MAJADAHONDA: 70 DE ANI DE LA JERTFA LUI IONEL MOTA SI VASILE MARIN
JERTFA INTEMEIETOARE
Pe data de 13 ianuarie s-au implinit 70 de ani de la jertfa
profetica a legionarilor Ion I. Mota si Vasile Marin, plecati sa lupte in
Spania pentru apararea Crucii in fata amenintarii bolsevice. Se poate spune, fara
a gresi, ca acest gest a fost unul deschizator de drumuri. Peste Romania au
trecut decenii de framantari si suferinte. Acum s-a ajuns intr-un punct care
pune o noua pecete, inca una, pe adevarul credintei si al luptei lor. Gestul
recent al Romaniei de a condamna in mod oficial comunismul drept un sistem si o
ideologie criminale va ramane in istorie (dincolo de amanuntele sale pe alocuri
imperfecte) cu o valoare unica de simbol. Si, tot in vremea din urma,
majoritatea covarsitoare a romanilor se solidarizeaza in jurul icoanelor,
intuind ca atacurile perverse impotriva prezentei lor in spatiul public pot
avea pe termen lung consecinte dezastruoase pentru identitatea noastra nationala
si spirituala.
Acum 70 de ani, o mana de legionari romani plecau sa lupte in Spania impotriva comunismului. Prin aceasta ei urmau cu fidelitate linia de rezistenta anticomunista a Capitanului lor, Corneliu Codreanu, pe ambele planuri: cel al actiunii si cel spiritual. Au plecat pentru ca “se tragea cu mitraliera in obrazul lui Christos”. Iar Ion Mota avea sa scrie intr-unul din articolele sale trimise de pe front: “Sa nu lasam urmasilor nostri o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mainii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata in care vor fi pierdut pe Christos! Iar pentru aceasta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!”.
Sunt cuvinte in care se regasesc cu siguranta toti romanii din zilele noastre care se solidarizeaza in jurul icoanelor atacate astazi cu mijloace mult mai rafinate decat mitralierele anilor ´30, dar nu mai putin primejdioase. Ei urmeaza, poate fara s-o stie, indemnul “La icoana!” al aceluiasi Ion Mota. O fac calauziti de un instinct inca sanatos si de constiinta inca vie a identitatii noastre ca neam. Cu toate acestea, suntem atat de departe de ceea ce ar trebui sa fim! E suficient sa ne uitam in jur, pentru a vedea ca mizeria morala e parca mai mare decat oricand . Evenimentele recente ne arata ca mai avem doar un instinct de conservare intact si intuitia de unde ne poate veni mantuirea.
Constiintele trebuie insa trezite din amorteala, scuturate! Acum 70 de ani, intr-o stare de lucruri asemanatoare, o mana de tineri s-au hotarat sa nu fie cuminti: “Cu atatea pacate de rascumparat, purtand petele unei societati lase, desfranate si subjugate tuturor lacomiilor animalice, noi nu avem dreptul sa fim cuminti. Noi nu avem a pastra si a apara decat un vis, o vedenie insorita. Si singurul fel de a apara un vis, de a-l scapa de la pieire, este sa-l daruiesti altora, la cat mai multi. Noi nu vom fi deci nici cuminti nici economi, ci risipitori cu ce avem: viata, sufletul si visurile noastre” – scria printul Alexandru Cantacuzino, care a luptat cot la cot cu Ion Mota si Vasile Marin in transeele spaniole. Acelasi cronicar al muceniciei celor doi spune mai departe: “Ei au murit cu marinimie. Ei nu au fost dusi de suvoiul unei exaltari colective. Dimpotriva, Ionel Mota si Vasile Marin s-au rupt voluntar dintre cei multi care, in marea lor iubire, ii legasera, ii strangeau de pamant. Ei au avut forta sa se desfaca de contemporanii lor care, nici in tara, nici in Spania, nu au putut ajunge sa-i inteleaga. Aceasta a fost superioritatea lor supraomeneasca”.
Daca intr-o buna zi jertfa lui Ion Mota si Vasile Marin ar fi inteleasa
de catre romani la adevaratele ei dimensiuni, asa cum s-a intamplat la vremea
ei, am asista negresit la o “schimbare la fata” a acestui neam. Ar insemna implinirea
acelui vis, a acelei vedenii insorite pe care o purtau in suflet profetii ei,
printre care se numara si printul Cantacuzino: “Acum mai temeinic ca oricand,
am certitudinea si o spun: Natia care a zamislit pe Ionel Mota si Vasile Marin
va fi aleasa de Dumnezeu pentru o misiune nobila si imparateasca in lumea
oamenilor. Am aceasta siguranta fiindca cei simpli si necultivati, mai multi ca
ceilalti, au iubit in inima inimii lor cu lacrimi de jale si si-au insusit marinimia
de cugetare, simtire si fapta a lui Ionel Mota si Vasile Marin”.
Ideea acestui mesianism romanesc nu trebuie sa tulbure pe nimeni. Dincolo de toate prezentarile sale strambe si denaturate, ramane adevarul etern al unui sambure luminos. E cel care a fost deslusit de cea mai remarcabila generatie pe care a avut-o pana acum Romania. Liniile sale de forta raman permanent valabile, iar intr-o zi ii va suna si ceasul implinirii. Noi romanii nu ne consideram prin aceasta superiori altor neamuri, caci fiecare isi are rostul sau specific pe acest pamant. Si noi avem unul al nostru, alaturi de celelalte popoare care au daruit pana acum atat de mult omenirii. Romania nu este o putere economica sau militara, incat expansiunea energiilor romanesti nu va avea loc niciodata pe planul material. Ea va fi, la vremea ei, o revarsare in afara din prea-plinul unei bogatii si frumuseti sufletesti. Iar curgerea acestui suvoi va fi pe fagasul deschis de jertfa lui Ion Mota si Vasile Marin. Nu intamplator, aceasta a avut loc nu in Romania, ci tocmai in celalalt capat al continentului european, in Spania. Iata cum sangele romanesc s-a infratit cu pamantul spaniol, o asemenea legatura intre popoare, din sange si din suflet, fiind mult mai trainica decat orice fel de constructii si institutii artificiale, fara substanta ontologica. Asistam la o anticipare a rosturilor neamului nostru in aceasta lume: acela de a creste launtric, pentru a darui apoi si altora.
Jertfa lui Ion Mota si Vasile Marin este deci un simbol, o piatra de temelie. Ne dam seama si acum de actualitatea ei perpetua, de adevarul visului insorit care le-a calauzit elanul faptei. Lor le-au urmat atatia si atatia altii, arzand cu flacara aceleiasi viziuni nobile. Si-au varsat sangele in numele ei, au luptat in munti impotriva fiarei bolsevice, salvand pentru eternitate onoarea neamului nostru, au suferit in prigoane si in temnite. Inarmati cu pavaza credintei, acesti purtatori de faclii au biruit toate atacurile diavolesti, depunand marturie in ceruri pentru vrednicia de care este capabil acest neam atunci cand isi urmeaza linia care-i este harazita.
Iata de ce, in ciuda realitatii cotidiene, vom marturisi si noi impreuna cu Alexandru Cantacuzino: “CRED IN NEAMUL MEU”.
*
La initiativa Fundatiei Culturale “Prof. George Manu”, circa 80 de persoane au participat, la Biserica “Sf. Ilie-Gorgani” din Bucuresti, sambata 13 ianuarie, la slujba de pomenire a martirilor Ionel Mota si Vasile Marin, la implinirea a 70 de ani de la moartea eroica a acestora, in 1937. Pe tot parcursul ceremoniei, portretele celor doi lideri ai Miscarii Legionare au vegheat asistenta adunata in amintirea jertfei lor. La citirea pomelnicelor a fost pomenit si Badia Ernest Maftei. Printre cei prezenti s-au remarcat prof. Mircea Nicolau (presedintele Fundatiei “George Manu”), dr. Aristide Lefa, Ilie Tudor (fost detinut politic, tatal artistului Tudor Gheorghe).
Amintirea jertfei lui Ion Mota si Vasile Marin s-a comemorat ca in fiecare an si la Majadahonda, langa monumentul inaltat pe locul unde ei au cazut fulgerati de obuzele rosii. In acest loc de pelerinaj devenit deja traditional s-au adunat din nou legionari din toate zarile lumii, nationalisti crestini spanioli si un numeros public. Slujba parastasului a fost oficiata de catre preotii Mircea Bejenar si Alexandru Capota, care a si deschis seria cuvantarilor. A urmat cuvantul camaradului Radu Popescu, dupa care forta oratorica a lui Blas Piñar, un veritabil senior al nationalismului crestin spaniol, a cutremurat din nou intreaga asistenta, la fel ca in anii anteriori.
Desfasurarea unei asemenea solemnitati nu poate fi desprinsa de trairea si inaltarea sufleteasca a celor care se simt legati in chip organic de o traditie ce se cuvine a fi dusa mai departe. Pentru cei care simt, ritmurile si gesturile decurg in mod firesc, o data cu bataia la unison a inimilor. Ele capata incarcatura doar in momentele solemne, departe de primejdia unei inflatii de gesturi teribiliste, de parada, care le banalizeaza simbolistica pana la derizoriu. Astfel, s-au intonat imnurile Sfanta tinerete legionara si Cara al sol, melodiile lor avantate rasunand din zeci de piepturi. S-a dat onorul si s-a facut apelul figurilor emblematice ale Miscarii Legionare: Ion Mota si Vasile Marin, cei comemorati cu acest prilej, precum si Corneliu Zelea Codreanu si Horia Sima – un ritual simbolic de cuminecare cu inaintasii al caror spirit este mereu prezent printre noi. La finalul manifestarii, grupul legionarilor adunati in jurul crucii din fata monumentului a intonat acordurile grave si emotionante ale Imnului legionarilor cazuti.
Bogdan Munteanu
Fundatia “Profesor George Manu”,
Ianuarie 2007
ERATA: Din graba si neatentie redactionala, dar si din pricina faptului ca textul atasat ne-a parvenit prin posta electronica fara precizarea expresa a paternitatii lui, s-a produs o regretabila confuzie in numarul nostru din luna decembrie 2006: numele autorului articolului “Un sfant al exilului” (p. 8) a fost inlocuit cu al celui care a procesat si expediat textul (d-l R. Salcianu). Cerand scuze si cititorilor, ca si celor direct implicati, facem aici cuvenita indreptare: autorul omagiului adus Parintelui Calciu este d-l Serban Popa. (Redactia)