Noi ganduri despre ortodoxul roman, in lume, astazi:

DESPRE CATEVA LUCRURI PE CARE LE PUTEM FACE

(Urmare din numarul trecut)

3. Cum si de ce sa ne pastram integritatea morala si intelectuala

“Deci, precum ati primit pe Hristos Iisus, Domnul, intru El sa umblati, intariti in credinta, dupa cum ati invatat, si prisosind in ea cu multumita. Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filozofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa stihiile lumii si nu dupa Hristos”, zice Apostolul (Col. 2, 6-8). Sf. Ap. Pavel ne previne aici nu doar impotriva “filosofiei” ca atare, ci asupra oricarei invataturi avand de a face cu simpla traditie omeneasca, cu “stihiile”, cu duhurile, cu natura elementara. “Filosofia” e aici si religiozitatea care paraziteaza crestinismul: gnosticismul, angelismul, esoterismul, toate formele de “captare” a inteligentei si de “inrobire” a sufletului.

A-ti pastra integritatea sufleteasca si intelectuala nu e usor intr-o lume podidita de semne, minuni, profetii, cuvinte si indicatoare false. Dar a-ti pastra integritatea sufleteasca si intelectuala e esential daca vrei sa devii deschidere catre Hristos in lume. Nu-L poti indica pe Hristos daca nu stii unde este El. Si nu poti sti unde este daca nu ai fi deja cu El: “Nu M-ai fi cautat daca nu M-ai fi gasit deja”. Il cautam pe Hristos pentru ca inca nu am devenit dumnezei dupa har. Dar vrem sa devenim dumnezei dupa har pentru ca L-am gasit. Il cautam pentru ca nu ostenim sa cautam restaurarea in El, vindecarea intru Hristos. Deci a-ti pastra integritatea morala si intelectuala presupune a merge necontenit, prin urcusuri si caderi, dar a inainta necontenit, catre restaurarea intru Hristos. Si cum Hristos e Calea, Adevarul si Viata, atunci inseamna ca o minte intru Hristos va fi o minte vie, nu barfitoare, nu curioasa de dragul curiozitatii, nu flecara, ci treaza, capabila sa distinga, cu ajutorul lui Dumnezeu, binele de rau si sa intrevada binele din rau si raul din bine.

            O minte nu are cum sa fie treaza in afara lui Hristos. Si asta pentru ca adevarata cunoastere e de fapt practica. Filosofia era, in lumea clasica greco-romana, un mod de viata inainte de a deveni o metoda de aflare sau catalogare a adevarurilor. Pentru crestin, chemat sa se cuminece cu Hristos, cu Adevarul, cu Logosul devenit trup, adevarul e revelatia sacramentala: slujba (inchinare), cunoastere slujitoare. Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea, si de aceea trebuie cunoscut slujindu-L. “Elita” gnostica nu slujeste, ci se slujeste, si de aceea nu cunoaste. A nu sluji lui Hristos inseamna a nu cunoaste.

De aceea, a fi crestin ortodox in lume nu inseamna doar a-ti vedea de propriul suflet. Crestinismul nu e religia celor care vor sa-si vada de propriul suflet. Ci e insotirea cu Hristos, cu Fiul Care S-a jertfit pentru ca Dumnezeu Tatal atat a iubit lumea incat L-a jertfit pe Fiul Sau. A fi crestin inseamna deci a umbla prin lume cu Hristos. A vedea toate lucrurile in Hristos. E greu, dar nicaieri nu se spune ca a te mantui e usor. Pe de alta parte, e frumos pentru ca libertatea e frumoasa. E, in termeni copilaresti, o “aventura”. Robia nu e frumoasa, si nici surogatele de “libertate” pe care ni le ofera diferiti “tatuci”: experti ai “globalizarii” sau ai altor “tehnici” de “integrare” intr-un absolut transcendent sau imanent. Atat timp cat ne vom multumi sa fim “curatori”, sa administram citate din Sf. Parinti, “trecutul” neamului, “memoria”, “viitorul”, “integrarea” etc., nu ne vom putea dezrobi. Dumnezeu nu ne-a chemat la El si nu Si-a trimis Fiul sa moara pe cruce pentru ca noi sa stam in debarale si sa anuntam anonim pe internet sfarsitul lumii. Dumnezeu ne cheama la El si ne cheama sa lucram, liturgic, ascetic, profetic, apologetic, sau chiar prozaic, la mantuirea lumii. Si mantuirea lumii incepe, poate, cu mantuirea noastra. Dar poate ca mantuirea noastra nu incepe cu “grija” pentru mantuirea noastra, ci cu iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Mantuirea noastra incepe cu lepadarea de noi, nu cu reafirmarea importantei noastre [1].

            De aceea, pe acest fundament liturgic trebuie sa facem politica crestina avand in vedere persoana si antrenarea trezviei duhovnicesti si a luciditatii intelectuale. De exemplu, restaurarea sistemului de invatamant din Romania nu e o misiune necrestina, pentru ca, chiar daca nu e vorba de “mine”, e vorba de milioane de persoane schilodite de o uriasa masinarie de tocat suflete de copii. Dincolo de icoanele din clase sau de orele de religie, conteaza ca intregul invatamant sa se faca avandu-se in vedere persoana. Nu trebuie sa avem in vedere infiltrarea,  cu o ora de religie si cu o icoana pe perete, a unui mediu ostil religiei, ci normalizarea programei de invatamant, a scopurilor procesului educational in Romania etc. Scopul procesului de invatamant nu trebuie sa fie acela de a produce semiconductori umani de ideologie, microcipuri biologice si fochisti ai neantului consumerist. Scopul scolii e de a contribui, alaturi de familie sau biserica, la implinirea persoanei umane, la transformarea unui copil in om intreg.

Sf. Vasile cel Mare spunea, referindu-se la educatia tinerilor, ca, de vreme ce crestinul trebuie sa-si “ritmeze” viata cu viata lui Hristos, trebuie sa fim educati in acest sens: “Caci ni se cere sa ne asemanam cu Dumnezeu pe cat e posibil firii umane. Dar nu exista asemanare fara cunoastere, si nici cunoastere fara invatatura” [2]. La baza acestei educatii, scolare sau duhovnicesti, Sf. Vasile cel Mare aseza atat Noul Testament, cat si lucrarile filosofilor si moralistilor clasici folosite in sens crestin. Educatia nu se face numai acasa, sau numai la scoala, sau numai pe strada, sau numai la biserica. Se face peste tot: se face prin modul de viata. Si de aceea trebuie sa lucram in sens crestin. Multi altii, bine platiti si bine tintiti, lucreaza in sens necrestin asupra copiilor nostri. Nu putem doar sa ne rugam pentru copiii nostri. Trebuie sa lucram, ajutati de rugaciune si luminati euharistic, pentru ei. Politica crestina nu e politica scopurilor crestine, ci politica vietii crestine, a mijloacelor crestine. De fapt, scopul si mijlocul coincid, fiindca este vorba de o politica facuta de persoana in scopul realizarii persoanei. Sa privim deci invatamantul din punct de vedere  crestin, sa privim copiii ca pe niste persoane, si atunci vom intelege ce trebuie sa facem. Scoala nu e simpla acumulare de informatii. Scoala e pregatire pentru a intelege si a primi Traditia, adica deschiderea catre libertatea Persoanei. Dispretul aratat vietii umane in Romania de astazi, de la pacientii aruncati din ambulante la colt de strada la moartea copiilor abandonati sau abuzati de parintii lor, nu e decat rezultatul ocultarii Traditiei printr-un sistem de invatamant ideologizat si prost, printr-o presa scrisa si audiovizuala ideologizata si proasta, printr-o viata de familie sfasiata de saracie si “capsunarism”, prin activitatea iresponsabila a unei elite mercenare si mediocre.

            Nu afirmati doar ideea, creati si contextul ideii, sau sugerati-l. Succesul ideilor de stanga se datoreaza faptului ca par, si sunt, potrivite mediului in care apar. Sunt potrivite lumii de azi. Dar lumea de azi nu e potrivita naturii umane. Si atunci trebuie sa legam, mereu, ideile noastre de o continua lucrare in scopul reafirmarii naturii umane, adica a originii creaturale si scopului indumnezeit al omului. De aceea lupta noastra nu trebuie sa se reduca la afirmarea ideilor, ci la crearea contextului ideilor, la crearea unui spatiu pe care sa-l locuim lucrandu-l. Pentru ca nu poti locui ceea ce nu lucrezi [3]. Si, de aceea, nu mai putem locui Romania. Politica crestina trebuie sa fie viata crestina in lume. Si viata crestina in lume nu poate fi fuga de lume, ci prefacerea lumii [4]. La modul prozaic, aceasta prefacere a lumii e o reformulare a lumii, o descoperire a ei. Descoperiti, de exemplu, prietenilor d-voastra carti, locuri, actiuni, oameni, manastiri, activitati care ar putea fi tesute intr-un context al unei vieti crestine. Nu creati realitatti paralele. Creati spatii de “vecinatate” [5]. Sa ne adunam in numele lui Hristos, sa traim impreuna intru Hristos, sa oprim Romania de la destramare, cel putin in jurul nostru.

Romanii pare ca au ajuns sa traiasca intr-un mod bizar, invers, daca nu chiar pervers, indemnul hristic de a-si iubi dusmanii. Nu ne iubim dusmanii pentru Hristos, ci impotriva lui Hristos. Ne iubim dusmanul care ne separa de aproapele. Iubim ceea ce e strain, la origine, firii noastre: iubim pacatul. Iubim, de exemplu, “inteligenta” sau “desteptaciunea” mai mult decat caracterul. Poate ca, pentru a invata cum e sa ne iubim dusmanii, trebuie sa reinvatam sa iubim. Sa reincepem sa ne iubim prietenii, aproapele. A-ti iubi lucid, integru, aproapele, copilul, sotia, familia, satul, cartierul, orasul, neamul, tara, nu  e lucru desert sau anticrestinesc atat timp cat e vorba de iubire, adica de daruire intru Hristos, si nu de altceva, de dorinta de dominare, de exemplu. Romania e o tara plina de “tatuci” care trebuie sa redevina “frati” intru Hristos. As spune “frati de cruce”, daca nu m-as teme ca voi fi atacat de cicisbeii elitei gata sa detecteze “legionarismul” chiar si acolo unde nu este [6].

Romanii au ajuns unde au ajuns si pentru ca nu si-au iubit copiii. Nu si i-au iubit. Le-au dorit “binele”. Au vrut sa-i “vada aranjati”. Cand iubesti pe cineva nu vrei sa-l vezi aranjat, incrustat, fixat intr-un “bine” strain, intr-o structura moarta, intr-un conformism convenabil. Il vrei viu. Si Viata e Cale si Adevar. A-ti vrea copilul “aranjat” inseamna a-l vrea mort, rigid. A ne iubi copiii inseamna, de exemplu, in plan concret, cotidian, a nu-i mai impinge catre “facultati care se cauta”. Uitati-va la cine sunt ei. Sunt niste persoane. Sunt diferiti de voi. Sunt ai vostri si totusi diferiti de voi. Sunt din voi si totusi liberi. Noi, voi, i-am adus in lume. Dar sa nu-i facem ai lumii. Vedeti care e vocatia lor, de ce natura e libertatea lor. Vedeti care sunt darurile cu care i-a inzestrat Dumnezeu. Educati-le acele daruri. Ajutati-i sa infloreasca, nu sa se “aranjeze” [7]. Nu e intamplator faptul ca actualul dezastru socio-cultural al Romaniei e “administrat” de o elita alcatuia din fiii, “aranjati”, ai nomenclaturistilor anilor ’50-’80.

Dau aceste exemple concrete pentru ca mi s-au cerut mereu exemple concrete si pentru ca mi se pare ca cel mai greu ne e sa vedem cum se leaga ideile de practica. Asta e tocmai pentru ca nu vrem sa intelegem ca, pentru crestin, nu exista teorie si practica. Exista un mod de viata. Daca traiesti cu o icoana in gand, atunci vei vedea totul in jurul tau intr-un mod care iti va reordona intelegerea lumii si prioritatile. Cand vei intelege ce ti se intampla, vei intelege si cum trebuie sa traiesti. Luciditatea, integritatea morala si intelectuala (care nu exclude “intelepciunea sarpelui” daca e insotita de “curatenia turturelei”, desi parca prea mult “duh pitonicesc” s-a manifestat in noi in toti acesti ani) nu sunt mofturi, fleacuri, imposibilitati. Ar trebui sa fie modul nostru de a locui, lucra si privi lumea. (Va urma)

Mircea PLATON

[1] “E smerit mandruletul”, zice parintele Arsenie Papacioc de o asemenea smerenie plina de sine.

2 Despre Sfantul Duh, I, 2, III, 2.

3 Vezi Fedorovici, Sapte peceti, ed. cit., pp. 61-66.

4 Sf. Vasile cel Mare scria ca nimic nu e rau in sine, de vreme ce totul e creat de Dumnezeu. De aceea, nu suntem condamnati pentru simplul fapt ca, de exemplu, avem familie, servicii, case si bunuri. Buna intrebuintare a acestora, libera lor intrebuintare in conformitate cu invatatura lui Hristos, ne ajuta, spune Sf. Vasile cel Mare, si sa ne “purificam de pacate si sa mostenim Imparatia cerurilor” (vezi regula 92 din Regulile morale ale Sf. Vasile cel Mare). Pentru modul firesc, organic, de viata crestina in lume – departe de actuala afectare ortomoxa, care asimileaza ortodoxia unei tehnici de autosuprimare – vezi si predicile lui Leontius, un  preot bizantin din secolul VI, in Fourteen Homilies, tr. Paul Allen si Cornelis Datema, Brisbane, Australian Association for Byzantine Studies, 1991. Smulsi din lumea ortodoxiei organice, romanii tind fie sa se adapteze, sa se asimileze coiotilor si androizilor desertului postmodern, fie sa tanjeasca dupa lumea veche pe care o vad “conservata” in “camara” bisericii. Un singur lucru nu indraznesc sa faca: sa purceada la prefacerea lumii impreuna cu Hristos, sa lupte pentru o noua organicitate. Nu vor sa umble cu Hristos in lume, vor fie sa uite de Hristos in lume, fie sa uite de lume in Biserica.

5 Vezi cum dezvolta conceptul de “vecinatate” Ovidiu Hurduzeu, in Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, A treia forta: Romania profunda, Bucuresti, Ed. Logos, 2008.

6 Vezi, pentru discutarea cazului unui fost apologet al lui Corneliu Zelea Codreanu, actual vanator de “legionari”, “slavofili” si “pasunisti”, aici: http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/iulian-capsali-despre-mihail-neamu.html

7 Vezi, pentru importanta educatiei in vietile sfintilor ortodocsi, ca si pentru sanatoasa tensiune dintre “cultura” si “rusticitate”, Evelyn Patlagean, “Ancienne hagiographie byzantine et histoire sociale”, in Structure sociale, famille, chretienté a Byzance IV-XI siècle, London, Variorum Reprints, 1981.