D A N T E   S I   I N D I A

Cu a sa doctrina “care se ascunde/

sub valul versurilor stranii”

si cu  certitudinea lui de a fi

numai un copist al Iubirii,

Dante n-a fost un “literat”, 

asa cum nu au fost „literati”

rshi-i vedici sau mantrakrt-i,

ci un clar-vazator, un  marturisitor 

al  adevarului  (satyavadin).

(Ananda K. Coomaraswamy)

Cand pe muntele Purgatoriului Dante si Virgiliu sunt poftiti de ingerul puritatii sa intre in flacari, pentru ca altfel n-ar putea sa-si urmeze urcusul, este apusul zilei de 12 aprilie. Soarele ocupa aceeasi pozitie in care se gaseste cand trimite primele raze la Ierusalim, in timp ce fluviul Ebru curge sub constelatia Balantei, care e sus pe cer, iar apele Gangelui sunt inflacarate de soarele dupa-amiezii. “Precum cand razele dintai sageata/ unde varsat-a sange Facatorul,/ iar Ebrul curge sub Balanta inalta/ si Gangele din nou e sub racoare,/ asa sta soarele…” (Purgatorio, XXVII, 1-5). Dante indica ora zilei referindu-se la patru puncte geografice fundamentale: Ierusalim, Ebrul, Gangele, Purgatoriul. Dupa geografia dantesca, in fapt, pamantul locuit de cei vii corespunde suprafetei emisferei boreale si are drept centru Ierusalimul, care, gasindu-se la antipodul Purgatoriului, e echidistant de extremul occident, insemnat de Ebru, si de extremul orient, reprezentat de Gange. De aceea, cand soarele rasare la Purgatoriu, la orizontul Ierusalimului, ziua apune pe Ebru si noaptea cade pe Gange. In dimineata de 10 aprilie, pe cand cei doi poeti erau la poalele muntelui, soarele ajunsese deja la orizontul Ierusalimului si noaptea, rotindu-se opusa soarelui, iesea din Gange in constelatia Balantei (constelatie in care acesta nu se mai gaseste dupa echinoctiul de toamna, cand noaptea devine mai lunga decat ziua). Cu vorbele lui Dante: “Soarele la orizont era sosit/ cand cercul meridian domneste/ peste Ierusalim cu-al sau zenit,/ iar noaptea care invers se roteste/ sub Cumpana iesea din Gange afara,/ ce-i cade jos din maini cand se lungeste” (Purgatorio, II, 1-6)

Ca Gangele este adevaratul orient al lumii, Dante o repeta in cantul XI al Paradisului : “coasta rodnica” de la Assisi, Rasaritul de la care a izvorat lumina solara a Sfantului Francisc, e comparata cu Gangele, din care, daca asumam ca punct de referinta meridianul de la Ierusalim, la echinoctiul de primavara iese soarele mai luminos ca oricand.

Celalalt fluviu mare al Indiei, Indusul, este socotit in Commedia ca un simbol al meleagurilor rasaritene neatinse de predicarea crestina. In cerul lui Jupiter Acvila, figurare a ideii eterne a justitiei, ii arata lui Dante indoiala pe care el o nutreste in privinta dogmei crestine a justificarii prin credinta: “daca un om se naste/ pe Indus si-acolo de Hristos nu spune,/ nici nu citeste nimeni, nici nu scrie” ( Paradiso, XIX, 70-72) si deci fara vina sa “moare nebotezat si necredincios”, de ce Dumnezeu, care este suprema justitie, il damneaza vesnic?

Indienii, la marginea orientala a lumii, n-au fost ajunsi de vestea cea buna; si totusi au fost si ei martori ai eclipsei care s-a produs la moartea lui Iisus si a fost vazuta de toate popoarele pamantului: “ la Inzi si la Ispani si la Evrei eclipsa corespunzand” (Paradiso, XXIX, 101-102).

Printre documentele relative la acea regiune extrema si necunoscuta era si De Situ Indiae et itinerum in ea vastitate, continand o scrisoare a lui Alexandru cel Mare catre Aristotel [1]. Dintr-un citat din epistola continuta in Meteora lui Albert cel Mare (I, 4, 8) Dante afla despre un episod in care ar fi fost implicat Alexandru cel Mare in India si il foloseste pentru a construi o analogie: “Acel Alexandru in acele parti calde/ ale Indiei, a vazut deasupra armatei sale/ flacari cazand pe solul tare/ si se apuca sa calce cu soldatii solul/ ca mai usor vapaia sa se stinga/ cat un alt foc nu venea sa umple golul,/ asa venea eterna-nflacarare” (Inferno, XIV, 31-37). In fond, flacarile care in al treilea brau din cercul al saptelea ii ardeau pe cei violenti impotriva lui Dumnezeu (blasfemiatorii, camatarii, sodomitii) ii amintesc lui Dante de flacarile pe care Alexandru le vedea cazand peste oastea sa in partile calde ale Indiei: erau flacari care ramaneau aprinse pana ce cadeau pe pamant, din care motiv Macedoneanul a ordonat soldatilor sa calce in picioare terenul, pentru ca focul sa se stinga mai repede  fiind izolat.

Caracterizarea Indiei ca o regiune destul de calda revine si in Purgatorio (XXIII, 21-22): “Nu numai eu, ci aste umbre toate/ simt de raspunsul tau mai mare sete/ cum de-apa Indul sau Etiopul poate”. Sufletele celor desfranati observa ca Dante e viu si ard de dorinta de a avea de la el o explicatie de cum ard de sete indienii si etiopienii.

O alta minune a Indiei cu care Dante e la curent este ca acolo cresc arbori foarte inalti: informatia ii vine probabil de la Vergiliu, dupa care in acea parte extrema a lumii, in vecinatatea oceanului, sunt arbori atat de inalti incat nici o sageata nu ar putea ajunge in varf [2]. Dar Arborele Cunostintei Binelui si Raului se inalta inca si mai sus, asa incat ar constitui obiect de minunare pentru indieni: “Coroana lui cu atata se dilata/ cu cat mai sus se urca,/ ca e la Inzi atata de inalta/ si-n codrii lor atat de admirata” (Purgatorio, XXXII, 40-42).

Dar in Purgatoriu sunt si alti doi arbori (Purgatorio, XXII- XXIII si XXIV) care ne trimit din nou la India. Sunt acei care se gasesc aproape de varful muntelui, sub campia Paradisului Terestru. Primul arbore este “imaginea reflectata si rasturnata a Arborelui Vietii, de care sufletelor din Purgatoriu (cosmic) le este foame si sete, dar de care nu pot avea parte si peste care nici nu pot sa se ridice” [3], in timp ce al doilea arbore constituie “imaginea rasturnata a Arborelui Cunoasterii Binelui si Raului” [4]. Astfel, marele erudit anglo-indian Ananda K. Coomaraswamy cerceteaza simbolul Arborelui Rasturnat pe baza descrierilor furnizate de texte indiene si nu numai de ele, pentru ca “ideea unui arbore drept si unul rasturnat are o difuzare in timp si spatiu care merge de la Platon la Dante si din Siberia pana in India si Melanesia” [5]. Sunt unele elemente care apropie descrierea dantesca de cea indiana; de exemplu, asupra primului Arbore rasturnat “cadea din stanca inalta o licoare limpede/ si se raspandea pe frunzele de sus” (Purgatorio, XXII, 137-138), asa cum “picaturi de soma” (soma-savanah) sunt pe smochinul din Brahmaloka, descris in Chandogya-upanishad  (VIII, 3-4).

In sfarsit, trebuie sa luam in considerare si din Purgatorio VII, 74, un vers citit si interpretat in diferite feluri, in care ar fi prezenta , dupa unii cercetatori (Scartazzini, Sapegno, Mattalia) sintagma “lemn indic”. Ar fi vorba insa de lychnis indica, o piatra pretioasa citata de Pliniu (Quidam enim eam dixerunt esse carbunculum remissiorem); datorita sclipirilor sale, ea este evocata in descrierea vaii principilor, ale carei culori vii si stralucitoare amintesc de splendoarea miniaturilor si a pietrelor pretioase.

*

Printre numeroasele analogii pe care Coomaraswamy le gaseste intre Commedia si scrierile sacre ale Indiei, unele ni se par indeosebi demne de notat. Tema “paternitatii solare”, enuntata de exemplu in Shatapatha Brahmana (I, 7,6,11) si prezenta si in Paradiso (XXII, 116); simbolismul incestului lui Prajapati, sot si fiu al lui Vac (Pancavimsha Brahmana, VII, 6; XX, 14), e identic cu acela care se leaga cu definirea Mariei ca “Mama Fecioara, fiica fiului sau” (Paradiso, XXXIII,1); cele “trei lumi” (sattvika, rajasika si tamasika) in care, dupa gandirea hindusa, se diferentiaza manifestarea universala, se intalnesc in tripartitia cosmica descrisa in Paradiso (XXIX, 32-36); la impozitia coroanei si a mitrei, care are loc in ritualul hindus al “vivificarii regelui”, asistam si in Purgatorio (XXVII, 142) etc., etc.

Si alti cercetatori ai operei lui Dante s-au referit la India. Dante Gabriel Rossetti (1828-1880), bazandu-se pe argumentul ca “scolile secrete sunt modelate aproximativ dupa un singur sistem” [6] si “implica adesea cuvinte ale unor idiomuri straine pentru a arunca o lumina asupra acelor arcane pe care nu indraznesc sa le explice deschis” [7], crezuse intr-adevar ca silaba sacra OM se regaseste in doua versuri din Dante: “care pe chipul oamenilor citeste OM” (Purgatorio, XXIII, 32) si “O, om care porti onoarea de a sti!” (Rime, 2). Arturo Graf (1848-1913) observase ca atat Commedia cat si traditia indiana atribuie locurilor binecuvantate caracteristici similare: “daca in  padurea deasa si divina” (Purgatorio, 2) domneste “o dulce boare si statornica” (Purgatorio, 7), muntele Meru nu cunoaste “nici negura, nici norii, nici intunericul de nici un fel” [8]. Angelo de Gubernatis (1840-1913), in afara de a fi descris un prototip indian al figurii lui Lucifer [9], identificase muntele Purgatoriului cu Varful lui Adam din insula Taprobane (adica Ceylon), pe care harta lui Marino Sanudo o situa in 1320 la limita extrem orientala a pamantului: “Presupunand ca nu este nici o indoiala ca Dante situase Purgatoriul intr-o insula, crezuta pustie, la antipodul Ierusalimului, nu mi se pare ca este prea multa osteneala sa descoperim ca o astfel de insula, dupa parerea lui Dante, ar trebui sa fie pamantul sacru al Seilan-ului” [10]. De Gubernatis avansase si ipoteza ca “peisajul indian” [11] era la originea figurii dantesti a carului triumfal tras de un grifon (Purgatorio, XXIX, 106-120). Mai putin sigur in indicarea localizarii muntelui Purgatoriului era Miguel Asín Palacios: “Care fusese acel munte, nu e usor de precizat, pentru ca opiniile sunt diferite: unii il presupun in Siria, unii in Persia, unii in Caldea, unii in India, dar aceasta ultima locatie este predominanta” [12]. Giovanni Pascoli (1855-1912), caruia Commedia ii dadea “ameteala vechilor carti ale Indiei” [13], schitase o paralela intre principele Siddharta si Alighieri, Buddha al Europei: “Astfel, Shakyia al nostru, ca si Shakyia indian, eremitul ca si exilatul la distanta de douazeci de secole, au inceput prin profunda considerare a mizeriei umane. Eu il vad pe unul stand in extaz la poalele smochinului, ashvattha ficus religiosa, pe celalalt ratacind in umbra padurii. Si se ridica din mizerie, unul pentru a se pierde in Nirvana, celalalt pentru a se adanci in Minunata Valtoare. Si amandoi ies din mizerie inspirati sa predice tuturor pacea si iubirea: fericirea” [14]. René Guénon (1886-1951) il asemanase pe “Imperator, cum il concepe Dante, cu Chakravarti sau monarhul universal al hindusilor, a carui functie esentiala este sa faca sa domneasca pacea sarvabhaumika, adica extinsa pe tot pamantul” [15].

Printre studiile recente, ne vom margini sa semnalam lucrarea lui Nuccio d’Anna asupra tratatului De vulgari eloquentia, in care, pentru a face intelese sensul si baza hermeneuticii lingvistice a lui Dante, se apeleaza la un procedeu analog indianului nirukta, exemplificat cu un pasaj dintr-un text sanscrit relativ la acest procedeu [16]. In Prefata studiului autorul avertizeaza ca o mai buna cunoastere a textelor orientale referitoare la simbolismul lingvistic – si el citeaza ca exemplu, printre altele, si Tantra hindusa [17] – ne-ar face sa intelegem ca structura simbolica a operei lui Dante e extraordinar de apropiata de alte culturi traditionale ale Eurasiei.

*

Cand Dante a scris Commedia domnea la Delhi o dinastie afgana de origine turca [18], aceea a Khalgi-lor, inaugurata de Gialal ud-Din Firûz (1290-1296). La moartea lui, Ala’ud-Din Khalgi Muhammad Shah (1296-1316) a recucerit Gujarat, iar in 1303 a pus stapanire pe Chittoor, in Rajasthan. Sub domnia lui Ala’ ud-Din, Sultanatul din Delhi a supus aproape toate regatele hinduse de la sud si de la vest, transformandu-le intr-un imperiu subcontinental, atingand astfel culmea puterii politice, a splendorii culturale si a prosperitatii economice. La moartea lui Ala’ ud-Din, tronul a fost uzurpat de Khusraw Khan, un curtean apostat al Islamului, care arunca regatul in anarhie, pana cand in anul 1320 a fost salvat de Ghazi Malik Tughluq, care a instaurat un guvern exemplar, dar destinat sa dureze putini ani (1320-1325). Intre 1253 si 1325, intr-un arc de timp care coincide cu viata lui Dante, a activat in sultanatul de Delhi Amir Khusraw Dihlawi, un poet faimos format la scoala marelui shaykh Nizam ad-Din Awliya (m. 1325), figura importanta din Cishtiyya, ordinul initiatic fondat de Mu’in ud-Din Hasan Cishti (1142-1236).

Despre toate acestea Dante stie putin sau nimic. Dar si in India trebuie sa fi existat  informatii despre Dante pana la sfarsitul secolului XIX, cand difuzarea limbii engleze a favorizat pentru cercetatorii indieni contactul cu literaturile europene. “Apoi, prin simpla coincidenta, omul care in calitatea de expert a consiliat la East India Company, intr-un document celebru asupra invatamantului in India din 1834, nu numai folosirea limbii engleze ca mijloc de exprimare in birouri, in tribunale si in scoli, dar si in invatarea stiintei, filosofiei, a medicinii si a economiei politice europene, adica Lordul Macaulay, era un pasionat admirator al poeziei lui Dante si in consecinta e improbabil ca nu numai studiul sau asupra poetului (in Criticism on the principal italian writers, 1824), ci si celebra sa paralela intre Dante si Milton (Edimburg Review, august 1825) sa fi scapat cercetatorilor indieni ai literaturii engleze si sa nu fi constituit una dintre primele lecturi critice, daca nu chiar prima, asupra lui Dante, pentru un incepator in literatura italiana…” [19].

Astfel au aparut poeti si prozatori care au intreprins studierea limbii italiene ca sa-l poata citi pe Dante in original. Printre acestia trebuie citat inainte de toate marele poet bengalez din sec. XIX, Michael Madhûsudan Datta (1824-1873), autorul primului poem epic in limba bengaleza, Meghanath-Badh (1862), in care se reliefeaza influenta lui Dante “mai ales in conceptia Infernului si in actualizarea acestei conceptii in termeni descriptivi, geografici si topografici” [20]. Tot din Commedia se inspira si un poem filosofic al lui Hemachandra Vanyopadhyaga (1838-1903), Chhayamayi (1880), in care pacatosii sunt asezati in diferite zone ale Infernului dupa pacatele lor. Acelasi autor, pe de alta parte, recunoaste explicit datoria sa fata de Dante. Rabindranath Tagore (1861-1941) a publicat chiar la varsta de 16 ani un articol asupra lui Dante (si unul asupra lui Petrarca). Shri Aurobindo (1872-1950) a studiat neintrerupt Commedia, propunandu-le tinerilor sai discipoli, care compuneau poezii (in bengali sau in engleza), modelul lui Dante, Milton si Goethe. Fratele sau, Manmohan Ghose (1867-1924), cercetator al literaturii europene, avusese printre prietenii sai de studii pe Laurence Binyon (1869-1943), traducator in engleza al lui Dante. Poeta Toru Duff (1856-1877) a scris un comentariu critic la Commedia tradusa de Antonio Deschamps. O alta poeta care trebuie mentionata pentru interesul nutrit pentru Dante este Sarojini Naidu (1879-1949), “privighetoarea Indiei”; ea a fost prima femeie care a prezidat Congresul National Indian si a guvernat, dupa independenta, statul Uttar Pradesh. Dinesh Chandra Datta a tradus Bhavagad Gita in tertine dantesti si a scris un sonet A Dante [21]. Vom termina aceasta scurta trecere in revista citandu-l pe Muhammad Iqbal (1873-1938), cel mai mare poet contemporan al Indiei musulmane, autor intre altele al unui Javêd-nama in limba persana care se insereaza in traditia poemelor asupra Ascensiunii nocturne a Profetului Muhammad, amintind in acelasi timp de calatoria celesta a lui Dante. Iqbal “a fost influentat mai ales de cele trei mari Divine Comedii ale Occidentului, aceea dantesca (cunoscuta de el in traduceri engleze), aceea miltoniana si aceea goetheana [22]. In acelasi an (1932) in care a fost publicata la Lahore Javêd-nama, a iesit tot la Lahore, in revista “Muslim Revival”, un articol al unui putin cunoscut Inayat Ullah asupra cercetarilor efectuate de cercetatorii europeni privind fundamentele orientale ale Divinei Comedii [23].

Sa terminam cu o curiozitate. Nu cunoastem traduceri ale lui Dante in sanscrita; exista totusi un fragment din Infern (episodul Contelui Ugolino din canturile XXXII-XXXIII) tradus in sanscrita de... un italian: academicianul Arturo Farinelli (1867-1948).

Claudio  MUTTI [24]

(Versiunea romaneasca apartine autorului)

[1] Versiunea italiana integrala in G. Tardiola, Le meraviglie dell’India, Roma, 1991.

2 Aut quos Oceano proprio gerit India lucos – extremi sinus orbis, ubi aera vincere summum – arboris haud ullae iactu potuere sagittae (Georg., II, 122-124).

3 A. K. Coomaraswamy, Il grande brivido. Saggi di simbolica e arte, Adelphi, Milano, 1987.

4 A. K. Coomaraswamy, op.cit., p. 314.

[1] A. K. Coomaraswamy, op. cit., p. 333. Pentru o mai ampla trecere in revista a descrierilor indiene ale Arborelui Lumii, cf. A. Zucco, Il significato originario di un’antica parabola (Mahabharata, XI, 5) e la sua diffusione letteraria e artistica in Oriente e Occidente, Istituto di Glottologia, Universita degli Studi di Genova, 1971.

6 G. Rossetti, Il mistero dell’amor platonico del Medio Evo, Arche , Milano, 1982 (vol. I, p. 78).

7  Ibidem.

8 A. Graf, Miti, leggende e superstizioni del Medio Evo, Arnaldo Forni, Bologna, 1980 (vol. I, p. 23).

9 A. de Gubernatis, Le type indien de Lucifer chez Dante , in  “Actes du X Congrès des Orientalistes”. Aceasta lucrare, imposibil de gasit, a fost citata de René Guénon (L’esoterismo di Dante, Atanor, Roma, 1971, p. 47), ca si o alta lucrare a aceluiasi autor, Dante e l’India, din “Giornale della Società asiatica italiana” (vol. III, 1889, pp. 3-19). Vorbind (in L’esoterismo di Dante) despre cei “care ajung pana la a presupune ca Dante a putut sa sufere direct influenta indiana”, Guénon se refera la un “extrem de superficial” Essai sur la philosophie de Dante (Faculté des Lettres, Paris, 1838), al carui autor, Antoine Frédéric Ozanam, observa in Commedia o influenta indiana, afara de cea islamica.

10 A. de Gubernatis, Dante e l’India, cit., p. 10.

11 A. de Gubernatis, Dante e l’India, cit., p. 15.

12 M. Asín Palacios, La escatología musulmana en la Divina Comedia, Hiperion, Madrid, 1984, p. 195.

13 G. Pascoli, Prefazione alla Prolusione al Paradiso, in Prose, vol. II. Scritti danteschi. Sezione II, Mondadori, 1957, p. 1578.

14 Ibidem.

15 R. Guénon, op. cit., p. 62.

16 N. d’Anna, La sapienza nascosta. Linguaggio e simbolismo in Dante, Roma, 2001, pp. 43-44.

17 N. d’Anna, op.cit., p. 10.

18 In capitolul India din Enciclopedia dantesca – Istituto della Enciclopedia Italiana, Roma, 1971, vol. III, p. 420, Adolfo Cecilia scrie intr-adevar ca “in timpul lui Dante regiunea (…) era practic toata sub domnia araba”.

19 Ghan Shyam Singh, Soarta lui Dante in India , in Enciclopedia dantesca, p. 421.

20 Ghan Shyam Singh, loc. cit.

21 Trad.it. in Ghan Shyam Sing, op. cit., p. 423.

22 A. Bausani, in M. Iqbal, Il poema celeste, L. da Vinci, Bari, 1965, p. 34. Asupra lui Iqbal, cf. C. Mutti, Avium voces, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1998 pp. 53-59.

23 G. Galbiati, Dante e gli Arabi, in AA.VV., Studi su Dante, Hoepli-Milano, 1939, p. 195.

24 Editor al revistei Eurasia, unde a aparut dintai acest articol.