PARINTELE CALCIU, RASCUMPARATORUL

                                                            “Singura sansa de supravietuire a crestinismului

                                                            rasaritean este aceea a unui razboi intru Cuvint.

                                                            Solutia noastra e aceea a lui Calciu-Dumitreasa...”

Monahul Nicolae Steinhardt [1]

            Vietile povestite ale sfintilor nu mai impresioneaza prea tare pe majoritatea celor care le afla astazi. Si pentru asta se pot da diverse explicatii. E cumva de inteles ca se intimpla asa, intrucit sfintii au trait, in marea lor majoritate, pe alte meleaguri, cu foarte mult timp inainte si, oricum, intr-o cu totul alta lume. De la o distanta care nu e doar temporala si spatiala, omul de azi “consuma” literatura hagiografica fie ca pe cea a basmelor cu un oarecare miez de adevar, fie ca pe o productie simbolica in sens comun. Dintr-o astfel de pozitie, credinciosul de azi e inclinat in cel mai bun caz spre o evlavie controlata si retinuta, care nu e esential diferita de neutralitatea caldicica.

            Puterea mijlocitoare a sfintilor cei mai din vechime nu se imputineaza pentru trecerea timpului, ci, daca se intimpla sa ni se para ca se imputineaza, aceasta se petrece pentru ca se subtiaza staruinta credinciosului si insasi credinta lui. Iar diluarea credintei nu inseamna numai ingrosarea spiritului “liber cugetator”, ateizant, ci si, pe alt versant, alunecarea in superstitie. Dar se mai intimpla sa existe si neputinta noastra de a ne hrani spiritual, psihic si duhovniceste din pilda celor indepartati in timp si spatiu si de care nu ne putem apropia altminteri.

            Stim bine ca paradigma salvarii este imitarea lui Hristos, Care ne-a dat ceea ce in teologie se numeste “mintuirea obiectiva”, dar particularitatile slabiciunilor noastre ne indreptatesc sa zicem ca nu putem. Si poate ca si pentru asta Dumnezeu a rinduit sa existe in lume, dupa trecerea Sa teandrica pe aici, tot felul de chipuri si asemanari ale Sale, adica tot felul de sfinti, dupa care, poate, ne-ar fi mai la indemina sa ne luam intru asemanarea cu Fiul Omului.

            Oricine se poate mintui – acestui tip de mintuire individuala i se spune teologic “mintuire subiectiva” – orice daruri ar avea acel cineva, oriunde si oricind, numai sa nu se amageasca socotind ca “oriunde” si “oricind” pot insemna “mai incolo”, “mai tirziu” sau “data viitoare”. Tot astfel, desigur la alte proportii, a devenit limpede ca un sfint isi va fi putut incepe traseul vietuirii exemplare de oriunde si de oricind. Iar in spatele sfintului poate fi deslusita silueta mai indepartata sau mai apropiata a oricarui fel de om: a medicului ori a taranului, a imparatului ori a cersetorului, a judecatorului ori a tilharului, a militarului ori a vaduvei, a episcopului ori a neofitului, a geniului ori a celui nu prea mintos, a teologului ori a vamesului, a fecioarei ori a desfrinatei. Dumnezeu Si-a oglindit harul in unii ca acestia si inca in multe feluri de “categorii socio-psiho-profesionale”. Si nici o clipa dupa petrecerea Sa prin aceasta lume, Hristos nu a mai lasat-o fara plamada sfintului: in fiece zi, sub soare a trait pe cite undeva cite un sfint, macar ca adesea nimeni nu l-a stiut cunoaste.

            Patericele livreaza exemple pentru o bogata ilustrare a faptului ca Dumnezeu Proniatorul a facut ca oamenii din tot locul si din toata vremea sa aiba in apropiere modele de dreapta vietuire, adecvate mentalitatii respective, adica potrivite intelegerii cu mintea si totodata cu inima. Or, a ignora aceste modele ar insemna nu doar sa ratezi imbunatatirea, ci sa sporesti in pacat. Caci daca poate fi un “efort prea mare” de credinta si de studiu sa percepi consistenta reala a existentei unui sfint al primelor veacuri, e cu neputinta sa nu te patrunda sufleteste si rational dreapta vietuire, duhovnicia sau jertfa cuiva de linga tine.

* * *

Istoria recenta a Romaniei este marcata pina astazi de experimentul comunist, iar marele faliment spiritual, social si economic al tarii, care reverbereaza in continuare degenerant si pervers si pe care nici un om rezonabil nu il neaga, este rezultatul direct al acelei colosale si nebunesti rataciri “de-a stinga”. Dar, in trecerea prin desertul distructiv al socialismului “stiintific”, nu toti au colaborat cu “sistemul”, nu toti s-au acomodat si nu toti au exersat compromisul “indreptatit”.

            In prima perioada a “democratiei populare” romanesti, adica pina in 1964, o ampla si constanta teroare a aruncat in inchisori, cu condamnari disproportionat de mari fata de faptele ori tentativele imputate, pe toti cei care erau sau puteau fi intr-o oarecare opozitie cu regimul. O mare parte dintre acesti detinuti au fost exterminati in conditii cel putin la fel de bestiale ca si cele pe care istoria acceptata a holocaustului le-a facut notorii (spre deosebire de holocaust, crimele comunismului, desi de vreo 10 ori mai numeroase la nivel mondial, isi asteapta inca studierea, cuantificarea, dezvaluirea).

            In 1964, toti cei ramasi in viata au fost eliberati din puscariile obisnuite si lasati oarecum liberi in nefireasca puscarie care devenise intre timp Romania intreaga. Fostii detinuti care nu fusesera definitiv zdrobiti sufleteste in in inchisoare erau dupa eliberare indeaproape urmariti, terorizati si santajati in diverse grade, atita timp cit autoritatile nu erau convinse ca le-au anulat eventualele disponibilitati “contra-revolutionare”.  Eventuala “disidenta” – termenul acesta devenit comun este totusi gresit folosit in legatura cu cei care erau perceputi ca “oponenti” ai comunismului, pentru ca, la rigoare, “disidenta” desemneaza o abatere in cadrul curentului oficial – era suprimata prin abuzuri asupra psihicului si prin izolarea “disidentului”. In aceasta a doua perioada comunista, cei mai multi dintre cei ce erau inchisi din motive politice – extrem de putini in comparatie cu perioada anterioara – au fost pusi sub false acuzatii penale de drept comun. Cazurile de “opozitie politica” – iar conceptul acesta nu avea intelesul minimal, aproape frivol de astazi, ci acoperea o gravitate hipertrofiata, mortala – au fost destul de putine si perfect suprimate de regimul de stat, prin serviciile secrete, ca element activ, si prin paralizia sociala generalizata, ca element pasiv.

            Biserica Ortodoxa Romana pastreaza cu multa, multa chibzuinta traditia de a lasa timpul indelung, poate prea lung, sa cearna recunoasterea intru canonizare a alesilor lui Hristos, dar, pe de alta parte, este singura insitutie publica (Biserica e si asta!) care a pus in lumina si altceva decit “crimele comunismului” (despre care, in mod obisnuit, se vorbeste doar ca fapt divers). Caci esentialul volumului Martiri pentru Hristos, din Romania, in perioada regimului comunist [2] nu este factologia totalitarismului, ci credinta, curatia, excelenta rationala si curajul noilor martirilor intru Hristos ucisi de comunisti.

             Numai ca nimeni nu s-a ocupat inca, in mod oficial, de recuperarea si consemnarea istoriilor celorlalti eroi si binecredinciosi crestini care, trecind cu obrazul nepatat prin tenebrele concentrationare, au iesit vii din temnite. Or, si acestia impreuna cu cei martirizati au aparat credinta ortodoxa si au spalat cu prisosinta obrazul neamului romanesc. Pentru ca e bine stiut ca nici unul dintre protagonistii intimplarilor exemplare pastrate in literatura gulagului – care, chiar daca din punct de vedere strict literar nu este intotdeauna foarte reusita, constituie un excelent material documentar – nu a fost ateu, liber-cugetator, indiferent religios si, in nici un caz, materialist. Dimpotriva, toti erau si au ramas crestini, multi cu adinca rinduiala. Iar unii dintre cei care nu erau deja preoti sau monahi, au devenit mai tirziu. Si intre ei au fost si cei mai cautati duhovnici ai Romaniei. Astfel ca, daca vreun catastrofal accident post-modern nu va perturba si ultimele reziduuri de normalitate, o parte din paginile acestei literaturi vor deveni in mod cert paginile patericului romanesc.

***

Probabil ca cea mai proeminenta dintre aceste istorii este cea a parintelui Gheorghe Calciu, cel care a fost intemnitat de comunisti timp de 21 de ani.

            Intotdeauna asupritorul mizeaza pe acel fenomen obisnuit in care victimei ii scad puterile si determinarea pe masura ce chinurile si teroarea sint exercitate asupra sa. Omul e privit ca un material compozit, dar oricum consumabil, care, in functie de specificul personal, rezista la chinuri mai mult sau mai putin. Iar daca actiunea e corespunzator dozata, in cele din urma omul-material cedeaza si, desi in viata, el poate fi inrobit, sau robotizat, sau reeducat, in functie de disponiblitati si nevoi.

Or, parintele Calciu a dovedit tocmai intr-un impus context “materialist” ca, oricit de mare e distructia, inca si mai mare poate fi revenirea, tamaduirea si recuperarea, daca se intemeiaza pe exercitiu duhovnicesc. Caci, cu harul lui Dumnezeu, cazut fiind, s-a ridicat si a sporit, intr-o reactie perfect inversa fata de cea pe care duhul vrajmas o urmarea. Si, in pofida stapinirii care putea ucide trupul, a ramas viu, trup si suflet al Hristos, Stapinul a toate. (Va urma)

Lucian D. POPESCU

[1] Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 417.

[1] Martiri pentru Hristos, din Romania, in perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2007.