DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul I

Dante si Vergiliu ajung pe ostrovul unde se afla Purgatoriul, ce-l are drept paznic pe Cato din Utica, infatisat ca un batrin cu plete si barba de patriarh. Acesta, dupa ce se intretine cu Vergiliu si intelege care este rostul calatoriei lor, le ingaduie sa-si urmeze drumul, dar il sfatuieste pe Vergiliu sa-l purifice mai intii pe Dante, incingindu-l cu stuful umilintei si spalindu-i cu roua (apa neinceputa) fata ce poarta inca urmele negurilor infernale. Trecind prin aceasta purificare (vv. 121-135), Dante devine demn de a putea sta in fata trimisului ceresc din cintul urmator.

1          Spre-a lua pieptis mai priincioase ape

corabia mintii-mi pinzele-si imbie,

zorind de-o mare asa de rea sa scape;

4          cinta-voi despre-a doua-mparatie,

pe unde omu-n duh se curateste,

ca, pin’ la capat, demn de cer sa fie.

7          La viata cintul mort se retrezeste,

o, sfinte Muze, caci al vostru sint;

si-ajute-mi Calliope ca fireste

10        s-ajung si eu a fi partas in cint

acelei voci ce bietelor Pieride

nadejdea de iertare le-a infrint.

13        Culoarea de safir ce se deschide

atit de dulce, pina-n larg de zare,

privirilor de pur vazduh avide

16        umplú si ochii mei de desfatare,

incit scapai de negura de moarte

ce-n trup si-n duh ma mohorise tare.

19        Frumoasa stea tinind iubirii parte

facea sa rida-ntregul rasarit

si Pestii-alai cu sine sta sa-i poarte.

22        Spre dreapta-ntors, cu vazul atintit

spre cel’lalt pol, dadui de patru stele

ce doar intiii oameni le-au zarit.

25        Parea tot ceru-mbucurat de ele:

o, vaduv loc din miazanoapte care

nu poti vedea splendori precum acele!

28        Cind de lumina lor fusei in stare

sa ma desprind, spre cel’lalt pol catind,

de unde-acum pierise Carul Mare,

31        vazui un mos alaturi singur stind,

ce-atit respect iti inspira, cum poate

vreun tata-n lume n-a primit nicicind.

34        Barba si plete albe si bogate

purta, ce ca o coama indoita

cadeau in jos, pe pieptu-i revarsate.

37        De patru sfinte raze poleita,

vadea o fata-atit de radioasa

incit parea in soare-nvaluita.

40        “O, voi, fugari din bezna vesnic groasa

pe riu in sus, au cine sinteti oare?”,

grai, clatindu-si barba cuvioasa.

43        “Ce calauza sau ce facla-n stare

fu sa va smulga noptii-ntunecate

ce-i peste iad in veci stapinitoare?

46        Sa fie astfel legile-ncalcate?

Sau rindui mai nou cerescul sfat

sa-mi vina-aici si suflete damnate?”.

49        De domnul meu atuncea indrumat,

prin vorbe si prin semne, a ma-nchina,

genunchi si gene eu mi-am fost plecat.

52        „Nu-i voia mea“, porni raspuns a da,

“ci-o doamna ma ruga, din cer venita,

sa-l insotesc pe-acesta-n calea sa.

55        Dar stire daca vrei mai deslusita

sa-ti dam de rostul ce ne mina-aci,

e voii tale voia mea smerita.

58        Seara din urma acesta nu-si trai,

dar fu-n sminteala lui de ea aproape

si sa si-o vada prea putin lipsi.

61        Precum spusei, eu sa-l ajut sa scape

am fost trimis, si de vreo alta cale

decit aceasta vorba nici nu-ncape.

64        L-am dus sa vada-a chinurilor vale

si-acum stau gata sa-i arat pe cei

ce-n truda lor supusi sint pazei tale.

67        M-as prea lungi sa-ti spun cum il dusei;

spre-a te-auzi si-a te vedea pe tine

eu nu-l aduc fara ceresc temei.

70        Se cade deci sa il intimpini bine:

el cata libertatea, scumpa foarte

cui s-a jertfit de dragul ei pe sine.

73        Tu-o stii, caci pentru ea senin la moarte

ai mers, lasind in Utica vesmintul

menit lumina de apoi s-o poarte.

76        Eternei legi noi nu-i stirbim cuvintul:

acesta-i viu, lui Minos rob nu-s eu,

caci tin de locul unde vazu-ncintu-l

79        si castii Marciei ochi, ce-ti cer mereu,

o, suflet nobil, s-o socoti a ta;

de dragul ei hotarele-ti nu-i greu.

82        sa-ngadui toate sapte-a le umbla,

iar noi de mila-ti o sa-i dam de stire,

de-i demn in iad pe nume-a te chema”.

85        “De Marcia mea asemenea iubire

pe lume-aveam”, grai acela-ndata,

“c-orice-mi cerea duceam la implinire.

88        Ci-acum, cind peste apa blestemata

are salas, e-o lege ce ma tine,

de-acolo scos, s-o mai ascult vreodata.

91        Dar daca-o doamna, precum spui, pe tine

din cer te-ndruma, restu-i de prisos:

porunca-i ruga ce prin dinsa vine.

94        Deci du-te, iar acestuia de folos

cu briu de stuf sa il incingi i-ar fi

si fata sa i-o speli de fumul gros,

97        caci nu se cade vazul a-i umbri

nimic impur cind s-o-ntilni pe cale

cu-naltul sol din rai trimis aci.

100      Acest ostrov, jur-imprejur, devale,

acolo jos, pe unde valu-l bate,

e plin de stuf crescut din milul moale.

103      Asemeni lui pe-acolo nu mai poate

nimic ce frunze sau tulpina are

sa tina piept talazurilor toate.

106      Nu reveniti pe-aici dupa plecare;

iar soarele, iesindu-va inainte,

o sa v-arate buna-n sus carare”.

109      Pieri apoi, iar eu, fara cuvinte,

ma ridicai, spre domnul meu tragind

si-n ochii lui uitindu-ma cuminte.

112      Iar el: “Urmeaza-mi pasii rind pe rind:

ne-ntoarcem indarat, ca-n jos scoboara

de-aicea plaiul, catre maluri dind”.

115      Vedeam in zari cum aurora clara

infringe-a noptii ultima suflare

si prinde-n sclipat marea sa tresara.

118      Bateam de zor pustiile hotare,

precum acel ce drumu-l rataceste

si, pin’ sa-l afle, mersu-n van ii pare.

121      Si-ajunsi in loc pe unde razboieste

a soarelui arsita multa roua,

dar prea putin prin boare o razbeste,

124      maestru-ntinse miinile-amindoua

in ierburile crude, cu blindete;

iar eu, ce pricepui lucrarea-i noua,

127      plecai obrajii plinsei mele fete,

ce dobindira vechea lor culoare,

scapind de neagra iadului tristete.

130      Apoi, pasind pe plaja goala care

nicicind vazu din larg sosit aci

vreun om sa faca drumu-ntors in stare,

133      ma-ncinse el, cum altul rindui:

si – o, minune! – din tulpina-aleasa

indata prinse-o alta-a odrasli,

136      chiar de-unde frinta fu spre-a fi culeasa.

Note:

Versurile 4-6: “A doua imparatie” din lumea de dincolo este, dupa conceptia catolica, Purgatoriul (din lat. purgo,-are, “a curata, a curati, a purifica”; cf. si purgatio, “curatire, purificare; ispasire”, subst. purgator sau adj. purgatorius, “curatitor, purificator”, dar si purgatus, “curat, curatit, purificat; scuzat, disculpat”), unde sufletele – mai putin pacatoase decit cele din Infern, si deci pasibile de iertarea divina – se curatesc in felurite chipuri, spre a accede cindva in Paradis.

Versul 7: In traducere literala: Dar aici moarta poezie invie. Pare ca poezia revine la viata dupa experienta infernala a mortii fara intoarcere (ruptura definitiva de harul divin). Poetul simte nevoia unui registru stilistic mai inalt, potrivit cu noua “materie” pe care o trateaza.

Versul 8: Muzele pagine sint invocate cu atributul crestin al sfinteniei (cf. si Purg., XXIX, 37, unde le califica drept sacrosante). Increstinarea elementelor pagine este frecventa in Divina Comedie, nu in sensul dogmatic al teologiei, ci doar in sensul simbolic al artei. Esentiala ramine aici ideea ca inspiratia vine de sus, harul prevalind asupra talentului.

Versul 9 si urm.: Calliope (etimologic: “cea cu voce frumoasa”) este muza poeziei epice. Episodul mitologic la care face aluzie poetul – Pieridele (cele noua fiice ale regelui Pieros al Tesaliei, purtind fiecare numele unei muze) s-au semetit sa le provoace la intrecere pe adevaratele Muze, pierzind si fiind prefacute de Apollo in gaite – se regaseste la Ovidiu (Metam., V, 338 si urm.).

Versul 13: In orig.: Dolce color d’oriental zaffiro – albastrul celest, simbolizind speranta. O specie a safirului se numea “orientala”, provenind din partile Mediei.

Versul 19: “Luceafarul de dimineata”, ce poarta numele clasic al zeitei iubirii, Venus. Cf. si Conv., II, 6: Ragionevole è credere che li movitori del cielo di Venere siano li Troni; li quali, naturati dell’amore del Santo Spirito, fanno la loro operazione connaturale ad esso, cioè lo movimento di quello cielo pieno d’amore; dal quale prende la forma del detto cielo uno ardore virtuoso, per lo quale le anime di quaggiù s’accendono ad amare secondo la loro disposizione.

Versul 21: Constelatia Pestilor apare in conjunctie cu Venus. Avem deci o alegorie astronomica a diminetii (ceasul dintre 4 si 5).

Versul 23 si urm.: Constelatie imaginara, simbolizind stralucirea celor patru virtuti cardinale: intelepciunea, dreptatea, barbatia (imbinare de putere si curaj) si cumpatarea. Identificarea cu Crucea Sudului (cele mai stralucitoate patru stele din Constelatia Centaurului) a fost demult contestata, caci aceasta nu era necunoscuta lumii medievale. Trebuie reamintit ca Dante a iesit din Infern in emisfera australa/sudica/meridionala (dupa credinta vremii, nelocuita si acoperita de ape), in al carei centru el plaseaza muntele Purgatoriului, ce poarta in crestet Paradisul terestru, de unde au fost alungati protoparintii – Adam si Eva – ca urmare a pacatului originar. Prin urmare, numai ei, primii oameni, au putut contempla inainte de cadere (cind fu innocente l’umana radice – Purg., XXVII, 142) cele patru stele, adica plinatatea virtutii. Omenirea post-edenica e vaduvita de vederea lor, locuind emisfera opusa, ce se identifica totdeodata cu lumea “oarba” a pacatului.

Versul 31 si urm.: Dante il prezinta pe Cato, martir al libertatii potrivnic lui Cezar, ca paznic al Purgatoriului (muntele libertatii/eliberarii, caci acolo sufletele scapa de robia pacatului). Desi este vorba de Cato cel Tinar din Utica (Marcus Porcius Cato), mort la nici 50 de ani (95-46 i. Hr.), Dante ii atribuie infatisarea unui personaj venerabil. De observat ca poetul nu considera pacat sinuciderea lui Cato, savirsita in numele unui principiu nobil (idealul libertatii), contrazicindu-l in aceasta privinta pe Fericitul Augustin (De civitate Dei, I, 23) si urmindu-i pe anticii Vergiliu (En., VIII, 670) si Lucan (Fars., II, 373 si urm.). Se intelege ca initial Cato s-a aflat in Infern, dar nu la un loc cu sinucigasii (adica in al doilea briu din cercul al saptelea), ci in Limb (alaturi de sotia sa, Marcia), fiind scos de acolo si insarcinat cu paza Purgatoriului la descinderea lui Hristos.

Versurile 37-39: Fata virtuosului Cato straluceste de lumina celor patru stele ce simbolizeaza virtutile cardinale (vezi mai sus).

Versul 41: “pe riu in sus…” (in orig., versul 40: contro al cieco fiume, “in susul riului intunecat”) – cei doi urmasera firul de apa (Cocitul, dupa unii; Lethe, dupa altii) mentionat in Inf., XXXIV, 130 si urm.

Versurile 58-60: Dante nu murise, dar fusese foarte aproape de moartea in pacat.

Versurile 62-63: Nu era alta cale mai buna de izbavire pentru Dante, de vreme ce aceasta ii fusese data de sus.

Versul 66: Truda de a se curati de pacatele savirsite in viata.

Versurile 74-75: “Vesmintul” cu pricina este trupul, harazit, la invierea obsteasca, sa fie “trup de slava” (iluminat, transfigurat, spiritualizat).

Versul 71 si urm.: Vergiliu cauta sa-l sensibilizeze pe Cato prin invocarea valorii supreme in care acesta crezuse si pentru care isi daduse viata: libertatea fiintei umane (vazuta aici din perspectiva mai complexa a crestinismului).

Versurile 77-78: Lui Vergiliu ii este dat sa stea in Limb, anticamera a Infernului nesupusa puterii lui Minos, distribuitorul demonic al pedepselor infernale.

Versus 79: Marcia, fiica a consulului Lucius Marcius Phillipus, a fost sotia lui Cato, apoi a oratorului Quintus Hortensius. Dupa moartea acestuia din urma, ea s-a reintors la Cato, pe care pare a-l fi iubit statornic, dincolo de conjuncturi. Lucan (Fars., II, 341-344) ii atribuie urmatoarele cuvinte (la care se va fi gindit si Dante in context): Da foedera prisci inlibata tori, da tantum nomen inane conubii, liceat tumulo scripsisse “Catonis Marcia”…(“Reda-mi legamintul vechiului camin, reda-mi fie si numai simplul nume al casniciei, ca pe mormintul meu sa poata sta scris: «Marcia lui Cato»…”). Acelasi loc este evocat de Dante si in Conv., IV, 28: Dammi li patti degli antichi letti, dammi lo nome solo del maritaggio, dammi almeno che io in questa tanta vita sia chiamata tua.

Versul 82: Cele sapte briuri ale Purgatoriului.

Versul 88: Dincolo de Aheron.

Versurile 94-96: Dante are nevoie de o purificare dupa contactul cu realitatile infernale. “Briul de stuf” (in orig.: d’un giunco schietto, “din papura neteda”) este interpretat de cei mai multi ca simbol al umilintei (conditie sine qua non a adevaratei pocainte).

Versul 99: Ingerul din cintul urmator.

Versurile 130-132: Din Inf. XXIV, 127-142 stim ca Ulise ajunsese pina in apropiere, dar pierise in valuri, sub rafalele de vint iscate din senin. Ca Dante a tinut anume sa indrepte gindul cititorului spre acest episod anterior se vede si din faptul ca reia intocmai, in versul imediat urmator, sintagma “cum altul rindui” (in orig.: com’altrui piacque) din Inf., XXVI, 141 (acolo era vorba de Dumnezeu insusi, aici este vorba de Cato, imputernicitul lui Dumnezeu). Unii au tilcuit paralelismul in sensul ca trufasul Ulise a pierit acolo prin vointa divina, in vreme ce smeritul Dante, prin aceeasi vointa, triumfa si merge mai departe.

Versul 133: Cu “briul de stuf”, dupa indicatia lui Cato, receptata ca imperativ sacru.

Versurile 134-136: Dupa Francesco da Buti (urmat de multi altii), ideea ar fi ca virtutea se imparte, dar nu se consuma. Harul divin are putere regeneratoare asupra a tot ceea ce intra in iconomia sa.