Condamnare fara proces

           Nu ma numar printre cei care  s-au entuziasmat atunci cand, pe 18 decembrie trecut, presedintele Romaniei a condamnat “oficial”, de la tribuna Parlamentului, regimul comunist din Romania, dupa cum nu m-am numarat nici printre cei care s-au entuziasmat cand, cu cir,ca opt luni mai inainte, tot presedintele, anuntase crearea “Comisiei Tismaneanu” care sa-i furnizeze argumente “irefutabile”. Motivele pentru care nu m-am etuziasmat atunci cand a fost anuntata crearea Comisiei amintite le-am insirat intr-un articol publicat la timpul respectiv. Pe unele dintre ele le voi relua pe scurt, pentru aducere aminte.

           In primul rand, puneam atunci la indoiala oportunitatea crearii unei astfel de Comisii, deoarece acest lucru il faci doar cand ai dubii in legatura cu problema in cauza. Or, este evident pentru toata lumea de buna-credinta ca regimul comunist din Romania (si nu numai) a fost un regim criminal si ca efectele lui au fost catastrofale pentru devenirea istorica a poporului roman. Nimeni nu mai pune astazi la indoiala aceasta evidenta. Poate doar cei implicati in crimele si faradelegile savarsite atunci si, bineinteles, cei de rea-credinta. Ceea ce, cu  siguranta, nu este cazul presedintelui Basescu. De altfel, dumnealui a dovedit, in mai multe randuri, prin declaratii sau chiar prin luari de pozitie, ca nu se indoieste de aceasta evidenta. Atunci pentru ce i-a mai trebuit Comisie? Ce-i putea aduce nou raportul intocmit de aceasta fata de ceea ce se stia si era deja contabilizat? S-ar putea raspunde ca rolul acestei comisii a fost acela de a centraliza si sistematiza informatiile deja existente. Or, numai sinteza nu poate fi considerat acest “Raport final” de aproape 700 de pagini...

           Primele mai bine de 150 de pagini sunt absolut de prisos pentru ceea ce trebuia sa fie acest Raport. Ele debuteaza cu un fel de istorie a Partidului Comunist din Romania, incepand „de la pasopt” (adica de la infiintarea acestuia, in 1921) si pana la instaurarea prin forta a noului “regim” cu ajutorul tancurilor sovietice, prin cucerirea pas cu pas a tuturor sectoarelor vietii sociale romanesti (armata, economie, cultura etc.) in paralel cu destructurarea societatii civile si formarea noilor organizatii de masa dupa model sovietic. Sunt relatate apoi pe larg, cu un inutil lux de amanunte, luptele intestine din interiorul partidului (demascari, excluderi, arestari etc), dupa acapararea de catre acesta a intregii puteri. Abia in capitolul II – care incepe cu pagina 157 – este abordat subiectul pentru care a fost formata “Comisia prezidentiala”, iar ceea ce trebuia sa fie o prezentare sintetica si concisa a crimelor si samavolniciilor comise de acest aberant regim se intinde dezlanat pe mai bine de 500 de pagini, asa incat  cred ca nu le-a fost deloc usor celor care au avut sarcina ca pe baza acestui noian de informatii sa realizeze sinteza pe care a prezentat-o presedintele in fata Camerelor reunite ale Parlamentului si a intregii tari.

           In al doilea rand, inca de pe atunci, mi s-a parut suspecta numirea d-lui Vladimir Tismaneanu ca presedinte al acestei comisii. Nu puneam la indoiala atat competenta acestuia ca politolog si speciaist in istoria comunismului din Europa Rasariteana, cat putinta sa de a fi obiectiv. Caci atat trecutul si formatia sa intelectuala (sa nu uitam ca este vlastar al nomenclaturii comuniste), cat si originea sa evreiasca nu-i permit acest lucru. Dar probabil ca tocmai de aceea i-a si fost recomandat d-lui Basescu pentru aceasta „misiune”. Daca tot trebuia facuta o comisie, nu era oare mai nimerit ca presedinte al acesteea sa fi fost desemnat cineva care, competent fiind, sa fi si suferit din plin rigorile obsedantului regim? Caci oameni dintre acestia, capabili sa se achite exemplar de o asemenea sarcina, s-ar fi gasit cu siguranta. Alexandru Zub, de pilda, care, pe langa faptul ca este istoric (si nu unul de mana a doua), a fost si detinut politic. Sau de ce nu s-a apelat la Paul Goma, figura proeminenta a disidentei romanesti? Raspunsul este simplu: pentru ca nu au vrut sa riste. Caci cu o persoana „nesigura” in fruntea comisiei se putea comite o impardonabila “incorectitudine politica”, si anume scoaterea in evidenta a rolului deloc de neglijat jucat de evrei in “opera” de comunizare a Romaniei, precum si in comiterea samavolniciilor si crimelor  de mai tarziu.

           Apropo de Paul Goma. Daca pentru presedintia amintitei comisii incomodul disident nu era indicat pentru ca nu prezenta incredere, in schimb s-a considerat ca prezenta lui printre membrii acesteia ar da bine, deoarece atat trecutul, cat si personalitatea sa i-ar spori credibilitatea. De aceea, inca de la inceput, “artizanii” comisiei s-au gandit si la el. Se pare ca cel caruia i-a venit aceasta idee a fost chiar presedintele Basescu, caci iata ce spune d-l Tismaneanu in prima scrisoare (datata 5 aprilie 2006) din corespondenta pe care a purtat-o prin e-mail cu disidentul roman de la Paris, pe aceasta tema: “Draga domnule Goma, Va scriu in legatura cu formarea comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste, anuntata astazi, in urma cu o ora. Deopotriva presedintele Basescu si subsemnatul (care voi coordona comisia) am fi onorati daca ati accepta sa faceti parte. Dl. Basescu ar dori sa va caute personal la telefon si sa va invite”.

           Goma accepta, in principiu, dar pune unele conditii, printre care si repararea de catre Statul roman, deci de catre presedinte, a nedrepta-tilor care i s-au facut (e vorba, printre altele, de retragerea cetateniei si de excluderea sa din Uniunea Scriitorilor). Schimbul de mesaje dintre cei doi continua, dar intre timp d-l Tismaneanu (care il cunostea, pare-se, inca din studentie pe Goma stiind cat de bataios si de “carcotas” este) s-a gandit, prntru a nu avea surprize, sa-i rezerve doar un rol decorativ in aceasta “intreprindere”, caci iata ce-i scrie pe ziua de 10 aprilie: “Scopul Comisiei: o sinteza stiintifica despre tragedia Romaniei sub comunism. Pe baza ei, TB va pronunta condamnarea. Rolul d-voastra: mai ales pe tema represiunilor, studentimea, intelectualii. Nu trebuie sa scrieti: ati scris ce trebuia scris”. Paul Goma intelege aluzia si comenteaza malitios: “Este pentru intaia oara cand V. Tismaneanu imi traseaza sarcini: Eu nu va trebui sa (mai) scriu, pentru ca am scris ceea ce trebuia scris... In limba romana se traduce: D-ta, Goma, stai pe scaun la prezidiu, insa nu iei cuvantul – l-ai tot luat, ai spus ceea ce aveai de spus!...”

           In misivele urmatoare se observa ca relatiile dintre cei doi se tensioneaza, fiecare amintindu-si ca a fost jignit candva de celalalt. Disidentul roman isi aminteste, de pilda, ca Vl. Tismaneanu il acuzase, cu un an in urma, de antisemitism si reproduce, spre edificare, un text publicat de acesta in Timpul din februarie 2005: “Paul Goma, sacait de atentia de care se bucura comunitatea evreiasca, deranjat de comemorarea la nivel mondial a Holocaustului, isi doreste ca de aceeasi atentie sa se bucure si victimele bolsevismului. Aceasta forma de gelozie etnica [subl. ne apartine, pentru ca sintagma este interesanta] e foarte greu de inteles... Generalitatile si acuzele nefondate la adresa evreilor din Basarabia, care s-ar fi dezis de Romania Mare, care ar fi participat la impunerea fortata a comunismului si ar fi devenit, incepand cu 1940, «calaii» romanilor din Basarabia si Bucovina de Nord si apoi, din 1944, ai locuitorilor din Romania – sunt manifestari clar antisemite, care nu-i fac nici o onoare disidentului Paul Goma”.

           In cele din urma, d-l Tismaneanu, dandu-si probabil seama ca nu va putea colabora fructuos cu incomodul disident,  pretextand ca acesta i-ar fi publicat anumite scrisori personale fara a-i cere acordul si ca l-ar fi si jignit pe deasupra, rupe colaborarea cu el, scriindu-i urmatoarele: “Comisia Prezidentiala va opera in conformitate cu standardele academice si stiintifice; modus operandi practicat de Dvs pe website, cel putin in ce ma priveste, intra in totala contradictie cu aceste standarde. In atari conditii, din moment ce Dvs. imi negati credibilitatea stiintifica si morala si folositi la adresa mea un limbaj inacceptabil, lezandu-mi demnitatea umana, ma vad silit sa va aduc la cunostinta prin prezenta scrisoare ca imi retrag invitatia facuta cu deplina buna-credinta si ca intrerup relatiile mele cu Dvs”. De observat ca d-l Tismaneanu isi aroga discretionar dreptul de a retrage o invitatie facuta, dupa propria-i marturisire, de presedintele Basescu (sau si de presedintele Basescu).

           Mai sunt insa si alte motive (de data aceasta de natura morala) pentru care d-l Tismaneanu n-ar fi trebuit pus in fruntea unei asemenea Comisii. Sa nu se uite ca dumnealui descinde tocmai din sistemul impotriva caruia a strans probe pentru a fi condamnat ca regim criminal. S-a format in acel sistem si a fost, pana la 30 de ani, beneficiarul acelui sistem. Un om integru si cu principii nu ar fi acceptat sa faca parte dintr-o astfel de comisie, fie si numai pentru a evita sa “condamne” memoria parintilor sai. Sa fi lasat pe altii sa o faca, daca intr-adevar era nevoie. A facut-o totusi el, pentru a demonstra, vezi Doamne, cat de atasat este actualei sale “profesiuni de credinta”. Si a facut-o fara a avea remuscari. Intrebat de un ziarist daca pomenirea numelui tatalui sau nu constituie cumva un act de tradare, el a raspuns senin: “N-am tradat nimic. As fi tradat adevarul daca nu-i pomeneam numele”. Ce mai? Comportament specific de pionier educat sa-si denunte parintii!

           De asemenea, profilul moral al d-lui Tismaneanu poate fi usor deslusit si din comportamentul sau fata de fostul presedinte Ion Iliescu. Cu nici trei ani in urma, dumnealui cosmetiza, in Marele Soc, contra cost bineinteles, imaginea “batranului bolsevic”, ajutandu-l sa-si rescrie autobiografia. Atunci isi justifica prestatia spunand cu nonsalanta ca “ultimii ani au produs, in cazul d-lui Iliescu, schimbari de mentalitate si comportament ce nu pot fi ignorate”, pentru ca acum sa afirme cu aceeasi nonsalanta ca “pentru PSD ar fi fost o oportunitate extraordinara sa se delimiteze de spiritul bolsevic pe care il reprezinta Ion Iliescu”. Deocamdata atat, desi ar mai fi si alte observatii de facut in legatura profilul moral al d-lui Tismaneanu.

           In final, ma voi explica pentru ce nu m-a entuziasmat prezentarea sintetica de catre presedinte a raportului cu pricina, desi trebuie sa recunosc ca am aplaudat si eu atat intiativa, cat si “curajul” dumnealui de a “comite” acest act necesar.

           Nu m-am entuziasmat, in primul rand, pentru ca eram (si sunt inca) convins ca o condamnare fara crearea unui cadru legislativ, care sa permita luarea unor masuri concrete, nu are  decat o valoare simbolica. Or, un asemenea cadru legislativ nu exista si nici nu sunt sperante ca va fi creat, cel putin deocamdata. Caci asa ceva nu mai depinde de presedintele Basescu. Acesta si-a facut datoria. Mai mult de atat nu poate sa faca. Este acum randul clasei politice sa ia masurile care se impun pentru a da concretete recomandarilor facute de seful Statului. Dar, cel putin deocamdata, acest lucru nu se va intampla, atat din cauza rivalitatilor de pe scena politica romaneasca, cat si din cauza “oponentilor nostalgici” (care nu sunt putini). S-a vazut cu cata inversunare si cu cata ura a fost primita alocutiunea presedintelui. Si nu ma refer doar la circul penibil facut de C. V. Tudor si de comandoul adus de el sa zadarniceasca prezentarea raportului, ci si la ostilitatea abia retinuta a unora dintre parlamentari, precum si la indiferenta graitoare a altora. Este destul sa amintim, in acest sens, prestatia incalificabila a d-lui  Nicolae Vacaroiu, care, in calitatea sa de presedinte al Senatului, a prezidat aceasta sedinta a Camerelor reunite, precum si atitudinea altor figuri marcante ale scenei politice ramanesti. Insusi premierul Tariceanu si-a manifestat si cu aceasta ocazie ostilitatea fata de presedinte, neaplaudand (din gelozie, probabil) decizia acestuia de condamnare a comunismului, asa cum a facut-o majoritatea. De asemenea, Bogdan Olteanu, care, in calitatea sa de presedinte al Camerei Deputatilor, ar fi trebuit sa se afle printre membrii  prezidiului, s-a sustras acestei obligatii. Or, cu asemenea elemente ostile, care populeaza atat executivul, cat si legislativul, nu sunt sanse ca aceasta condamnare sa produca efecte majore. Timpul va trece, evenimentele se vor precipita, vor aparea sau vor fi doar invocate alte prioritati, si aceasta hotarare de condamnare a comunismului va cadea in derizoriu si in uitare, asa cum s-a intamplat si cu alte asemenea hotarari strict discursive. In asemenea conditii, marii tortionari si cei care se fac vinovati de abuzurile si crimele din timpul perioadei comuniste, travestiti in “democrati convinsi”, se bucura in continuare de agoniseala si privilegiile obtinute atunci, sfidand, de la inaltimea fotoliilor de parlamentari, sau ale altor mari demnitati, atat pe victimele lor, cat si pe cetateanul obidit. Mai mult decat atat, unii dintre ei au parte si de onoruri necuvenite, care frizeaza absurdul. Vezi cazul lui Ion Dinca („Te-leaga” cel de sinistra amintire), unul dintre cei mai duri comunisti, care a fost inmorman-tat, culmea, doar la citeva zile dupa condamnarea “solem-na” a comunismului, cu onoruri militare!!! In acelasi timp, victimele acestui gen de tartori sunt marginalizate si daca, Doamne fereste, careva dintre ei se va imbolnavi, va avea sansa ca, in Spitalul Elias, sa fie internat in aceeasi rezerva cu vreunul dintre tortionarii sai... (Ceea ce s-a si intamplat, mai anii trecuti, unuia dintre noi.)