O BIBLIOTECA, UN DESTIN: EMANUEL BADESCU
„Bucuresteanul,
oricat ar fi de vesel, in sinea lui este un om foarte trist. Fiindca are ambitia
sa fie la fel de bogat precum magnatii din Londra, dar constata ca nu se poate!
Are ambitia ca orasul lui sa arate ca Viena sau ca Parisul si vede ca nu se
poate! Vrea ca si Bucurestii sa fie o capitala a modei, asa cum e Milano, dar
nu se poate! Si asa mai departe...” (Emanuel
Badescu)
Catre Biblioteca Academiei din Bucuresti mi-am indreptat prima oara pasii acum opt ani. Voiam sa aflu ecoul pe care Expozitia Jubiliara din 1906 (organizata in Parcul Carol, pe atunci Dealul Filaretului) l-a trezit in presa vremii. Atat si nimic mai mult. Din fericire, o data ajuns acolo, o doamna binevoitoare (sefa de sala) m-a scutit de efortul unei cautari – cel mai probabil fara rezultat. Cu un gest devenit aproape reflex, a sunat la Cabinetul de Stampe, apoi mi-a recomandat o persoana care peste cinci minute avea sa coboare in hol. Cel putin asa mi s-a spus! Asteptarea a durat, ce-i drept, mai mult decat fusesem anuntat. Dar avea sa merite din plin: de pe coridoarele impersonale ale Bibliotecii, si-a facut aparitia un domn care, din spatele unei modestii afisate ironic-nonsalant, m-a fulgerat cu o privire iscoditoare. Apoi s-a prezentat: Emanuel Badescu.
De la acea prima intalnire au trecut opt ani, insa n-am uitat nici acum voluptatea malitioasa cu care mi-au fost „demontate”, rand pe rand, certitudinile (?) pe care le aveam in legatura cu istoria Bucurestilor. E drept ca si rasplata a fost pe masura: dupa „rechizitoriul” de rigoare, a urmat satisfactia de a fi descoperit mai mult decat eram pregatit sa aflu: o harta a expozitiei, cateva texte inedite, ba chiar volume cu fotografii de arhiva...
Ajuns in Bucuresti pe la sfarsitul anilor '50 ai secolului trecut, Emanuel Badescu (n. 25 august 1952, Corabia) urmeaza cursurile Liceului “Gh. Sincai”, pentru ca apoi sa opteze pentru Facultatea de Istorie. Din pricina „dosarului” (provenea dintr-o familie de detinuti politic) care ii incrimina “originea nesanatoasa” („si Ana Pauker avea «origine nesanatoasa», dar asta nu a impiedicat-o sa ajunga ministru de Externe”, imi spune ritos), i s-a interzis sa intre in examen. Astfel, se angajeaza ca merceolog pe un santier de constructii, pana cand seful de cadre („un evreu, fireste”) ii depisteaza dosarul si il da afara. Pentru un scurt rastimp lucreaza ca ajutor de pictor scenograf la Teatrul National. Apoi, la recomandarea lui Mircea Puscasu (prieten de familie, socrul sculptorului Constantin Baraschi), va ajunge la Serban Cioculescu (fostul director al Bibliotecii Academiei), si astfel toate tribulatiile sale iau sfarsit. Din 1978 este angajat la Cabinetul de Stampe, unde lucreaza pana in prezent.
Pasiunea „organica” pentru istorie nu l-a parasit insa niciodata. Abia dupa caderea comunismului va reusi sa-si finalizeze studiile de specialitate (licenta in Istorie moderna si contemporana). „Am fost un student batran, dar am absolvit cu brio”, mi-a marturisit, nu fara o umbra de regret pentru anii in care i s-a interzis sa-si urmeze vocatia. Pentru a compensa ingratitudinea vremurilor, avea sa cerceteze „pe cont propriu”, timp de decenii, cele mai controversate perioade din trecutul umanitatii. Avand acces la carti, reviste si imagini interzise, sau pur si simplu necunoscute „profanilor”, Emanuel Badescu deprinde gustul pentru istoria doctrinelor politice. De la Platon („Republica e cartea cea mai fascinanta a omenirii”) la Marx („personalitate uriasa, greu de clasat, parintele nazismului si comunismului, si pe deasupra antisemit”), e fascinat, ca si odinioara E. M. Cioran, de raportul dintre Istorie si Utopie. Altminteri, e un om cat se poate de rational. Membru fondator al Partidului National Liberal (dupa evenimentele din decembrie ‘89), se considera „un conservator prin gandire, prin mentalitate, prin formatie” si un adept neconditionat al Monarhiei: „Toti indivizii care se bat cu pumnii in piept ca sunt republicani sunt fie iresponsabili, fie tradatori. Nu exista cale de mijloc. Soarta unui stat transformat in republica este disparitia”. Asa se explica admiratia pe care Emanuel Badescu o nutreste pentru popoarele nordice, adica pentru „cei care, fara sa aiba nevoie de o miscare legionara, stiu sa-si conserve identitatea”.
Ceea ce i-a creat renumele printre specialisti a fost pasiunea constanta pentru istoria Bucurestilor – de care s-a apropiat, cum e si firesc, prin colectia de stampe a Bibliotecii Academiei, dar si prin lectura asidua a marilor istoriografi (G. D. Florescu, Frédéric Damé, Ionescu-Gion, Constantin Giurescu si altii). De altfel, nici nu era greu sa te indragostesti de un Bucuresti „colorat” (asa cum il prezentau cromolitografiile din anii 1900-1910), dat fiind ca „nuanta” dominanta a epocii comuniste era... cenusiul. E drept ca simpla cercetare a istoriei orasului implica o nota subversiva, deoarece „istoria Bucurestilor se confunda cel mai adesea cu istoria bisericilor”. Numai ca documentele arata fara echivoc faptul ca, incepand cu secolul al XIX-lea, s-au demolat zeci de biserici in Bucuresti! Pretextul cel mai frecvent invocat era „sistematizarea orasului”. Astfel, prada elanului („maniei”) constructivist(e) aveau sa cada biserici, cladiri vechi, localuri, spitale, monumente etc. Cele mai funeste perioade din acest punct de vedere au fost „domnia” lui Carol al II-lea, respectiv dictatura lui Ceausescu („Bucurestii au avut doi mari distrugatori: Carol al II-lea si Ceausescu”).
Si asta nu e tot: daca ne uitam cu atentie in jur, constatam ca istoria se repeta (fie si la scara redusa), cu singura diferenta ca acum cladirile vechi sunt lasate sa se degradeze singure, si abia apoi sunt demolate! Explicatia profund-amara pentru acest fenomen este „lipsa de respect fata de propriul trecut; nu avem cultul istoriei: fiecare generatie o ia de la zero. [...] Cred ca suntem singura natiune din Europa, si probabil din lume, care isi regandeste de fiecare data istoria”. Asa se explica de ce acest oras (desi atestat de mai bine de cinci sute de ani) nu abunda in monumente si vestigii reprezentative pentru fiecare epoca istorica.
„Inca nu avem
o istorie nepatimasa a Bucurestilor”,
considera Emanuel Badescu. O istorie in care sa se consemneze, de pilda, rolul
pe care l-au avut, de-a lungul vremii, „populatiile care au trecut prin orasul
acesta, si care si-au pus amprenta asupra lui, din toate punctele de vedere”.
Bunaoara, comunitatea evreiasca a contribuit semnificativ la dezvoltarea
economica a orasului, dar, prin legaturile comerciale deosebite cu Apusul, a
impus „mimetismul fata de Occident”. (Cine crede ca mimetismul a fost adus de
tinerii reveniti in
Printre personalitatile de care Emanuel Badescu se simte legat profesional si afectiv se numara George Potra (caruia i-a fost „un fel de discipol”), Nicolae Vatamanu, Paul Cernovodeanu, dar si Cornelia Bodea (careia ii datoreaza pasiunea pentru studiul istoriei), sau singularul Nicolae Steinhardt, pe care l-a cunoscut „in perioada lui antisemita”. Pe Parintele Nicolae („nu-i placea sa i se spuna pe numele evreiesc”) si-l aminteste „umbland cu o cruce pe piept, care-i dadea aerul unui Inchizitor”. Prin rafinamentul cu care isi sustinea ideile, trezea in adversarii sai un amestec de perplexitate si admiratie: „Nimeni insa nu indraznea sa-l acuze de antisemitism, fiindca omul era evreu”...
Autor al unui
numar semnificativ de articole pe teme istorice (peste cinci sute), aparute in
publicatii precum Cotidianul (intre
1991-1997), Formula As (din 1990 pana
in prezent), Magazin Istoric (din 1982
pana in prezent), Ziarul de Duminica (din 1998 pana in prezent), Emanuel Badescu a contribuit si la redactarea unor
volume, cum ar fi monografia dedicata marelui om politic liberal Ion Inculet (impreuna
cu doamna Antonina Inculet), sau Scurta istorie
a regalitatii in Romania, respectiv Nicolae
Ionescu. Bucurestii de altadata (impreuna cu Iulian Voicu). A mai scris
comentarii pentru primele doua volume din deja faimoasa Bucurestii in vremea lui Carol I (distinsa cu Premiul de Onoare al
Uniunii Scriitorilor pe anul 2006), iar ca „solist la masa de scris” a conceput
textele la volumul de fotografii 1
Decembrie 1918.
Faustic prin pasiunea „fara satiu” a cunoasterii, dar si mefistofelic prin malitiozitatea rafinata a subminarii falselor „evidente”, Emanuel Badescu e o personalitate paradoxala. La Biblioteca e iubit, invidiat si tolerat in acelasi timp. In cele din urma, colegii s-au obisnuit/resemnat cu stilul sau original de lucru, discutiile interminabile si fumul de tigara care il inconjoara mereu ca o aura. E considerat exemplarul insolit al unei specii rare, sau pe cale de disparitie: un om al cartii, care a biruit birocratia „de neinvins” a Sistemului. In ce ma priveste, rareori am intalnit un om cu care sa pot discuta mai lejer despre aproape orice: muzica, filosofie, literatura, poezie, istorie, arte plastice, dar si subiecte spinoase, cum ar fi istoria masoneriei, asasinate politice, lovituri de stat, revolutii etc.
Misiunea lui la Cabinetul de Stampe (cu care s-a identificat si care va ajunge, probabil, sa-i poarte numele) este de a asigura accesul la memorie celor inca dornici de a cunoaste o istorie nefalsificata de ideologii sau de alte comandamente „politic corecte” ale momentului.
Alexandru Valentin CRACIUN
Foto: Eugen Costache