Hristos ar fi trecut prin miinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi inviat. [...] Eu sint adevarata evanghelie. Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stirvurile voastre” [24].

„Experimentul Pitesti” s-a sfirsit cu un proces judiciar prin care Securitatea, adevaratul organizator al experimentului, intentiona sa arunce vina organizarii pe insisi detinutii prinsi in aceste intimplari. Constantin Oprisan nu a fost inclus in lotul din proces, el nefiind socotit reeducat [25]. Planul Securitatii a fost eroic dat peste cap de Gheorghe Calciu, cel care pina atunci fusese „ingerul cazut cu ochi albastri”. „Fenomenul Pitesti” avea sa se intregeasca, insa, prin evenimentele imediat urmatoare din penitenciarul Jilava. Acolo, prin vietuirea patimitoare a lui Constantin Oprisan, Hristos a biruit iadul reeducarii.

„Casimca era o sectie speciala a Jilavei [...] la sapte metri sub pamint. [...] intr-o hruba in forma de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fara lumina naturala, fara aer. Toata aerisirea se facea prin trei gauri care erau jos, la usa. [...] A fost o sectie de exterminare, cu regim dur, bataie, infometare si persecutie speciala! [...] Securitatea ne-a impartit in asa fel incit in fiecare celula sa fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au bagat pe Costache Oprisan care-si scuipa plaminii – nu fac o figura de stil, realmente in fiecare dimneata scuipa cheaguri de singe si bucati de plamini! [...] In celula cu cei doi nebuni au murit toti! Noi am rezistat fiinca ne-am grupat in jurul lui Constantin Oprisan, care a fost un om deosebit, un adevarat sfint! [...] Da, era seful Fratiilor de Cruce pe tara. Era un fel de inteligenta geniala. Omul acesta, tot ce facea, facea la perfectie. Trecuse prin Pitesti. Fusese distrus fiziceste. Probabil ca si sufleteste, dar, in orice caz, se refacuse. Avea o credinta atit de adinca si o seninatate asa de puternica, incit raspindea lumina in jurul lui ca sfintii! Era desprins de toate cele lumesti si traia intr-o rugaciune aproape permanenta, intrerupta doar de convorbirile cu noi. Niciodata nu s-a plins pentru boala lui, niciodata nu a acuzat pe nimeni pentru ce i s-a facut. Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea de iertare si de dragoste. Mi-aduc aminte ca acolo, la Casimca, in timpul experimentului acestuia pe care il facea Securitatea cu noi, cu sufletele si trupurile noastre, veneau din cind in cind, de la Securitate sau de la partid, nu stiu de unde, oameni imbracati civil, cu niste figuri reci, care deschideau usa si se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de ora, o jumatate de ora! Nu spuneau niciun cuvint. [...] Lasau in urma un fel de groaza si simteam ceva demonic in ei. Si cind noi, tulburati, incepeam sa vorbim despre asta, Costache Oprisan ne spunea: «Si pacatosii se mintuiesc, si criminalii se mintuiesc! Lasati-i in pace!». Si atitudinea lui convertea cu adevarat sufletele noastre...” [26].

Scriitorul Marcel Petrisor, fostul student detinut in aceeasi celula a Casimcii Jilavei cu Oprisan, Calciu si Iosif V. Iosif, si singurul nelegionar intre acestia, nu a fost martorul patimilor de la Pitesti. A fost insa martorul pieirii si al izbaviirii din Jilava, despre care a scris in cartea sa Secretul Fortului 13 [27], si socoteste ca Pitestiul a fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca cel care vrea sa-si duca intreg neamul la mintuire sa stie ca trebuie sa inceapa exercitiul cu el insusi si sa mai stie ca potrivnicia raului va fi pe masura hotaririi sale. Constantin Oprisan a murit martiric in Casimca Jilavei, iar grauntele acesta, murind, a rodit, caci si prin parintele Calciu, si prin alti inviati, Hristos avea sa calce moartea Pitestiului.

Sintem incredintati ca toti acesti martiri – cei stiuti, si inca altii, nestiuti – sint in veac fericiti, intrucit cu adevarat au fost saraci intru duhul, au plins, au fost blinzi, au flaminzit si au insetat de dreptate, au fost milostivi, curati cu inima, facatori de pace, prigoniti pentru dreptate, au fost ocariti si prigoniti si s-a zis tot cuvintul rau impotriva lor chiar pina astazi, mintindu-se din pricina lui Hristos. Si au facut lucruri de acestea in chipul cel mai propriu, spulberind din noi gindul viclean ca Predica de pe munte n-ar putea fi traita deplin, cu barbatie si in toata vremea.

Asadar ne vom ruga ca si pe noi sa ne invredniceasca Dumnezeu sa ne adaugam in pace si cu pocainta acestui neam de crestini. Amin.

Lucian D. POPESCU

Note:

1 Martiri pentru Hristos, din Romania, in perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2007.

2 La comunisti, de pilda, anamneza de acest tip era exclusiv propagandistica si a atins cu cinism performanta de a lauda prestatia comunista a celui ucis pe ascuns chiar de “partid” (cazul unui Lucretiu Patrascanu), ori performanta de a-l da pe un tradator drept unul care se jertfeste constient pentru “cauza” (cazul unui Vasile Roaita).

3 Martiri pentru Hristos..., ed. cit., p. 11.

4 Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, pp. 370-371.

5 Martiri pentru Hristos...,  ed. cit., p. 420.

6 Ibidem, p. 366.

7 Declaratie facuta la 4.11.2007, necontinuta in lucrarea ce face obiectul studiului de fata.

8 Martiri pentru Hristos..., ed. cit., p. 370.

9 Ibidem, p. 369.

10 Ibid., p. 370.

11 Ibid.

12 Intoarcerea la Hristos. Document pebtru o lume noua, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006.

13 Raza din catacomba. Jurnal din inchisoare, Bucuresti, Ed. Scara, 2001.

14 Fericiti cei ce pling, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1998.

15 Op. cit..

16 L. Branzas, op. cit, p. 225.

17 I. Ianolide, op. cit., p. 136.

18 Ibid., p. 146.

19 Sfintul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2007.

20 Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfintul inchisorilor din Romania, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 118.

21 I. Ianolide, op. cit., p. 190.

22 Viata Parintelui Calciu, dupa marturiile sale si ale altora, editie ingrijita la Minastirea Diaconesti, Ed. Christiana, Bucuresti, 2007, p. 56.

23 In Puncte cardinale, septembrie 2004, p. 5.

24 Gh. Andreica, citat in Sfantul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu..., ed. cit., p. 112.

25 I. Ianolide, op. cit., p. 16.

26 Viata Parintelui Calciu..., ed. cit, p. 56.

27 Ed. Timpul, Iasi, 1994.