INTERVIU CU REGIZORUL NICOLAE MARGINEANU

DESPRE FILMUL VIETII TATALUI SAU

Acest film nu ruleaza la nici un cinematograf – si nici nu va rula vreodata. El s-a derulat, timp de 16 ani, la Cinemateca inchisorilor comuniste din perioada 1948-1964. Scenariul si regia au apartinut organelor de Securitate, batausi si schingiuitori punandu-si talentul in slujba mistificarii adevarului si a distrugerii trupesti si sufletesti celor ce le erau “obiectul muncii”. Imaginea poarta semnatura unui operator nevazut, care, de la primul tur de manivela ce ne bruscheaza, si pana la ultimul traveling, ce ne prelungeste privirea in urma, ne aduce sub lumina reflectoarelor neaprinse atmosfera de iad pamantesc. Montajul pune cap la cap tablouri si cadre de sine statatoare, inchegandu-le intr-un ansamblu perfect unitar prin varietate. Coloana sonora ne infricoseaza prin alternanta vaietelor chinuitilor cu injuraturile chinuitorilor. Nu exista vreo insotire muzicala, muzica neauzita e in permanenta un mars funebru sugerat tocmai de lipsa. Decorurile reprezinta ziduri umede, mucede, celule cu ciment si zabrele. Costumele sunt vargate uneori, dar in majoritatea scenelor haine rupte, cirpite, cusute…Recuzita este simpla, economicoasa: ciomege, bate, bastoane de cauciuc, obloane de lemn, paturi de fier, hirdaie de tot felul, ace de bagat sub unghii, cele mai ieftine mijloace de tortura. Protagonist: Nicolae Margineanu tatal. Cronicarul acestor intamplari este Nicolae Margineanu fiul.

N. M.: Ti-ai ales un inceput mult prea complicat. N-am intentia de a literaturiza o realitate de cea mai abjecta cruzime si de cea mai joasa speta. Prefer intrebarile si raspunsurile simple. Am in fata cele o suta de pagini ale jurnalului tatalui meu scrise imediat dupa iesirea din ceea ce tu ai numit iad. Are doua capitole: “Napasta” si “Calvarul”. Nu trebuie decat sa le rezumam cuvintele. Cuvintele mele vor fi cuvintele lui. Le stiu pe dinafara. Nici un fel de alt cuvant, al nostru, nu mi se pare potrivit.

G. N.: Cand a inceput napasta? Cand s-a sfarsit calvarul?

N. M.: Sa le luam pe rand. Arestarea tatei s-a comis in ziua de 14 aprilie 1948. Cu putin inainte fusese scos de la Universitatea din Cluj, unde functiona ca profesor la Institutul de Psihologie. Era, in acelasi timp, vicepresedinte al Asociatiei Romano-Americane. A fost dus la Inspectoratul de Securitate, in pivnita caruia se construisera 20-30 de celule de cate un metru largime si doi metri lungime, inauntrul lor fiind cate o lavita de lemn lunga de un metru si jumatate si lata de aproximativ 25-30 cm. Aerul venea pe sub usa, unde era un spatiu liber de 2-3 cm. Loc sa se miste nu era, nici lumina. S-a asezat pe lavita, s-a dezmeticit. Dupa care a fost luat de un caraliu care avea ordin sa-l transporte la Directia Generala a Securitatii din Bucuresti si sa-l impuste daca incearca sa fuga. Unde sa fuga? Nu avea nimic pe constiinta. In drum spre gara, i s-a permis sa treaca pe acasa, mama pregatindu-i in graba un rucsac cu haine si merinde. Eu dormeam, dar sora mea s-a trezit. La despartire s-a legat de gatul lui si nu mai voia sa-l lase sa plece. In jurnal, momentul e scris cu litere tremurate, tata considerand ca a fost cea mai grea clipa din viata lui.

G. N.: Cum cea mai grea?!

N. M.: Ai rabdare, asa e, greutatile abia de acum urmau sa inceapa. Ajuns la Securitatea din Bucuresti, l-a luat in primire Nikolski, directorul general. Toata lumea stia de salbaticia batailor lui, astfel ca tata s-a bucurat cand acesta, fara vreo ancheta prealabila, l-a predat unor agenti, cu dispozitia de a-l transfera la Malmaison. Nu stia ca acolo il asteptau criminali la fel de odiosi. A aflat la perchezitia corporala de la intrare. Seful arestului, o namila care semana mai degraba cu un urangutan decat cu un om, l-a dezbracat la piele, l-a asezat pe branci, l-a controlat cu de-amanuntul, l-a palmuit groaznic. Obrazul ii era atit de umflat incat ii acoperea o parte a ochiului. Apoi, la beci, ca o actiune premergatoare primei anchete, alti doi gealati i-au legat mainile, i-au bagat un bat intre genunchi si maini, l-au ridicat asezand batul pe doi stalpi, corpul ii ramasese in aer cu capul in jos si cu picioarele in sus, incepand sa il loveasca peste fese cu un baston de cauciuc inauntrul caruia era sarma impletita. Dimineata, cand acheta s-a sfarsit si a fost aruncat in celula, fesele ii erau complet vinete si a urinat sange.

G. N.: In ce a constat ancheta? De ce l-au acuzat?

N. M.: Niste lucruri aberante, imaginare, absurde. Ca a fost angajat la Serviciul american de spionaj, ca a primit bani pentru informatii secrete, ca a pus la cale un complot impotriva statului de democratie populara instaurat la 23 august 1944 si o miscare de rezistenta impotriva Uniunii Sovietice, niste enormitati in toata puterea cuvantului.

G. N.: Ce a raspuns la toate aceste acuzatii? Cum s-a aparat?

N. M.: Ce sa raspunda? Cum te poti apara in fata unor anchetatori ce erau monstri? Le-a spus adevarul. Ca in America a fost cercetator stiintific la universitate in calitate de bursier al Fundatiei Rockefeller. Ca pledoaria pentru retrocedarea integrala a Transilvaniei i-a fost solicitata de primul ministru dr. Petru Groza, care, pentru fapta lui incoronata de succes, l-a asigurat de recunostinta tarii… Ca tot la solicitarea lui a obtinut agrementul pentru numirea lui Ralea ca ministru la Washington. A fost inutil. Acest adevar i-a scos din sarite pe batausi. L-au tinut nedormit doua saptamani, l-au batut la talpi si la testicule cu o coada de matura, l-au imbolnavit, l-au epuizat, l-au adus intr-un hal de nerecunoscut. Cand lesina de durere, il trezeau aruncand asupra lui galeti cu apa. L-au obligat sa scrie, sub dictare, despre comploturi inexistente si comitete de rezistenta neinfiintate. Adica tot tacamul, insemnand, dupa mintea lor diabolica, inalta tradare, ceea ce, prin recunoastere, i-ar fi atras tatei condamnarea la moarte. Dar a scris si a semnat, saracul de el, gandindu-se ca la proces va putea retracta declaratiile smulse sub cazna si snopit in batai.

G. N.: Cand si unde a avut loc procesul?

N. M.: In 2 noiembrie 1948 s-a dat sentinta. Procesul a fost o mascarada. La Tribunalul Militar Bucuresti, al carui presedinte de odioasa amintire era celebrul general Petrescu. O fiara competenta si experimentata in domeniu. In timpul guvernarii Antonescu a schingiuit in batai nu numai multi legionari, ci si detinuti comunisti, in calitate de director general al inchisorilor. Apoi si-a oferit serviciile regimului de dictatura proletara in procesul lui Maniu. Acum avea un singur rol: nu sa judece, ci sa condamne, conform directivelor organelor de partid. Grupul de asa-zisi spioni si tradatori era format din 12 insi, printre care si profesorul George Manu de la Catedra de Fizica a Universitatii din Bucuresti, care, dupa o noapte de suferinta asemenea celor suferite de tata, a incercat sa se sinucida, taindu-si venele cu muchia barei de fier a patului. Revin la darea sentintei. Au curs pedepsele de 25 de ani munca silnica, pentru indeplinirea unicului scop urmarit de comunisti, exterminarea elitei intelectuale si a adevaratilor patrioti romani. Aici se incheie in jurnal capitolul “Napasta”. Urmeaza capitolul “Calvarul”. Drum pe care tata si-a calcat pasii 16 ani si doua luni...

G. N.: Te rog sa-mi enumeri, mai intai, inchisorile prin care a trecut.

N. M.: Nu. Iti voi enumera mai intai alte nume. Locurile unde pana la calvar si-a facut studiile de specializare si cercetare in psihologie. Universitatile din Leipzig, Berlin, Hamburg, Paris, Londra. Apoi Universitatile Harvard, Yale, Columbia, Chicago si Duke. Acum iti spun si numele inchisorilor: Aiud, Jilava, Pitesti, Dej, Gherla. Fa comparatie!

G. N.: Un cuvant despre toate la un loc.

N. M.: Mai multe cuvinte despre fiecare.

Aiud: Faimoasa „zarca” in care si-au gasit moartea sute de detinuti. Mancarea se limita la o singura supa, atat la amiaza, cat si seara, cu 3-5 boabe de fasole sau 40-50 de  boabe de arpacas. Alteori, zile intregi, numai zeama de sfecla. Dupa zece luni a slabit 35 kg. Avea 42 kg. Foamea ii era cumplita, dar nu destul spre a nu recita uneori versuri din Infernul lui Dante, depasita fiind cu mult cruzimea imaginata de zbuciumatul florentin. Uneori le chioraiau in asa hal matele de foame, ca au inceput sa roada firele de la rogojina.

Jilava: Celule cu doua randuri de priciuri suprapuse din scanduri, pe care dormeau 20 de detinuti. Nu se facea foc niciodata. Frigul era mai cumplit decat foamea. Directorul Moromet si gardienii, ca sa se distreze, aruncau dupa detinuti cu bete, ca dupa vite, pana reuseau sa rupa vreo mana sau vreun picior. Unul dintre detinuti, generalul Zaharia, invalid de razboi, care isi pierduse o mana in lupta si fusese decorat pentru faptele de vitejie cu Ordinul Mihai Viteazul, era batut cu sadism peste singura mana ce o avea.

Pitesti: Capitanul Mandres, directorul inchisorii, fost cazangiu la Atelierele CFR Craiova, le-a tinut urmatorul „discurs” nou-venitilor: „Aceasta e academia mea, de la care nu plecati decat in mormant, mama si dumnezeul vostru de barosani, ca bine ati mai trait pana acum! Dati-le in cap, ma, ca sa priceapa unde sunt! Impusca-i, treci cu tancul peste ei, trage cu tunul, omoara-i, mama lor de destepti!”. Noaptea, pe la ora unu, cand se intorcea beat mort de la carciuma, avea placerea sa-i scoata pe coridor si sa-i tina culcati cu fata in jos 20-30 de minute, timp in care gardienii aruncau cate o tona de nisip si alta de apa in celule, obligandu-i ca pana la cinci dimineata, cand suna desteptarea, sa fie curate ca oglinda. Aici, in 1952, se petrecusera lucruri de-a dreptul ingrozitoare, pe care mintea unui om sanatos la cap nu le poate crede. „Reeducarea”. In special studentii erau obligati sa declare in fata celorlalti ca mama le-a fost curva si tata hot. Cei ce se opuneau erau schingiuiti in batai, privati zile intregi de mancare si apa, obligati sa soarba ciorba fierbinte, asezati pe burta, timp in care erau loviti pe spinare. In scurta vreme, jumatate dintre ei au murit in chinuri groaznice, cu buzele, gura si stomacul arse. De asemenea, a fost desenata si figura blandului Iisus in marime naturala, iar in spatele ei a fost asezat un tanar cu sexul scos prin panou, ca sa fie luat in gura de ceilalti. Dumnezeu l-a pazit pe tata. Nu l-a lasat prada bestiilor. N-a apucat sa treaca si prin chinurile „reeducarii”.

Dej: Inca din gara, transportul detinutilor a fost primit cu foarte multa ostilitate, iar palmele au pocnit pentru orice fleac. In celule, portia de aer prin ferestrele zabrelite li se dadea numai cate o jumatate de ceas dimineata, la amiaza si seara. Oamenii mureau astfel ucisi cu lipsa aerului pentru a avea cantitatea suficienta de oxigen. O suferinta pe care tata a considerat-o cea mai absurda dintre crime. Aerul nu costa nici un ban. Nemaivorbind ca erau scosi o singura data pe zi la toaleta, dar aveau numai doua minute pentru evacuarea scaunului. Aproape toti s-au imbolnavit de hemoroizi.

Gherla: Daca numai aceasta singura insemnare i s-ar pastra, si ar fi destul pentru intregirea unui tablou duhnind a crime fioroase si monstruozitati, pe care, in jurnal, tata nu a mai vrut sa le retranscrie. Insasi reamintirea lor ii era un chin.

G. N.: Ce ar putea fi mai ingrozitor decat toate grozaviile pe care deja le-ai relatat?

N. M.: Modul inimaginabil in care au fost ucisi batranii deputati social-democrati Jumanca si Flueras. Cu coada maturii bagata pe gura pana in stomac. O scena care intrece, desigur, toate scenele. Desi nu a fost singura. Adaug, pentru finalul dialogului nostru, ca de aici, de la Gherla, s-a eliberat pe 25 iunie 1964. I-a fost cea mai fericita zi din viata. M-a lasat copil si m-a gasit om in toata firea. Eram student la Bucuresti. Am venit cu primul avion. Nici un plans de pe pamant nu se compara cu plansul de bucurie pe care i l-am vazut atunci. Altminteri, tata nu a plans si nu s-a plans, niciodata. S-a stins din viata la 13 iunie 1980.

G. N.: In loc de ultima intrebare si ultimul raspuns, spune-mi, la ce te gandesti?

N. M.: La tinerii care vor citi acest interviu. Ce vor intelege? Ce vor crede? Nimic nu pare adevarat. Dar totul a fost adevarat.

A consemnat

Gelu NETEA