MOARA CU NOROC SAU MINIROMANUL

UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (3)

Incepand din numarul pe octombrie, publicam in serial unul dintre capitolele interesantei lucrari de doctorat a d-nei Denis-Steliana Bradescu inchinata operei lui Ioan Slavici lecturate din perspectiva crestina. Este una dintre putinele realizari notabile de critica literara crestina din peisajul culturii noastre actuale (istoria si critica literara ramanand, din pacate, una dintre ariile cele mai descrestinate ale culturii romanesti). Sa speram ca astfel de intreprinderi se vor inmulti si vor ajuta „litera” sa se reinalte spre „duh”. (R. C.)

Partea III

De ce ma omori?!... Ce-am pacatuit eu?

            Capitolul al XVI-lea are in centrul sau scena uciderii celor doi soti, cu care se incheie, dintr-un anumit punct de vedere, nuvela. Cititorul se simte brusc eliberat de tensiunea emotionala in care traise urmandu-i pas cu pas pe protagonisti in periplul lor in infern. E, fara doar si poate, episodul cel mai controversat al nuvelei, din perspectiva interpretarii sale. S-a ajuns pana acolo incat doi dintre cei mai de seama cunoscatori ai operei slaviciene sa sustina opinii diametral opuse. Suntem pusi, parca, in situatia – cel putin bizara – de a alege intre un Ghita „puternic, dostoievskian”, pentru care „omorul are mai ales intelesul unui act de dragoste, ba chiar si de paternitate” [1], si un Ghita slab, „de un tragism fara nimic maret” [2], al carui  joc duplicitar e perceput doar la prima vedere incarcat de dramatism, pentru ca, ulterior, la o analiza mai profunda, sa fie vazut ca unul „cinic si dement” [3]. E limpede ca  este vorba de o diferenta de perspectiva care nu a aparut aici pentru prima oara, ci ea s-a constituit pe  parcursul analizei critice propriu-zise, pentru ca ulterioara cristalizare a ei sa adanceasca distinctia. Care este, asadar, punctul unde s-a produs disjunctia? Credem ca acest cuplu – mai precis: relatia dintre partenerii care-l constituie – reprezinta   miezul  problemei si totodata cheia rezolvarii ei. O iubeste Ghita pe Ana? Dar Ana pe Ghita sau pe Lica? Textul nuvelei ne ofera suficient de multe detalii pentru a ne putea forma o opinie. Dificultatea e data poate tocmai de multitudinea lor si a nuantelor de interpretare pe care ele o ofera. Viziunea de ansamblu si nu ruperea lor din context e drumul ce trebuie urmat.

            Nuvela Moara cu noroc se deschide cu discutia despre mutarea la Moara cu noroc pe care o poarta Batrana si ginerele sau. Nimic nu va schimba decizia lui Ghita de a face pasul. Atunci de ce capul familiei nu binevoieste, chiar formal – cum procedase cu soacra sa –, sa solicite si parerea altui membru, deloc de neglijat, al acesteia: sotia sa? Raspunsul nu il aflam acum. El vine putin mai tarziu, atunci cand, framantat de gandul esecului deciziei initiale, carciumarul  se vede nevoit sa discute cu nevasta sa. Desi o face fara convingere, incepe prin a o acuza de faptul ca a asteptat intotdeauna totul de-a gata. Femeia nu riposteaza. Participa la dialog ca si cum replica nu ar fi existat. Incearca sa inteleaga care sunt resorturile amaraciunii pe care o identifica in vorbele barbatului ei, amintindu-i permanent ca il sustine. Acel „Tu stii mai bine cum are sa fie” inseamna mai degraba „Tu ai toate datele ca sa stii raspunsul” decat „Ia tu decizia in locul meu!”. Acuzata din nou, cu o virulenta de neinteles la un sot iubitor („Iara tu esti buna, Ano, si blanda, dar esti usoara la minte si nu intelegi nimic: sunt cu tine ca fara tine; in loc de a-mi alunga gandurile cele rele, ma lasi sa ma mistuiesc cu ele, si cand nu mai stiu ce sa fac, tu te uiti la mine cu mila, si atata-i tot”), umilita si mai ales neinteleasa, la prima lovitura, absolut neasteptata, Ana se pleaca de durere si raspunsul e unul al umilintei: „Ce sa fac daca asa m-a lasat Dumnezeu?”. Dar constiinta nevinovatiei o face  sa se replieze si sa rosteasca indrazneata cuvintele ce urmeaza sa o disculpe si sa ii motiveaze atitudinea de pana acum. Ea le formuleaza de aceea ca pe o continuare a unui cuvant intrerupt: ,,Fiindca tu le fierbi toate in tine si mie nu-mi spui nimic. Apoi tot eu sunt de vina daca nu stiu ce te pune pe ganduri...” Femeia isi revendica dreptul de a lua parte activ la viata familiei sale. Daca acceptase hotararile sotului, o facuse fiindca avusese certitudinea corectitudinii lor. Cand va incepe sa se indoiasca de acestea, va reactiona in consecinta.

De la inceput, Ana intuieste raul in Lica. Ea e prima care afirma acest lucru, pe care il va sustine mereu, pana in ziua judecatii. De sus de pe cal, Don Juanul Lica, atunci cand apare pe neasteptate la han, o impresioneaza cu farmecul sau masculin. Naratorul noteaza cu minutiozitate reactia ei, pe care orice femeie ar fi avut-o: „Ana ramase privind ca un copil uimit la calaretul ce stetea ca un stalp de piatra inaintea ei”. Si printr-o completare mai deslusita: „Il privea oarecum pierduta si speriata de barbatia infatisarii lui”. Dar intuitia ei feminina sesizeaza si ceea ce se ascunde dincolo. O spune oarecum nesigura. Oamenii nu asociaza niciodata frumusetea cu raul. Dimpotriva. Cine e frumos ca aspect exterior are toate sansele sa fie si interior. Fat-Frumos, Ileana Cosanzeana versus Muma Padurii sau Zmeul Zmeilor. E justificata, asadar, retinerea: „Lica Samadaul?! – striga Ana. Si cate rele nu mai zice lumea despre dansul!”. Aparenta e, insa, inselatoare si femeia stie din experienta asta, de aceea revine si adauga ceea ce vocea ei launtrica ii spune a fi adevarul: „Nu-i vorba, e oarecum fioros la fata”. Barbatul o contrazice: „Asta-ti pare tie. Are si el necazurile lui”. Ceea ce urmeaza  ii va demonstra curand lui Ghita contrariul. Dupa cum stim, scena imediat urmatoare e a primei (si  ultimei) confruntari fizice dintre eroi. La ceva vreme dupa aceasta, fara a sti ce s-a intamplat, caci barbatul revine la vechea atitudine „secretoasa” si nu raspunde la intrebari, Ana, observand prietenia lui Ghita cu Lica, ii vorbeste din nou si in aceiasi termeni despre Samadau. De pe pozitia partenerei de viata, Ana cea „asezata” isi sfatuieste sotul: „Ghita! Nu vorbi cu mine ca si cand ai avea un copil inaintea ta. Tu esti barbat si trebuie sa stii ce faci. Te intreb numai; nu vreau sa te descos:  tu iti dai seama daca ai ori nu ai ceva sa-mi spui. Fa cum stii, dar eu iti spun, si nu ma lasa inima sa nu-ti spun, ca Lica e om rau si primejdios: asta se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii. E om patimas, Ghita, si nu e bine sa te dai prea departe cu el” . Nu e aici nimic din slabiciunea de care vorbeste critica traditionalista. Daca am detasa randurile din context, am afirma fara urma de tagada ca apartin, prin ton si intelepciune, Batranei. Nu ne-am insela prea mult. Ana e o Batrana… tanara. Forta cu care ea va lupta, ce-i drept fara sorti de izbanda, pentru iubirea barbatului ei, nu e una oarecare. Dar Ghita nu e Batranul!

O analiza pur statistica a raporturilor Ghita-Ana pentru primele zece parti ale nuvelei va sustine aceasta observatie legata de puterea in slabiciune a Anei: pana la momentul judecatii (cap.XI), singura care lupta pentru mentinerea cuplului prin comunicare si implicare e femeia.. Momentul judecatii e un punct nodal in viata eroilor nuvelei. Ca moment crucial al existentei, el implica si, totodata, descopera  fiinta total. Trecut prin focul unui asemenea examen de vietuire, Ghita nu mai poate fi acelasi, si nici Ana.

„Unul cate unul, judecatori, banuiti, marturii si oameni adunati, toti se departara; numai Ghita statea mereu cu ochii tintiti la pamant, in lupta cu el insusi, cu dorinta de a-i grai Anei un cuvant si cu durerea de a o vedea asa perita cum era. Apoi cand lumea se rari, el se intoarse spre dansa, ochii i se impaingenira si fata i se umplu de lacrami.

- Iarta-ma, Ano!, ii zise el. Iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului”.

Cainta si suferinta sunt reale. Lacrimile tasnesc, durerea se citeste pe fata si in vorbele ce ies cu greu. Ceea ce lipseste este, insa, asumarea completa si definitiva – pocainta. Orgoliul il opreste sa curete rana pana la capat. Ca altadata, barbatul se simte usurat atunci cand nu duce singur responsabilitatea unei grave erori. In acest ceas, ca si in ultimul al vietii sale, barbatul Il face partas pe Dumnezeu la  esecurile sale:

„- Ai avut tata om de frunte; ai neamuri oameni de treaba si ai ajuns sa-ti vezi barbatul inaintea judecatorilor. Si n-am pacatuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie si n-am voit sa cred si sa inteleg cand mi-ai aratat calea cea buna” (cap XI).

,,- Ghita! Ghita! De ce nu mi-ai spus tu mie asta la vreme!? – zise ea inabusita de plans, si-l cuprinse cu amandoua bratele.[…]

Ghita incepu si el sa planga, o stranse la san si ii saruta fruntea.

- Pentru ca Dumnezeu nu mi-a dat gandul bun la vremea potrivita, zise el, si deodata se intoarse spre usa. ”(cap XVI)

Pe nevasta o vedem impacata cu ea insasi. Ghita trecuse, intr-adevar, printr-un fel de prefacere si ea simte asta de la inceput. Naratorul o noteaza cu minutiozitate: „Nenorocirea il facuse mai ingaduitor si mai multumit cu lumea in mijlocul careia se afla”. Hotararea de a mai sta doar pana la primavara la Moara cu noroc pare sa fie semn al aceleiasi transformari. Nuvela nu surprinde insa acum momentul, atat de asteptat, al  spovedaniei lui Ghita, care sa refaca ideea de cuplu in Moara cu noroc. „A trecut si asta” – asa gandise Ana dupa judecata, asa si Ghita, care „isi dadea silinta sa uite cele petrecute, sa le treaca cu vederea, ca si cand nu ar fi fost”. Dar fusesera... Si e destul ca  Lica sa reapara si sa isi deserte serparul plin cu bani pe masa pentru a scoate din adanc „pornirea patimasa” a lui Ghita pentru acestia. Nici unul, nici altul – Ghita, respectiv Ana – nu au inteles semnificatia momentului revelator pe care il traisera. Judecata i-a adus alaturi, dar nu si impreuna. Apropierea se vrusese una de adancime, dar a ramas una de suprafata. Ambii isi urmeaza drumurile spre disolutia interioara. Ana, a carei inima se incalzise la proces la fiecare cuvant rostit de Samadau, caci „de la acest om atarna(se) soarta lui Ghita”, il primeste acum „cu inima deschisa pe omul care vorbise atat de frumos in fata judecatorului si prin a carei cumintie scapase sotu-sau de primejdia in care se afla”. Un Lica salvator si prietenos il inlocuieste treptat in ochii si inima femeii pe Lica cel fioros si primejdios. De pe cal, Samadaul coboara pe lavita, alaturi de Ana, si o ajuta, plin de solicitudine, sa impleteasca un bici pentru Petrisor, baiatul cel mare al lui Ghita. Femeia abia isi mai aminteste, privind ochii sai verzi, care acum se misca cu atata vioiciune, sau buzele care rosteau vorbele vesele, de „omul rece si aspru la fata, pe care-l privise c-o uimire copilareasca atunci, in ziua aceea, cand el sosise pentru intiia oara la Moara cu noroc, pe omul tacut, pe care-l crezuse odinioara asa de rau si de primejdios si care acum isi petrecea timpul cu dansa si se bucura cand vedea ca Petrisor salta de bucurie”. Nimic, nici macar raceala acestuia survenita pe neasteptate, nu o determina pe Ana sa revina la vechile sentimente fata de Lica. O data ce a ales prietenia in locul dusmaniei, caldura recunostintei in locul detasarii si opozitiei clar formulate la inceput, nevasta se comporta ca atare. Gestul de a pune o mana pe umarul lui Lica e felul ei de a-i spune acestuia ca au incheiat ostilitatile si ii accepta amicitia, caci doar un tovaras fidel putea face pentru Ghita ceea ce facuse Samadaul. Barbatul Anei primeste familiaritatea celor doi ca pe o lovitura neasteptata, a carei forta  prea mare il pune pe fuga: „Ghita ramase o clipa ametit, apoi se departa iute, ca sa nu mai vada”. El  cunoaste insa destul de bine  „nesocotinta ei copilaresca” pentru a ii pune la indoiala bunele intentii: „«Nu – isi zise –, de asta nu m-am temut niciodata si nu ma tem nici acum!». Si in adevar el nu se temea, dara ferbea cu toate aceste in el”.

Nu e vorba de gelozie aici – inteleasa ca frica de a fi inlocuit cu un altul cel putin egal, daca nu chiar superior. Scena aduce la lumina un alt aspect (de aceasta data unul maladiv) al orgoliului nemasurat al carciumarului: rivalitatea continua cu Lica il face sa se teama de posibila pierdere a Anei in favoarea acestuia. Un bun spiritual nu mai este considerat viu si personal, ci patrimonial si carnal, un lucru care poate fi tinut sub cheie si posedat totusi, fara a fi trait. Ana ca obiect ii apartine si, ca in orice disputa, trecerea ei in mainile adversarului inseamna o batalie pierduta, un punct castigat pentru celalalt. Acesta e lucrul pe care Ghita nu il poate acccepta: iminenta infrangerii.

Ana e dincolo de orice vinovatie si Ghita stie acest lucru, dar asta nu il opreste sa  o raneasca cu acuzele sale nefondate. Hotararea sotiei de a-i ramane alaturi de Sfintele Sarbatori de Pasti, cand el isi facuse un cu totul alt plan, il surprinde neplacut si reactia e a lasitatii secretoase si corupte, care se zbate sa iasa pe orice cale din incercuire:

„- Spune drept, vorbeste-mi pe fata: vrei sa ramai, pentru ca stii ca are sa fie si Lica aici.

- Esti un om netrebnic si grozav trebuie sa te fi ticalosit tu in tine pentru ca sa-mi spui ceea ce nu crezi nici tu insuti. [...] Tu esti acela care se pleaca inaintea lui ca o sluga, iar nu eu, Ghita! Sa ne fereasca pe noi Dumnezeu sa nu ai tu cumva pe sufletul tau, ca atunci viata noastra e mai rea decat o robie!”.

Ambii stiu ca e o minciuna  nerusinata, dar asta nu face ca neadevarul sa doara mai putin. Dimpotriva. Confruntarea (a doua din nuvela) dintre cei doi lasa urme adanci. Femeia e cea care o resimte cu mai mare acuitate.Utilizarea pluralului in cele trei formele pronominale ale sale: ne/ pe noi/ noua vorbesc din nou de con-vietuirea asumata in toate resorturile ei. „Viata in comun inseamna bucurie comuna si suferinta comuna. In prietenie (ca si in casatorie) nu exista coparticipare la bucurie sau suferinta, ci bucurie consonanta si suferinta consonanta; sentimentele de primul tip vin dinspre periferia sufletului spre centrul lui si se refera la cei care sunt relativ departe de noi. Dar bucuria si suferinta celor apropiati, luand nastere in insusi centrul sufletului nostru, se avanta de aici spre periferie; aceasta nu mai este reflectarea unei stari straine, ci propria stare consonanta, propria bucurie si propria suferinta” [4]. Femeia stie asta si o aplica instinctiv ad litteram in viata sa. Ana il iubeste pe Ghita cel din gandurile ei si intreaga sa existenta sta marturie a acestei stari de gratie. Pentru barbatul anesteziat de Inselare, provocarea sotiei nu mai inseamna insa nimic, pe nici un plan. O pagina mai departe gasim urmatoarea notatie a naratorului, care certifica aceasta stare de fapt: „Atat se simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu mai putea sa-si dea seama ce poate si ce nu poate sa faca, si asa, incetul cu incetul, se lasa in voia intamplarii si astepta cu lenesa nepasare sosirea lui Lica”. 

Firul narativ din capitolul al XIV-lea e marcat de doua enunturi ca de doua jaloane – unul in debutul partii: „Si Ana avea dreptate”, celalalt in miezul sau: „Dar Ghita se insela”. Aceasta dispunere simetrica nu e intamplatoare. Ea ii exprima pe cei doi printr-o formula concentrata a atitudinii si comportamentului fiecaruia in parte, valabila pentru acest fragment literar si nu numai. Ceea ce va urma – abandonarea sotiei in mainile lui Lica („- Fa cu ea ce vrei! – ii raspunse Ghita in gluma; dar in dosul glumei se simtea mania lui oarba si nesatioasa”; sau „- Dar un lucru, fa ce faci, insa nu ma face de rusinea lumii: cauta ca ceilalti sa nu simta nimic!”) – nu e decat o dezvoltare fireasca a acestei formule. (Va urma)

Drd. Denis-Steliana BRADESCU

[1] Magdalena Popescu , Slavici, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977,  p. 170.

2 George Munteanu,  Istoria literaturii romane (Epoca marilor clasici), vol. 2, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980, p. 386.

3 Ibidem.

4 Pavel Florenski, Stalpul si Temelia Adevarului. Incercare de teodicee ortodoxa in douasprezece scrisori, in romaneste de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu si pr. Dimitrie Popescu, studiu introductiv: diac. Ioan I. Ica jr., Editura Polirom, Iasi, 1999, pp. 274-275.