VREMEA COLINDELOR

A fost odata ca niciodata o vreme cand oamenii se cununau si isi botezau copiii in taina, acasa, iar femeile isi pierdeau painea daca erau vazute cu cruciulita la gat. La sfanta slujba a Invierii, de pilda, turnatorii, trimisi anume, ii inscriau in catastifele lor murdare pe colegii de munca ce indrazneau sa ia Lumina pentru tot anul, in acea noapte, din sfintele biserici. Iar cand credinciosii cantau, afara, cu lumanarile aprinse, “Hristos a inviat”, huruitul motocicletelor trimise anume incerca sa acopere sfanta cantare de bucurie...

            In vremea aceea colindele erau interzise, iar prin orase colindau doar tiganusi, cersind prin autobuze si prin tramvaie, in felul lor, si, ca sa nu fie debarcati, isi terminau colindele cu “Foaie verde de piper,/ sa traiasca dom-sofer”...

            Mos Craciun era epurat si el, avand “origine nesanatoasa”, iar pe postul sau era instalat “Mos Gerila”, tovaras de KGB cu sovieticul Morozko. Pomul de Craciun se numea “Pom de iarna” si isi aprindea luminile tocmai de Anul Nou, iar Buhaiul venea la Palat cu uraturi socialiste...

            Prin sate, insa, tot se colinda dupa traditie, iar militienii mai inchideau ochii, cinstindu-se prin casele luminate ale consatenilor lor. Caci colindele au ramas in sufletele crestinilor nostri, ca pietrele peste care trec apa si puhoaiele fara sa le clinteasca din loc.

            In satul ardelenesc unde lucram in vremea aceea, noaptea de Ajun         ne era plina de colinde, care, impreuna cu clinchetul clopoteilor, latratul cainilor si scartaitul pasilor pe zapada, umpleau atmosfera de o rumoare sfanta. “Sculati, gazde, nu durmiti,/ ca nu-i vreame de durmit,/ ca-i vreame de corindat...”

            Si erau tare bucurosi colindatorii cand gazdele ii primeau, ii ascultau si le umpleau traistutele cu bunatati. Iar pe la casele ”tovarasilor”, unde aflau poarta incuiata, o scoteau din balamale si le urau gazdelor asa: “Sa va dea Dumnezeu roada/ paduchi cu coada” ori ”Corinda, corinda,/ baga iapa-n tinda/ si-i da fan sa roada/ si-o pupa sub coada”...

            Incercarile de a inlocui colindele cu parodii, lansate pe la diferite festivale si concursuri, cum era, de pilda, ”Cantarea Romaniei”, s-au soldat cu esecuri ridicole, ca si ”folclorul nou”, al ”Ilenutei-tractorista”, care invita mierlita de pe ogor sa vina sa-i cante... de pe tractor!

            Aceasta rezistenta a taranimii noastre, care refuza sa renunte la traditiile mostenite din mosi-stramosi, a determinat cu timpul Partidul Comunist sa-si mai schimbe tactica. Asa au aparut “Obiceiurile de iarna”, iar mai apoi chiar “Sarbatorile de iarna”. “Pomul de iarna” isi aprindea de-acum luminile, in ”Oraselele copiilor”, de la Craciun si pana la Boboteaza, iar intreprinderile socialiste organizau inspre Anul Nou ”Sarbatoarea pomului de iarna”, la care copiii spuneau poezioare si primeau daruri de la “Mos Gerila” in persoana.

            Mai mult, la Muzeul Satului se organiza anual, fara nici o publicitate in afara de un afis la poarta, cate un ”Festival al obiceiurilor de iarna”, in cadrul caruia tarani din toate colturile tarii cantau colinde asa-zise ”laice”, dar copiii cu steaua (ajunsa cu cinci colturi) mai scapau si cate un vers despre Nasterea Domnului...

            Si cum in vremea aceea lucram in Bucuresti, nu scapam ocazia sa fotografiez si sa inregistrez colindatorii si colindele, asa “laice” cum erau ele: colinde de ciobani, de pescari, de fete, de flacai sau de mosnegi. Iar apoi, cu complicitatea directorului meu, le prezentam “in sunet si imagine” celor 150 colegi de munca, sub forma de “activitate culturala”, in sala de sedinte. De unde fiecare plecam    multumiti ca ne-am improspatat sufletul cu amintirea farmecului Craciunului copilariei noastre.

            Si iata ca intr-un an s-a auzit ca, in strainatate, aparuse un disc cu colinde adevarate, cantate de corul Madrigal. Deci, in seara de Ajun, toti eram cu urechea la aparatul de radio, doar-doar sa prindem, printre suieraturile si bruiajul obisnuit, vreo frantura de colinda de la postul pe unde scurte Europa Libera! Si ne gandeam ca macar atata bine ne fac si noua americanii, a caror asteptare ne-a costat atatia ani de comunism...

            Au trecut ani si ani de atunci, iar viata m-a dus departe de tara colindelor, dar prin anul 1992, fiind iarasi la Bucuresti in preajma Craciunului, am vazut intamplator un afis care invita lumea la un spectacol de colinde si uraturi adevarate, la Sala Palatului. Bucuria mea a fost nemasurata! Impreuna cu toti ai mei – trei generatii – am vazut si am ascultat cu emotie cete de colindatori adevarati de toate varstele, din toata tara. Si ma intrebam, in gandul meu, daca aceasta lume din sala a venit acolo ca la un simplu spectacol, sau dintr-o nevoie sufleteasca, asa ca mine? Momentul care m-a edificat a fost chiar inceputul spectacolului, cand o ceata de copilasi, in bundite, itari si caciuli tuguiate, a strigat salii: PRIMITI CU STEAUA? A fost ca o chemare din alta lume! Si toata sala, intr-un glas, ca dintr-un suflet descatusat, a strigat: PRIMIM, PRIMIM! Un strigat izvorit din toate inimile, la doi ani dupa caderea comunismului!

            Iar copilasii si-au inceput colinda: “Trei crai de la rasarit,/ spre stea au calatorit./ Si-au mers, pana ce-au statut/ unde-a fost Pruncu nascut./ Si cu toti s-au bucurat/ pe Hristos dac-au aflat./ Cu daruri s-au inchinat/ ca la un mare-mparat...”

            Steaua copiilor nu mai avea cinci colturi, ci era din nou steaua noastra, ortodoxa, cu opt colturi. Iar in inima ei era bucuria Nasterii Mantuitorului nostru.

            Acest spectacol, pe care nu-l voi uita niciodata, a fost pentru mine dovada nemuririi colindelor noastre, a sufletului nostru crestin si romanesc, minune pe care o retraim an de an.

            Si cum as putea sa inchei mai nimerit aceste randuri decat cu o nestemata din comoara colindelor noastre populare?

“Sculati gazde, nu durmiti,/ ci voi afara iesiti!/ Va uitati la rasaritu/ steaua mandra ce-o iesitu./ Langa stea-i lumina mare/ s-amandoua tan o cale./ Amandoua se-ntrebara/ oare ce veste-i in tara?/ Veste buna ieste iara,/ c-o nascut Santa Fecioara./ Si-o nascut pe fan uscatu/ pe Iisus adevaratu,/ Care ne-o rascumparatu/ si ne ieste Imparatu./ Imparatu Cerului/ si Cuvantu Tatalui... Corinduta nu-i mai multa,/ sa traiasca cine-asculta!”.

Erast CALINESCU