ECUMENICITATE, ECUMENISM SI MISIUNE ORTODOXA
S-a intimplat de multe ori in istorie ca adevarul sa fie luat drept minciuna. Uneori adevarul a iesit mai devreme ori mai tirziu la iveala si a fost recunoscut de toata lumea, dar in anumite chestiuni exista inca tabere consistente care au pareri complet diferite.
Spre pilda, vreme de peste 100 de ani icoanele au fost socotite ratacire, iar inchinarea la Dumnezeu si sfinti prin aceste ferestre metafizice care sint icoanele, socotita idolatrie, primitivism si erezie. Teorii neoplatonice sofisticat argumentate si amplu dezvoltate au determinat sinoade intregi de episcopi sa condamne icoanele, astfel ca materia multora dintre ele a fost dezintegrata, spre disperarea oamenilor simpli, a calugarilor incapatinati si a induhovnicitilor. Icoana, insa, nu a fost niciodata des-fiintata, ci pastrata de catre oameni insuflati, in ciuda ridicolului si a cumplitei terori la care erau expusi, iar mai apoi cultul ei a fost re-in-fiintat potrivit unei rinduieli nestiute de noi, beneficiarii ei din toata vremea.
Un alt exemplu este cel al Patriarhului Kiril Lucaris, statator pe scaunul Constantinopolului in secolul al XVII-lea, care a fost socotit eretic de toti cei din vremea sa pentru a fi scris o marturisire de credinta calvinizanta. Urmasilor le-a fost dat sa constate ca, in drum spre tiparnita occidentala, marturisirea sa a fost, fara ca el sa o stie, copios alterata in sens calvin. Acum lui i se da cinstirea cuvenita.
Este foarte posibil ca oamenii, persistind pina astazi in anumite erori, mai vechi sau mai noi, sa nu mai poata reveni niciodata la variantele corecte, dar asta sa nu insemne pieirea lor duhovniceasca. Exista, insa, un anume tip de eroare, numita in dogmatica erezie, care nu este ingaduita si care, vehiculata, va atrage pierderea celui care o preia, si cu mult mai mult a celui care o preda. Erezia este alterarea cunostintei pe care Dumnezeu a ingaduit-o omului. Este o indepartare de la credinta si stiinta mintuitoare.
Toata lumea este de acord ca rau-credinciosii, pagini ori atei [1], se vor mintui in masura in care, departe fiind de dreapta credinta, adica neputind-o cunoaste, vor fi vietuit conform legii scrise in inima lor, adica potrivit moralei naturale.
La fel de adevarat este faptul, afirmat cu din ce in ce mai putina tarie, ca isi vor pierde mintuirea cei care, cunoscind dreapta-credinta, o vor fi pierdut-o. La fel cu cei care, putind-o dobindi, nu au facut-o. Pierderea sau ratarea dreptei-credinte se pot face si sub forma relativizarii ei, adica prin nutrirea ideii ca nu sint importante decit religiozitatea, bunele intentii si atasamentul fata de o oarecare traditie particulara.
Dreapta-credinta este esentiala pentru mintuire in conditiile aratate (dar, atentie, ea nu este suficienta). Si este esentiala nu doar pentru argumentul parelnic-utilitarist ca ea aduce cea mai buna inlesnire, ci mai ales pentru ca numai ea este cheia adecvata pentru acordarea existentei in registrul mistic. Rivna catre Imparatia cerurilor fara dreapta-credinta, fara Traditie si fara rinduiala e un drum ocolit si riscant.
Slova scrisa si stiinta au multe avantaje, dar se intimpla ca, intrebuintate fara pricepere ori cu rea intentie, aduc mult rau prin ratacire. Cei care au avut experienta traiului in comunism, si chiar cei care il simt numai rezidual astazi, cunosc deja puterea confuziei, a zvonului si a incertitudinii, fie ele si numai rod al greselii. Spunem greseala, caci in cele ce urmeaza nu vom porni niciodata de la presupunerea unei rele vointe.
Incercarea de fata are mai ales scopul lamuririi unor notiuni si fapte ce ar putea altminteri duce la acea acceptare ne-cugetata, confuza si facila care s-a manifestat consistent in istoria omenirii si cu care istoria, in definitiv, chiar a inceput. Iar, in masura in care va fi facuta in bun cuget si duhovnicie, acceptarea va fi intru dreapta credinta si buna stiinta, ca una ce aduce mintuirea celui binecredincios, iar nu una eretica si pierzatoare.
* * *
Ecumenic este un cuvint care a aparut in primele veacuri ale crestinismului, ca forma ajdectivala pentru sinodul la care participau episcopi din toate regiunile unde traiau comunitati crestine, spre deosebire de sinodul local, in care se adunau doar episcopii unei anumite regiuni. Au fost sapte sinoade ecumenice, toate inainte de Marea Schisma, si de observat ca episcopul Romei nu a participat la nici unul, delegind insa pe alti episcopi, cu exceptia Sinodului II de la Constantinopol, la care au lipsit chiar si delegatii sai.
Etimologic, ecumenic insemneaza al intregii lumi locuite, iar acest sens slujea perfect trebuintei pentru care a aparut.
Imparatul Iustinian cel Mare a dat o noua intrebuintare cuvintului ecumenic, numindu-l astfel pe patriarhul Constantinopolului, Epifanie. Mai apoi, la sinodul local intrunit la Constantinopol in 588, s-a hotarit ca incepind cu patriarhul din acel moment, Ioan Postitorul, toti intiistatatorii constantinopolitani sa poarte acest titlu. Grigorie cel Mare, patriarh al Romei, avea sa protesteze impotriva acestui titlu constantinopolitan, numindu-se pe sine servus servorum Dei, slujitor al tuturor preotilor. Pe de alta parte, el a fost primul episcop al Romei care a folosit termenul de papa.
Celor cinci patriarhii ale epocii, Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, si Ierusalim – numite aici in ordinea numarului mitropolitilor si episcopilor avuti in subordine in vremea Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon – le-a fost stabilita cu precizie cinstea de care se bucurau [2], intr-o ierarhie nicidecum administrativa, caci o astfel de relatie nici nu exista. Patriarhia Constantinopolului, aparuta ultima, in 381, era in cinste urmatoare celei dintii, a Romei.
Prin Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon s-a stabilit foarte exact jurisdictia pe care o avea fiecare patriarh, iar titlul ecumenic al patriarhului din Constantinopol n-a stirbit niciodata autoritatea jurisdictionala a celorlalti, asa cum nu a facut-o nici cinstea episcopului Romei, inainte sau dupa ce a inceput a se numi papa. Dupa 1054, ecumenicitatea patriarhului nu a mai fost subiect de contradictii, el raminind primul in cinstea episopilor dreptcredinciosi, adica urmatori tuturor hotaririlor sinodal-ecumenice.
In concluzie, atributul ecumenic caracterizeaza o deplina sobornicitate sinodala a inceputurilor dogmatice [3]. Un sinod putea chiar pe atunci sa fie ecumenic sau sa nu fie. Iar asta nu avea nimic de-a face cu prezenta ereticilor arieni, nestorieni sau monofiziti.
Ecumenica nu era adunarea care cuprindea pe reprezentantii tuturor credintelor crestine, ci era adunarea formata din episcopi dreptcredinciosi din toata lumea.
Dreapta-credinta era cea stabilita in sinoadele ecumenice anterioare. Caci ecumenicitatea avea scopul de a deslusi, cu ajutorul harului Duhului Sfint, dreapta-credinta si de a o pune in cuvinte potrivite ratiunii, adica intelegerii omenesti.
Cei de credinta neconforma cu cea exprimata in sinoadele ecumenice nu aveau cum sa mai participe la sinoadele urmatoare, ei ratind corespondenta dogmatica. Este, deci, falsa afirmatia ecumenistilor din zilele noastre cum ca Sfintii Parinti aveau o atitudine ecumenica intrucit s-ar fi intilnit la Sinoadele Ecumenice cu ereticii. Asertiunea adevarata este ca Sfintii Parinti se intilneau in sinoade cu cei pomeniti pentru a stabili sinodal adevarul de credinta, iar cine nu izbutea sa aiba acces la acel adevar era socotit abia din acel moment eretic si, asa cum se stie de toti si dintotdeauna, acela nu mai participa la nici un sinod ortodox, ecumenic sau local. Concluzia corecta e ca Sfintii Parinti erau perfect neecumenisti in sensul de astazi.
Este insufletitor a observa in desfasurarea sinoadelor ecumenice cum, cu instrumentele precise – taioase pina la a putea deveni ucigatoare – ale filosofiei, dar totodata si cu instrumente duhovnicesti, episcopii dreptcredinciosi cunosteau ceea ce e de cunoscut despre Dumnezeu, adica aflau lucrarea Adevarului.
Cea mai evidenta lectie de ecumenicitate, in sensul conlucrarii celor dreptcredinciosi in sinod, este aceea a Sinodului III Ecumenic de la Efes, din anul 431. Acolo, pe un traseu complicat mai ales din punct de vedere stiintific teologic, scolile alexandrina si antiohiana, amindoua exagerind in tendintele lor hermeneutice, una in duh (iata ca se poate gresi si asa!), iar alta in litera, au izbuitit sa afle undeva intre ele calea cea dreapta.
* * *
Ultimul sinod ecumenic s-a desfasurat in 787. Abia in 1910, la o conferinta a misionarilor protestanti din Edinburgh, John Raleigh Mott (1865-1955), un metodist american foarte cunoscut in lumea protestanta, a relansat acest cuvint. Ecumenic are pentru el intelesul de universal sau mondial, si este strins legat de misiunea lui confesionala, caci era un mare misionar protestant, detinator al Premiului Nobel, cu mare randament in evanghelizare. Asa cum rezulta din cartea-program pe care o publicase cu 10 ani inainte, Evanghelizarea lumii in aceasta generatie, reiese ca evanghelizarea insemna aducerea la cunostinta tuturor a vestii despre Hristos.
De ce a ales Mott un cuvint grecesc si complet nou pentru occidentali, ecumenic, iar nu unul latinesc si apropiat vesticilor, universal, este usor de explicat fie si numai prin usurinta protestanta de a recurge la precedentul extrem de indepartat, cit si la text, si prin interesul de a atrage lumea ortodoxa.
Ecumenismul era pentru acest excelent misionar protestant o universalizare a vestii despre Hristos, dar nu numai atit.
John Mott gasise acest nume pentru ceva ce incepuse pe la mijlocul secolului al XIX-lea, si anume activitatea promovata de diverse organizatii anglicane, protestante si ortodoxe din Europa rasariteana. Ce era de fapt aceasta activitate e destul de dificil de spus. Scopul se pare ca era o unire, altminteri vag intrevazuta. Ortodocsii o voiau ca readucere a ratacitilor la credinta, ceilalti ar fi vrut o unire mai putin esentiala si deplina, mai toleranta. Activitatea aceasta nu a trecut cu adevarat de faza discutiilor niciodata. Iar realitatea este ca discutiile au ramas pina astazi activitatea centrala a miscarii ecumeniste.
Ca o rezonanta la ceea ce facuse lumea laica prin inventarea Societatii Natiunilor, s-a intimplat ca in 1948, intr-o adunare a citorva curente ecumeniste ce a avut loc la Amsterdam, s-a hotarat fondarea Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva. In engleza i s-a zis World Council of Churches [s. n.], in franceza Conseil œcuménique des Églises [s. n.], astfel ca in romana acestui Consiliu i se spune cind Ecumenic, cind Mondial.
In prezent, Consiliul aduna 347 de organizatii care se intituleaza biserici, denominatiuni ori adunari bisericesti, din mai mult de 110 tari si teritorii din toata lumea, sustinindu-se ca reprezinta 560 milioane de crestini.
Biserica Catolica nu face parte din Consiliu, dar este foarte angajata in activitatea Consiliului, inclusiv in cea de invatamint de la Bossey, putindu-se spune ca e mai ecumenista decit ecumenistii.
Biserica Ortodoxa Romana, mai avansata din punct de vedere formal in ecumenism, este membru si a ajuns sa gazduisca in 2007 cea de-a treia adunare ecumenica organizata de Consiliu din 1948 incoace (rarisimele adunari nu au nici un fel de ritmicitate, nestiindu-se niciodata cind va fi organizata urmatoarea).
Am incercat sa ne lamurim asupra intelesului miscarii ecumenice cercetind ceea ce declara Consiliul Ecumenic al Bisericilor despre sine in orice material de prezentare [4], si anume ca bisericile membre sint chemate sa faca urmatoarele lucruri:
1. sa realizeze o unitate vizibila de credinta si o singura comuniune euharistica;
2. sa promoveze o marturie comuna in lucrarea misionara si de evanghelizare;
3. sa se angajeze in slujirea crestina a trebuintelor omenesti, doborind barierele dintre oameni, cautind justitia si pacea si prezervind integritatea creatiei;
4. sa intretina innoirea in unitate, colaborare, misiune si slujire.
Dar Bisericile ortodoxe, chiar prin reprezentantii lor ecumenisti, inteleg sa atinga aceste teluri – exprimate, cu exceptia primului, in temeni fundamental protestanti – in cu totul alte conditii decit anglicanii, protestantii si neo-protestantii.
Si pentru ca modalitatea de realizare a scopurilor este esentiala, dar nu este stabilita, neexistind nici o intelegere, sensul ecumenismului ramine in continuare vag. Clara e doar o disponibilitate la dialog interconfesional [5].
Pozitiile Bisericii Catolice, nemembru, si ale Ortodoxiei sint oarecum mai apropiate, dar asta nu explica nicidecum notiunea.
* * *
Daca sensul ecumenismul este, la rigoare, incert, caci nu putem fi satisfacuti de simpla obisnuinta a vehicularii unui concept vag de felul globalizarii, se observa cu usurinta ca ecumenismul (atributul ecumenist al contemporaneitatii) nu are nimic de-a face cu ecumenicitatea (atributul ecumenic al Sinoadelor dreptei credinte si al Patriarhiei constantinopolitane).
Termenul ecumenic este folosit astazi de-a valma, in mod usuratic si periculos, daca nu cumva fraudulos, pentru acoperirea unor sensuri net diferite, dintre care celor mai multe li se potriveste cuvintul ecumenist.
Caci nu este ecumenic dialogul de azi cu ereticii (dialog uneori necesar, alteori superfluu), ci ecumenist.
Dar cuvintul ecumenic, intrebuintat fara mofturi semantice, traieste deja o moda in genul celei pe care, in comunism, o avea cuvintul socialist. Pe atunci, tot ce era bun era, intr-un fel sau altul, socialist: statul, constiinta, etica, echitatea, gindirea, comertul, scoala, tineretul, sportul etc. (lista e lunga si astazi amuzanta). Iar cine vroia sa isi asigure succesul imediat, recunoasterea oficiala sau statutul unei modernitati necontestate, plasa in demonstratia sa, la locul potrivit, cuvintul cheie: adjectivul socialist.
Or, cam asa se intimpla si astazi. De exemplu, traducatorul Marturisirii ortodoxe a lui Petru Movila, publicate la Institutul European din Iasi in 2001 (traducere dupa textul latin, desi corectarea si aprobarea sinodala a fost facuta in greaca), isi intituleaza introducerea “Petru Movila, precursor al spiritului ecumenic modern”. Teza este nedemonstrata si falsa. Traducatorul sustine abrupt ca “Petru Movila a folosit experienta catolica si a sprijinit miscarea de intarire a ortodoxismului [sic] si de cultivare a ecumenismului in dialogul dintre Bisericile crestine” [6]. Dar adevarul este ca intre Biserici nu exista nici un dialog institutional care macar sa aduca vag cu cel de astazi, iar Petru Movila insusi nu a avut nici un fel de dialog eclezial cunoscut pe teme de unire confesionala. Dimpotriva, Marturisirea sa a fost scrisa din nevoia resimtita in ortodoxie de delimitare fata de catolicism si protestantism (reprezentat in forma cea mai apropiata geografic de calvinism), iar nu din vreo dorinta de apropiere. Este de notorietate ca aceeasi nevoie de delimitare in secolul al XVII-lea i-a facut intre altii pe un Mitrofan Kritopulos si pe un Nicolae Milescu Spatarul, altminteri buni stiutori ai doctrinelor neortodoxe, sa alcatuiasca astfel de marturisiri de credinta. Ceea ce traducatorul numeste “deschidere ecumenica” a lui Petru Movila (pe care se simte dator sa o scuze ca nefiind “criptocatolicism”) este, de fapt, situatia delicata pe care un mitropolit ortodox supus regalitatii catolice, ba chiar numit in scaun de regele Poloniei, o avea in acea zona ortodoxa, Ucraina, ravasita de agresiunile unirii cu Roma si de penetrarea modernismului calvin. Traducatorul – singurul veritabil ecumenist strecurat in aceasta carte – sustine cu toata seriozitatea ca Petru Movila a organizat tipografia si seminarul de la Lavra Pecerska avind in vedere “instruirea pravoslavnicilor” pentru “dialogul confesional din statul polon” [7]. Curat proto-ecumenism!
* * *
Biserica Ortodoxa a rinduit intre rugaciunile Liturghiei una pentru “unirea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici”. I. P. S. Bartolomeu Anania explica la ce se refera aceasta: “de ce acum nu se vorbeste, la singular, de Biserica”. “E vorba de Bisericile locale, intemeiate de apostoli si de urmasii lor de-a lungul istoriei”. Rugaciunea aceasta este pentru ajutor impotriva “provocarilor ereziilor, schismelor sau miscarilor sectare” [8] care pot tulbura orice Biserica ortodoxa. Ectenia aceasta nu este defel o justificare a ecumenismului prin Traditie.
* * *
Ca este necesara o cale de comunicare cu crestinii neortodocsi, este cert. Ramine de discutat in ce masura dialogul ecumenist este profitabil, adica mintuitor.
Scopul ortodoxiei angrenate in ecumenism este misionar, adica de a incredinta pe neortodocsi de adevarurile sale dogmatice, de Sfinta Traditie si de adecvarea cultului sau cu tot ce implica el, de la tamiie la icoana. Sloganuri relativiste de genul “unitate in diversitate” sint inacceptabile, caci asa nu s-ar propaga dreapta-credinta, ci o alcatuire pseudo-religioasa, in fapt peri-culturala si mai degraba socio-economica.
Abia dupa dobindirea unei unitati de dreapta-credinta, intemeindu-se prin asta comuniunea euharistica altfel inexistenta, se va putea purcede la rugaciune si slujire laolalta.
Impedimentele sint dogmatice, cultural-istorice si de mentalitate. Dificultatea surclasarii lor este enorma si rezida in faptul ca, in cazul unei teologii bine articulate, cum spre pilda este cea catolica, diferentele sint produsul decantat al altor perceptii si sensibilitati. Alte daruri sufletesti, alt profil rational, afectiv si volitiv, au filtrat relatia cu Dumnezeu. Intr-un fel vede lucrurile occidentalul si altcumva orientalul – si nici o diplomatie nu va schimba asta.
Un om intreg, un om mai apropiat structural de cel adamic, un posesor atit al darurilor contemplativ-sintetice, cit si al celor activist-analitice, cu alte cuvinte un orientalo-occidental, L-ar putea deslusi pe Dumnezeu mai bine. Dar stricaciunea firii adusa de pacat – iar stricaciunea este din ce in ce mai acuta – face ca omul sa nu poata corobora toate resursele chipului dumnezeiesc din el, ci sa lucreaze, schizoid, doar cu cite unele. Or, deplinatatea nu poate fi complinita prin declaratii si intelegeri la nivel inalt, ci numai cu o complexa reasezare – daca nu universala, macar europeana – intru ortodoxie, pentru o impreuna-lucrare.
Ortodoxul rasaritean insusi are de redobindit disponibilitati pe care apuseanul le-a pastrat, dar invatatura nu ii va fi prielnica decit intru ortodoxie.
Prin urmare, solutii precum cea de a nu mai rosti Filioque in crez, asa cum in ultima vreme fac catolicii (in frunte cu insusi papa), este fara valoare pina ce Filioque nu va fi inlocuit cu marturisirea curata a purcederii Fiului de la Tatal.
* * *
Institutionalizat, ecumenismul seamana cu o corectitudine teologica in genul corectitudinii politice, in care iubirea e substituita de toleranta obligatorie. Iar in acest punct, ecumenismul nu mai are nimic de-a face cu Biserica dreptei-credinte. Caci Biserica, notiune dogmatica si realitate duhovniceasca, este trupul mistic alcatuit din drept-credinciosii aflati in comuniune, cap fiindu-i Hristos.
Lumea in care se desfasoara dialogul ecumenic functioneaza dupa o paradigma occidentala care, de vreme ce nu a putut pastra dreapta-credinta, e putin probabil sa poata duce la recistigarea ei. Nu in datele acestei paradigme trebuie facuta lucrarea misionara ortodoxa, ci mai cu seama intru cele duhovnicesti, intr-o abordare traditionala si apostoleasca, indiferent daca va fi facuta in tarile Apusului.
Asa cum fiecare individ are o lupta in sine pe care trebuie sa o cistige inainte de a trece la cea exterioara, si ortodoxia, cel putin cea romana, are o lupta in propria asezare, fie si numai in ce priveste ecumenismul. Ecumenismul romanesc este sustinut de majoritatea covirsitoare a autoritatilor carturaresti ale momentului, in timp ce autoritatile duhovnicesti sint, fara rest, impotriva. De aici, la studentii teologi marea majoritate e ecumenista, iar la monahi nu este. Si cum sa nu fie acestia impotriva actiunilor de mari proportii, pentru unii obscure, dar despre care ei stiu bine ca nu sint precedate de exercitiu duhovnicesc, ci doar de rationalism?
Impacindu-ne in sine, deci, sa fim cu bagare de seama sa nu inconjuram marea si uscatul intru ratacire, nici sa adastam in trindavia misionara de care sintem suspectati. Discret si fundamental, sa ducem stradania duhovniceasca in desertul postmodern, cumplit de ispititor, dar, ca orice pustie, prielnic celor ce cauta mintuirea. Sa cuvintam si sa lucram ortodox oriunde este cu putinta, nelasindu-ne amagiti in discutii sterile. Si poate ca se vor gasi si alte feluri de a face cunoscuta dreapta-credinta, poate chiar adunind in tinda unor trebuincioase bisericute ortodoxe, chiar in inima Occidentului, pe acei truditori ori invatacei instrainati, nu de prea mult bine, de tarina lor, care, iata, sint din ce in ce mai multi.
Caci purcederea crestinismului se face mereu de la iesle si din suferinta, iar nu ex cathedra ori din consilii.
Lucian D. POPESCU
Note:
[1] Ateul, omul care nu crede ca Dumnezeu este, greseste cind spune despre sine ca nu este credincios, caci, de fapt, el crede ca Dumnezeu nu este, fiind, deci, si el credincios, dar rau-credincios.
2 Canonul 3 al Sinodului II de la Constantinopol, din 381, si canonul 28 al Sinodului IV de la Calcedon, din 451.
3 Dogma vine din elineste, unde inseamna opinie, parere, iar limbajul laic devenit curent i-a dat in mod ilicit acea nuanta peiorativa, de axioma arbitrar asumata, nuanta total nepotrivita demersului spiritual atit de rafinat si de riguros care a dus la stabilirea dogmelor in sinoadele ecumenice.
4 Aceste informatii pot fi verificate de oricine pe declaratia publica permanenta facuta de Consiliul Ecumenic al Bisericilor pe site-ul sau oficial.
5 Consiliul Mondial al Bisericilor nu este singurul exponent al ecumenismului si nu poate obliga la un anumit inteles al termenului. Drept dovada, in Romania s-a produs si un alt tip de intreprindere ecumenista. In 1998, la Vulcana-Bai, in judetul Dimbovita, intr-un centru international ecumenist, au fost zidite o biserica ortodoxa, o moschee si o sinagoga si, bineinteles, s-au practicat acte interreligioase de tot soiul. Directorul general al acestui centru era un anume Ion Popescu, director al prosperei, pe atunci, Banci Internationale a Religiilor. Bunastarea centrului ecumenist a coincis cu cea a bancii, acum acele zidiri fiind in paragina.
6 Petru Movila, Marturisirea ortodoxa a credintei universale si apostolice a Bisericii Orientale, traducere din latina de Traian Diaconescu, Institutul European, Iasi, 2001, p. 5.
7 Ibidem, p. 4.
8 I. P. S.Bartolomeu Anania, Cartea deschisa a Imparatiei, EIBMBOR, Buc., 2005, pp. 69-70.