Claudio Mutti

HYPERBOREA

Despre Hiperborei, populatia care locuia in extremul-septentrion, se gasesc mentionari in numerosi autori ai antichitatii latine si grecesti. Prima marturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI i. Hr.), care ii situeaza in extremul nord al pamantului, intre Ocean si Muntii Rifei.

Date asemanatoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie: „Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunand un poem epic, spune ca a ajuns indemnat de Phoebus in apropiere de Isedonii si ca dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, si dincolo de ei grifonii pastratori ai aurului, iar in sfarsit, dincolo de ei Hiperboreii, care se intind pana la mare. Toti acestia, exceptand Hiperboreii, incepand cu Arimaspii, isi agreseaza incontinuu vecinii; si astfel de catre Arimaspi au fost izgoniti din tara lor Isedonii, de catre Isedoni Scitii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australa, impinsi de Sciti, si-au parasit tinutul lor” (IV, 13). Hecateu din Abdera (sec. IV-III i. Hr.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne-au parvenit numai unele fragmente, ii situeaza si el la nord, intr-o insula a Oceanului „nu mai mica decat Sicilia”. Pe aceasta insula, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practica un cult al lui Apollo, insotiti de cantecul unui stol de lebede venite din muntii Rifei.

Alte citate se gasesc in primul Imn homeric catre Dionisos, in Pindar, in Eschil, in Diodor Sicilianul, in Lucian. De partea sa, Strabon ii situeaza pe Hiperborei intre Marea Neagra, Dunare si Adriatica: „Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Sciti sau Celtosciti, dar scriitorii inca mai vechi faceau distinctii intre ei, numind Hiperborei pe cei ce traiau in zona Pontului Euxin, a Istrului si a Adriaticii” (Geografia 11, 6, 2).

Intre latini gasim acest text in Virgiliu: „acestia sunt oamenii salbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiti de vantul rifeu si isi acopera corpul in blanuri blonde aprinse de animale” (Georgice 3, 381-383). Dar marturia cea mai bogata e aceea a lui Pliniu cel Batran: „Apoi sunt muntii Rifei si regiunea numita Pterophoros din cauza frecventelor caderi de zapada, asemanatoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnata de natura sa stea cufundata in intuneric, sub actiunea inghetului si gerului Aquilonului. In spatele acelor munti si dincolo de Aquilon, un popor fericit (dupa cat se crede), numit Hiperborei, traieste pana la batranete, faimos pentru minuni legendare. Se crede ca in acel loc sunt polii lumii si limitele extreme ale revolutiilor stelare, cu sase luni de lumina si o singura zi fara soare; nu, cum au spus necunoscatorii, de la echinoctiul de primavara pana in toamna: pentru ei soarele rasare o singura data pe an, la solstitiul de vara, si apune o data, la solstitiul de iarna” (Naturalis Historia IV, 88).

Si cum sa nu amintesti dialogul dintre Zarathustra si Ahura Mazda in Vendidad (II, 39-41)? „O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sunt acestea, demne de Asa, care stralucesc acolo, in taria zidita de Yima? Atunci raspunse Ahura Mazda: Sunt candelabre eterne si trecatoare. O singura data rasar si apun cu soarele, cu luna si cu stelele. Si aceasta e o zi care in realitate e un an”.

Importanta acestui fragment nu-i scapa lui Herman Wirth, care il comenteaza in urmatorii termeni: ”Mersul celest al constelatiilor atat de limpede descrise lasa o unica posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctica. Vrem sa reamintim inca o data mersul astrelor, asa cum se arata privirii omului arctic. Pentru toate populatiile rasei nordice, septentrionul e directia sacra dupa care se orienteaza. Acolo e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientarii terestre”.

Dar sa ne intoarcem la descrierea lui Pliniu: „E o regiune luminoasa, cu clima blanda, ferita de orice flagel. Au drept case cranguri si paduri, venereaza zeii in comun, discordia si orice boala le sunt necunoscute. Nu e moarte, decat dupa oboseala vietii, dupa ospete si dupa o batranete linistita; se arunca in mare de pe o stanca; acest fel de inmormantare e cel mai fericit [...] Nu te poti indoi de acel popor: atati autori ne transmit ca ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apollo, venerat de ei intre toti, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, pana cand, fiind incalcata fagaduinta, oamenii s-au hotarat sa depuna ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca acestia sa le treaca vecinilor lor, si asa pana la Delos” (Naturalis Historia IV, 89-91).

Dupa parerea noastra, un ecou al temei hiperboreene s-ar putea distinge chiar in Odiseea. Dupa cum s-a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare sa aiba conotatii reductibile la termeni reali este autorul Odiseei, ale carui versuri dau o idee precisa despre ceea ce semnifica Nordul pentru mediteraneeni. Cand Ulise coboara in infern, gaseste intrarea in tinutul Cimerienilor, intunecat si inghetat. Atat despre Cimeria, ca si despre Lestrigonia, unde vara domneste o luminozitate continua, Homer pare sa fi avut informatii de la negustorii ce frecventau porturile Marii Negre septentrionale, unde grecii se stabilisera din secolul VIII i. Hr. (1). In realitate, despre cele ce se intampla in zonele septentrionale ale globului terestru grecii ar fi putut sa aiba informatii chiar din epoca miceniana, cand importau chihlimbarul din Baltica. Si nu e exclus ca in cartea a zecea a Odiseei sa se fi pastrat un element relativ la statiunea originara a popoarelor indoeuropene in zona arctica si subarctica; asa cum elemente asemanatoare s-au pastrat in imnurile vedice, dupa cum a demonstrat Bal Gangadhar Tilak (2).

La Telepylos Laistrygonia, dupa cum spune aedul, „intorcandu-se acasa unul din doi pastori il cheama pe un altul, si acesta iesind ii raspunde. Astfel un om nedormit ar incasa plata dubla: una pascand boii si alta pascand albe turme de oi, caci cararile Noptii si ale Zilei sunt apropiate” (Odiseea X, 82-86). Cu alte cuvinte, un pastor care ar fi in stare sa fie treaz continuu ar putea face doua treburi, pentru ca in tara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douazeci si patru de ore. (Imaginea celor doua carari ale Zilei si ale Noptii se clarifica in acest sens, daca o confruntam cu Hesiod – Theogonia 746 si urm.). Fenomenul descris de Hesiod isi gaseste raspunsul in ceea ce in mod efectiv se intampla in septentrionul extrem; chiar si numele de Lamos, citat in fragmentul amintit, readuce in mod curios, dupa cum s-a observat, pe acela de Lamǿy, o insula apropiata de coastele septentrionale ale Norvegiei (3). In sfarsit, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica „Laistrygonia Poarta Indepartata”, in care caz avem o sintagma analoga cu „ultima Thule”.

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevarata carte a sublimei virtuti a golului si vidului, contine o lunga descriere a unui tinut din extremul septentrion, care se gaseste la nord de marea septentrionala, „nu stiu la cate mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale”. Aceasta tara, in care conditiile climatice sunt blande („nu e vant si ploaie, inghet si roua”), „da viata la pasari si animale, la insecte si la pesti, la iarba si la copaci”. Geografia acestei tari aminteste, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului; ”Intre cele patru laturi e complet plana, fiind inconjurata de dealuri abrupte. In mijlocul tinutului este un munte in forma de urcior, numit Hu-ling, pe varful caruia e o deschidere in forma de bratara rotunda, numita Pestera Abundentei, din care izvoraste o apa numita Fantana Supranaturala: are o mireasma mai puternica decat aceea a orhideelor si a aromatelor, o savoare mai puternica decat aceea a mustului. Acest singur izvor, impartindu-se, formeaza patru cursuri de apa, care curg de pe munte si iriga tot tinutul”.

Locuitorii Extremului Septentrion, continua Lieh-tzu, traiesc o viata fericita: „Avand un caracter binevoitor si generos, nu dau nastere la conflicte si nu sunt agresivi; avand inima sensibila si osatura delicata, nu sunt orgoliosi si nici servili...” (4).

Temele paradisului hiperborean si al originii polare, atestate in formele traditionale cele mai vechi, sunt reprezentate in mod unitar si definit, in forme traditionale mai recente, cum e cea islamica, care a situat in extremul septentrion „tinutul celest” Hûrqalya. Aceasta doctrina, expusa in epoca contemporana de scolile siite shaykhi si ishraqi, reia tema mazdeista a „Pamantului transfigurat”: intr-adevar, geograful Yaqût afirma ca muntele Qaf, „mama tuturor muntilor”, din care pleaca drumul polar spre Allah, s-a chemat intr-o vreme Alborz. De partea sa, Henry Corbin, atrage atentia ca Orientul despre care vorbeste cosmologia lui Avicenna trebuie cautat in „dimensiunea polara”, si nu in rasaritul aratat de hartile noastre geografice. „Intr-adevar – explica Henry Corbin – acest Orient este polul ceresc, «centrul» oricarei orientari conceptibile. Trebuie sa-l cautam in directia Nordului cosmic, aceea a «Pamantului luminos»” (5). In Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insan al-Kamil), ’Abd al Karim al Jili (1365-1403) vorbeste de un loc care in Coran (VII, 44-46) este desemnat cu numele al-A’raf (Inaltimile), iar in LIV, 55 e definit „salasul de adevar langa un rege puternic”; cel ce locuieste in acest loc este un „om treaz”, un „veghetor” (in araba yaqzan, echivalent cu homericul àypnos); pe de alta parte, tinutul vecin al ingerului Yûh, pe care domneste Sayyidna al-Khidr, este tinutul soarelui de miazanoapte, unde nu e in vigoare obligatia rugaciunii rituale de seara (salat al-maghreb), pentru ca aici aurora precede seara.

„Unde era, unde nu era, dincolo de cele sase tari si o a saptea parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odata...” (6). In motivul celor „sapte tari si o a saptea parte” (hetedhétország) sau al celor „sapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la inceputul povestilor populare unguresti, folclorul maghiar a pastrat reziduul fosil al unui element de doctrina traditionala amplu difuzat in culturile Eurasiei. Cele „sapte tari” sau cele „sapte lumi” ale traditiei maghiare se intalnesc si in geografia sacra a Purana-lor hinduse, care vorbesc de sapte dwipa, asadar de sapte „insule” continentale iesite din apa una dupa alta. Dar motivul celor „sapte tinuturi” e prezent si in geografia traditionala iraniana, care distinge sapte keshvar (avest. karshvar), sapte „climaturi” care sunt in realitate sapte zone ale Terrei. Keshvar-ul central, care reprezinta spatiul terestru accesibil actual oamenilor, e la randul lui subimpartit (de exemplu de al-Birûni) in sapte regiuni:1) India, 2) Arabia si Abisinia, 3) Siria si Egiptul, 4) Iran, 5) Bizantul si lumea slava, 6) Turkestan, 7) China si Tibetul. In esoterismul islamic cele „sapte tinuturi” reprezinta sapte categorii (tabaqat) ale existentei terestre: fiecare e guvernata de un Pol (Qutb) si cei sapte Poli sunt subordonati Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth). Celor sapte Poli ai islamului (celor sapte rsi din India, celor sapte intelepti ai antichitatii grecesti etc.) corespund cei sapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei hét vezér ale triburilor ugrice conduse de Árpád.

Dincolo de cele „sapte tinuturi”, dincolo de cele „sapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este si Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). In acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvase si lui Starker Hans din basmele germane) gasim reflexul fabulos al unei intregi serii de „copii divini” mitici, careia i-apartin, cum a aratat Károly Kerényi (7), si Kullervo din Kalevala si Mir-susne-hum din mitologia vogula. Unele povesti spun ca Puternicul János e fiul unei vaduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun ca nu are nici tata, nici mama, ca Melchisedec (Evrei 7, 3), pe care unii il identifica cu Sayyidna al-Khidr. Pe de alta parte, figura „copilului divin” se refera la o arché; si adesea aceasta arché e insotita de referinte „polare” si hiperboreene.

Intr-o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a gasit in padure; unele variante explica extraordinara forta fizica a baiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs. E bine stiut ca simbolul ursului corespunde, in una din valentele sale, Nordului: o aminteste Ursa Mare, dar si terminologia geografica si astronomica relativa la nord, care in diferite limbi isi trage originea din grecescul àrktos („urs”). Dar dupa traditia hindusa, septentrionalul „tinut al ursului” fusese mai inainte „tinutul mistretului”, Varahi, pentru ca mistretul (varaha in limba sanscrita) simbolizeaza a treia „coborare” a lui Vishnu in actualul manvantara, adica in ciclul prezent al umanitatii. Aceasta schimbare de nume, explica René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei razboinice impotriva castei sacerdotale, revolta careia i-a pus capat al saselea avatara al lui Vishnu, Parashu-Rama.

Or, daca Puternicul János s-ar fi limitat sa supuna ursul, rolul sau ar fi fost identic celui al lui Parashu-Rama si eroul povestii unguresti ar fi o varianta folclorica a unui avatara. Iar, pentru a ramane in aria ugro-finica, János s-ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmareste ursul si il invinge. Dar János reuneste in jurul persoanei sale atat ursul, cat si mistretii, aproape o demonstrare a faptului ca „cele doua simboluri ale mistretului si ursului nu apar intotdeauna in mod necesar in opozitie sau in lupta, dar, in anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituala si puterea temporala, sau cele doua caste ale druizilor si cavalerilor, in raporturile lor normale si armonice” (8). Asadar, daca imbinarea simbolurilor in aceasta poveste nu este intamplatoare, ea ar trebui sa se refere la o epoca indepartata in care intre cele doua functiuni exista inca o perfecta armonie.

In sfarsit, o observatie asupra numelui protagonistului. In studiul sau asupra „Daciei hiperboreene” (9), Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care dupa interpretarea sa desemneaza pe „Regele Lumii” in traditia populara romana, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneste in Latium in varsta de aur. Dar latinul Janus, independent de orice consideratie propriu-zis etimologica, prezinta o curioasa asonanta si cu maghiarul János; si la aceasta intamplatoare analogie fonetica intre cele doua nume se adauga o analogie substantiala intre cele doua figuri, pentru ca atat Ianus cel cu doua fete (Janus bifrons) cat si János care domina ursii si mistretii reprezinta o unitate primordiala inca neseparata prin dualitate.

Teza lui Geticus-Lovinescu e cunoscuta. Dupa parerea sa, Dacia ar fi fost intr-o anumita perioada a antichitatii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreana; in alti termeni, hiperboreenii, deplasandu-se din sediul originar septentrional spre sud, s-ar fi oprit in teritoriul cuprins intre Dunare si Carpati, unde ar fi facut un sediu secundar. Pentru a sustine o atare presupunere, autorul Daciei hiperboreene  trece in revista un vast material documentar, extras substantial din opera lui N. Densusianu (10): folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele grecesti si latine, chiar istoria Principatelor romane, care, dupa Geticus-Lovinescu, sustin ipoteza prin care traditia dacica ar fi supravietuit pana in timpurile relativ recente.

Geticus-Lovinescu isi expune aceste pareri intr-o serie de articole care au aparut in Études Traditionnelles, intre 1936-1937. Aceste scrieri au avut o rezonanta mai ampla cincizeci de ani mai tarziu, cand, ca urmare a editiei italiene din 1984 si a celei franceze din 1987, Vintila Horia a vorbit despre ele cu admiratie, in timp ce in Romania Virgil Candea a atras atentia asupra imaginii Daciei arhaice prezentata de „B. P. Hasdeu, Nicolae Densusianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Valsan, Mihai Avramescu, Vasile (si chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stanescu, pentru a nu cita decat pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambitii si rezultate diferite” (11). Editia franceza, in special, a trezit interesul unor cercetatori ca Charles Ridoux si Paul Georges Sansonetti; acesta din urma, elev al lui Henry Corbin si Gilbert Durand, a tinut la Sorbona un curs despre „Dacia hiperboreana”.

Indicatiile continute in Dacia hiperboreana au primit o oarecare dezvoltare in Rusia, in scrierile lui Aleksandr Dughin, care inca din 1991 facea sa circule in samizdat a sa Giperborejskaia teorija (12). Dughin scrie: „Dacia hiperboreana a lui Geticus reprezinta polul comun a doua cercuri opuse: cercul meridional mediteranean si cercul septentrional [...] ruso-slav (in care intra si componentele balto-scandinave) [...] Oricum ar fi, „Dacia hiperboreana” reprezinta limita meridionala a Rusiei hiperboreene, concentrand in sine energiile sacre ale Nordului si motivele mitice solare hiperboreene. Dar pozitia sa intermediara intre cele doua cercuri amintite mai sus explica in parte inradacinarea tendintelor hiperboreene pe teritoriul romanesc” (13). Tot in Rusia, Valerii Diomin a condus in 1997 o expeditie stiintifica in peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizatii care urca probabil cu douazeci de mii de ani mai inainte. Referindu-se la rezultatele acelei expeditii, presa ruseasca anunta ca Hiperborea „leaganul tuturor popoarelor hiperboreene [...] nu numai ca a existat, dar se gasea pe teritoriul Septentrionului rusesc” (14).

Note:

1.Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella cultura classico-medievale,  Turun Yliopisto, Turku, 1998.

2.Bal Gangadhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital. Ecig, Genova, 1986).

3. Felice Vinci, Homericus nuncius. Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, Chieti,1993.

4. Testi taoisti (trad. ital. Utet, Torino,1977).

5. Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste,  Adelphi, Milano,1986.

6.Cfr. Anikó Steiner,  Sciamanesimo e folklore, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma,1980.

7. C. G.Jung e Károly Kerényi, Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Torino, 1972.

8. René Guénon, Simboli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad.rom.: Simboluri ale Stiintei Sacre, Humanitas, Bucuresti, 1997).

9. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984 (in rom.: Dacia hiperboreana, Rosmarin, Bucuresti, 1994).

10. Nicolae Densusianu, Dacia preistorica, ed. a II-a, Meridiane, Bucuresti,1986.

11. Virgil Candea, Viziuni ale Daciei arhaice, Viata Romaneasca, Bucuresti,1990.

12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993.

13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992.

14. Vittorio Strada, „Scoperta Iperborea”, in Corriere della Sera, 19 apr. 1998.