NOUA SINGURATATE A LUI EMINESCU

Luni 14 ianuarie 2008, la Sala Dalles din Bucuresti, o mina de oameni cu sensibilitate de dreapta, mai degraba sufletisti decit mintosi, s-au adunat sa dea curs initiativei – laudabile in sine – de a-l omagia pe Eminescu in pragul zilei lui aniversare. La ora anuntata pe modestele afise, la o jumatate de duzina de conferentiari (printre care acceptasem in prealabil sa ma numar si eu) se strinsesera putin peste o duzina de auditori, cei mai multi oameni cu parul alb, nascuti si crescuti in respectul fata de Eminescu si de valorile nationale. Cu inima strinsa, mi-am asumat, in loc sa cedez eternei ispite romanesti a “aflarii in treaba”, indelicatetea de a ma retrage. As fi avut destule de spus, dar nu celor putini care venisera acolo (si care nu mai aveau de ce sa fie convinsi), ci celor multi – mult prea multi! – care nu erau si nu sunt aproape niciodata de fata. Sa mai fi fost acolo si o a doua duzina, de tineri cu urechile deschise, ar fi fost un simpozion modest, dar cu ratiunea lui suficienta. As fi vorbit cu tristetea ca doar atit de putini ne mai putem aduna intru Eminescu, dar cu nadejdea ca saminta ar mai putea rodi, totusi, in cutare inima sau minte tinara si viu cautatoare. Dar iata ca, pe an ce trece, pare sa nu mai fie loc nici macar de aceasta tristete indaratnic nadajduitoare.

Poate ca initiativa a fost obscura, ora nepotrivita, organizarea proasta, nametii prea mari... Dar nici toate circumstantele din lume nu pot motiva pina la capat atita putinatate (noi) in fata plinatatii (Eminescu), atita absenta indiferenta de la “constiinta mai buna” a acestui neam necajit, atita moloz indign de “uitare romaneasca”! Nu la initiativa marginala a unor obscuri cumsecade, stingaci in dreptatea lor, ar fi trebuit sa ajunga Eminescu, ci in inima Bucurestiului s-ar fi cuvenit sa rasune la aniversarea lui vocile grele ale cetatii, lamura marturisitoare a sufletului romanesc. Cine, citi si pe unde mai sint ei, acesti mari absenti de la datorie, cu ce altceva mai esential se ocupa si cu ce superioara indreptatire mai fac umbra pamintului?

In nici un alt an “clasa intelectuala”, Academiile, Universitatile, media n-au aratat mai multa oboseala sau nepasare fata de “poetul national”, fata de “omul deplin al culturii romanesti”. Ne scandalizam formal, dar ne dam mina cu totii sa facem din Eminescu “cadavrul din debara” al unei lumi care nu-si mai crede siesi si care nu mai simte nimic sfint in zestrea ei istorica. Si pe urma ne grabim sa-i reprosam d-lui Patapievici (si altora ca el) indrazneala de a ne spune pe numele nostru de azi (cei cu “inima ca un cur”), cu care ma tem ca vom ajunge sa fim strigati si la judecata din urma!

Eminescu ramine tot mai singur in maiestatea lui, iar noi tot mai singuri in promiscuitatea noastra larvara, in impreuna-uitarea in care ne cufundan cu toate ale noastre, nu fara tupeul de a mai cinta pe la chefuri, grei de voluptatile mirlei, acel refren care, raportat la cruda realitate, intrece penibilul tuturor manelelor: Noi sintém romani... 

Razvan CODRESCU