RAZVAN CODRESCU

RUG APRINS.

O SUTA DE SONETE

SI FALSE SONTE

(Editura Christiana, Bucuresti, 2008)

[Inchinare]

Poetilor muceniciti

ai Rugului Aprins

si ai temnitelor comuniste,

tuturor patimitorilor

intru Cuvint

ai secolului XX,

sfintilor stiuti si nestiuti

ai limbii romane.

[Motto]

Cuvint ce arde-n rug nemistuit

e Dumnezeu – cel  care n-a murit,

ci viu ne-mbie slavei lui de sus,

in rasaritul fara de apus.

[Din volum]

XIII

De frica ta, nu voi avea-ndrazneala?

Sau indraznind, de frica nu ti-oi sti?

Tu esti masura celor pururi vii

si Duhul tau pe nimeni nu inseala.

Pe cit te tem, pe-atit voi indrazni

si n-am sa-mi pun talantii la popreala,

caci cerul tau se ia cu osteneala

si crucea ta e-a sfintei nebunii.

Pieptis iau, Doamne, vremea care vine

si crucea spada daca vrei o fac,

si in camasa mortii ma imbrac

ca-n haina nuntii veacului cu tine,

dar n-am nadejde-n sirgul meu sarac,

ci-n harul tau ce-aprinsi pe toti ne tine.

XIV

Al curvei vremi sagalnic sold ma tine

ca pe-un amant ce-a ostenit calare

si doarme dus, cu-otrava ei in vine,

visind dulceti de candide fecioare.

M-as da de viu veciei tale caste,

dar prea mi-s trup si prea atirn de greu

ca chipul meu in raiul tau s-adaste

si-asemeni tie sa ma fac si eu.

Mai bine-n somn sa preavisez lumina

decit aievea lumea ta s-o-ntin,

caci poate-asa mi-o fi mai mica vina

cind va suna sorocul tau divin

si cind, din poala tirfei trecatoare,

ma voi scula cu mortii in picioare.

XXXIV

[Moise se roaga]

Eu sint iubirea care-apune-n lume,

tu esti iubirea ce rasare-n veci:

speriat m-ascund de fata ta cind treci,

si stiu ca esti, dar nu si cum anume.

De n-ai fi tu lumina veghetoare,

intregul crug ar straluci-n zadar,

si lumea toata de s-ar face jar,

cu bezna n-ar putea sa se masoare.

Te vad in rug aprins ca-n ghicitura,

dar stiu ca tu cu dar mai mult ma vrei,

si-n taina-ti zic, sa nu m-auda-ai mei:

tu, cel ce poti, de ruga mea te-ndura,

ca trup si tu din ce-ai zidit sa iei

si vietii noi sa-i fii incepatura.

XLVI

Iubire-am vrut si-abia mai jindui mila,

si flaminzesc cu visele-n desaga:

e prea tirziu sa-mi fie viata draga

si-i prea devreme s-o privesc cu sila…

Pacatul meu, la ceruri strigatorul,

nu-l stiu pe nume, dar stigmat il port,

si n-am, in pragul vamii, nici un ort

sa-mi pot plati cu el vamuitorul…

Mi-a atipit si ingerul pe umar,

s-au strapezit si dragostile-n drum,

iar pruncii morti nu prididesc sa-i numar…

Scuipa-ma-vei din gura ta de-acum?

Cind limbi de foc imi ard-de-tot prinosul,

ma tem ca esti Iehova, nu Hristosul…

XLVIII

In neodihna ta clevetitoare

te tii cind zeu, cind vierme, cind naluca,

doar chipul tau facut spre-asemanare

cuvint sa aiba-n gura ta n-apuca.

Sa fie omul om – putin iti pare?

Ce duh in tine firea o usuca,

ce piaza rea clocesti in madulare,

de-ti face oarba rivna si uituca?

In ce esti tu s-a intrupat Cuvintul

si ca pe tine sa te vezi deplin

s-a frint in piine, s-a varsat in vin

si a-nnoit pe cruce legamintul.

Si-a treia zi, ce-n veci de veci e una,

a inviat in carnea noastra, buna.

LXIV

Vremelnicia doare mai putin

ca vesnicia care va sa vina

cit n-arde para focului divin

in noi adinca mortii radacina.

Uitarii strai aceasta carne-i este,

si poate ca de-aceea o iubim,

si-am vrea sa fie raiul o poveste

si iadul doar un loc in tintirim.

Iar de-a venit Hristosul sa ne spuna

ca raiu-i rai si iadul iad in veci,

l-am rastignit cu vestea lui cea buna,

sa simta-n el fiorii mortii reci,

caci nu stiam pe-atunci ca o sa-nvie

si crucea lui tepusa-o sa ne fie.

LXXIV

Ne da tircoale-o moarte mai cumplita

decit e moartea mea, si-a ta, si-a lui –

o moarte fara gropniti si catui,

rinjind din noi frumos ca o ispita.

E vremea-acum de ruga stirpei toate,

si sa se roage mortii pentru vii,

caci leghiuni ramase pe pustii

furis se-ntorc in Rusalim cetate.

Se moare in simtiri si pe picioare,

nici singerari, nici oase frinte nu-s,

nimic nu arde si nimic nu doare...

E doar o lene intre jos si sus,

si-o voluptate blind istovitoare

de-a-ncremeni cu fata spre apus.

LXXV

[Iuda, cu limba de moarte]

Ma ard argintii-n palme ca un foc

si inima mi-e grea ca niciodata,

si simt in git bucata blestemata

ce parca-n blid nu s-a muiat deloc...

Fu-ntii un gind razlet, apoi un joc

de-nchipuiri si pofte deodata,

si-n urma, ca o vraja-nfrigurata,

un dor de-a pune vecilor soroc...

E Dumnezeu si-l am la indemina,

si pot sa-i pun pecete cu-n sarut!

Nu ura mea, ci-o ura mai batrina

ce fu mereu cu noi, de la-nceput,

si care-acum imi pune streangu-n mina,

facu ce eu nicicind n-as fi facut.