O VIATA PENTRU HRISTOS
Cartea Viata Parintelui Calciu, dupa marturiile sale si
ale altora, lucrata la Sf. Manastire Diaconesti si aparuta la Editura
Christiana, s-a prezentat ca un omagiu si un prinos de cinstire si de recunostinta
la implinirea unui an de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Gheorghe
Calciu-Dumitreasa (1925-2006) – cel care a facut parte „din generatia destinata
nu doar temnitei, dar si sinistrei reeducari de la Pitesti, puse pe cale si
dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era sa petreci ani grei
de inchisoare laolalta cu camarazii aceleiasi suferinte, si chiar luni de tacuta
recluziune intr-o celula izolata, si alta sa treci prin convulsiile fizice si
morale provocate de propriii tai camarazi deveniti diavoli si, pana la urma,
istovit, sa te pomenesti asemenea lor. Sunt traume sufletesti pe care numai un
erou le poate depasi, dar care ii raman pe viata in carca, asemenea unei jivine
cu ghearele infipte in grumaz. Parintele Calciu stia ca o cadere poate fi depasita
numai prin asumarea ei constienta si responsabila, si aceasta l-a facut, pana
la urma, victorios” – potrivit aprecierii cuprinse in „Predoslovia” cartii,
semnata de I. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania.
Scopul principal al aparitiei acestei carti este foarte bine reflectat in „Lamurire asupra editiei”, unde se arata „ca nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda, nici o faclie aprinsa sa stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viata Parintelui Gheorghe Calciu sa fie tainuita, ci pusa in sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din neamul sau”. Volumul este alcatuit din patru parti („Viata este Hristos”, „In prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu exista”) si Addenda („Testament”, „La un an de la adormire”, „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”), la care se adauga si un amplu foto-documentar.
Totul incepe cu un interviu pe care Monahul Moise de la Sf. Manastire Oasa i-l luase Parintelui Calciu cu un an si ceva in urma, pe parcursul a trei zile de impreuna-calatorie prin tara: „o incursiune amanuntita in viata parintelui, din copilarie pana in momentul expulzarii sale, in august 1985”. Cercetandu-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost gasite si cateva fragmente de manuscrise ale Parintelui, confiscate in anul 1979, inainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatari ale unor episoade din prima detentie si din timpul activitatii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Le redam ca atare in partea a doua a cartii, ca o completare la informatiile cuprinse in interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmarire al Parintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate si adnotate de Monahul Moise”. Mai ramanea de acoperit perioada exilului in America. Pentru aceasta, alcatuitorii volumului s-au adresat familiei Parintelui, precum si credinciosilor din Parohia „Sfanta Cruce” de langa Washington D. C., unde sfintia sa a slujit in ultimii aproape douazeci de ani. „In cateva zile, toata comunitatea de la «Sfanta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Parintele. Doua suflete generoase s-au ostenit sa adune si sa ne trimita toate aceste marturii. Cu incuviintarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta si organiza materialul potrivit cu conceptia de ansamblu a cartii. Am adaugat la sfarsit scrisorile dictate de Parintele, inainte de moarte, catre familie, enoriasi, catre I. P. S. Bartolomeu Anania [...], apoi catre Parintele Iustin Parvu si Manastirea Diaconesti, ultimele trei netiparite pana acum, precum si cateva insemnari facute de cei apropiati, la un an de la adormire”.
Asadar, aceasta carte ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta si ispita omului contemporan, spune Sf. Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi, crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuie au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul comunist si ateu, folosindu-se de institutii diabolice, precum Securitatea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini aflati printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti” – zice Parintele Arsenie Papacioc.
Parafrazand ceea ce Parintele Calciu insusi spunea despre cartea lui Ioan Ianolide (pe care a prefatat-o in ajunul mortii), cititorul care se va apleca asupra acestei marturii nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, si a celorlalti ca el, este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum sa nu fie cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Cititorul de buna-credinta nu trebuie sa treaca fara atentie peste cuvintele ramase de la Parintele Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie romaneasca – si asta pentru ca vorbea frumos si plin de insufletire, cu forta experientei, dar si a harului, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata: aceea a apararii credintei stramosesti curate, nealterate, autentice (potrivit Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii), ca si a sentimentelor curat nationale.
Daca vom spicui cateva dintre aprecierile si caracterizarile unor cunoscuti si apropiati ai Parintelui, vom vedea ca „felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat (inainte de plecarea in SUA), depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului (de la Manastirea Radu Voda – Bucuresti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara” – dupa marturisirea facuta in aceasta carte de catre Parintele Adrian Beldianu, fost elev seminarist de-al Parintelui Calciu.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten – marturiseste ca „despre parintele Calciu nu se poate marturisi decat tacand. «Caci sunt cuvinte care nu cuvanta, si sunt taceri ce pot sa spuna tot». Mai ales in cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se talmaci pe intelesul lui rosturile firii si deci si ale omului, va trebui totusi sa-l evocam, acum si aici, in cateva lumesti cuvinte, pe care insa le vom rosti in soapta, spre a nu-i tulbura odihna intru Domnul. Curand vom praznui un an de cand acest rugator de performanta si ziditor de suflete a plecat sa se odihneasca putin in Lumina Cea Dintai si sa depuna marturie, in fata Celui Atotputernic si a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat in vesnicie, despre sine si despre nevrednicia si neputintele noastre. Cu aceasta ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut si i-am fost aproape, ne vom intalni cu el in duh si poate, de vom fi in stare de gratie, il vom insoti, tot in duh, intr-o ultima «calatorie prin duhul Romaniei». Pentru mine, apropierea acestei praznuiri are si o alta incarcatura. Una speciala. De aproape 15 ani, in fiecare toamna, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, prietenul meu, parintele Ghita – asa ii spuneam noi in intimitate – imi era oaspete. Venea si se instala la mine ca la el acasa. Si ne simteam bine. Si eu, si el. Uneori, cand ramaneam singuri, dadeam in mintea copiilor: ne zbenguiam, ne bateam cu perne si faceam fel de fel de trasnai. Asta poate poate pentru ca nici eu, nici el nu am avut tinerete. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma in chilie de duhovnic si in loc de pelerinaj. Venea multa lume sa-l vada si sa-l «pipaie» pe parintele. Unii o faceau doar din snobism, pentru a se putea lauda in cercurile lor ca l-au vazut si au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai multi veneau sfiosi, manati de reale nevoi sufletesti. Si parintele avea pentru fiecare un sfat, o vorba buna, un indemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei in varsta, dar si multi tineri, veneau pentru spovedanie. Si parintele nu refuza pe nimeni. Se inchidea cu fiecare intr-o camera si acolo se savarsea aceasta Sf. Taina. Dupa spovada se intretinea indelung cu omul, dandu-i povete si spunandu-i vorbe de incurajare. Unora le dadea dezlegare, altora canoane si tuturor sfaturi. Pe toti ii indemna sa-si gaseasca un duhovnic la care sa mearga des. Parintele acorda o atentie deosebita tinerilor, pentru care avea o aplecare speciala. Considera ca ei sunt «sarea pamantului», dar ca, in acelasi timp, sunt si cei mai vulnerabili la capcanele si smintelile acestui veac. Considera de asemenea, ca noua, celor mai in varsta, ne revine datoria de a le indruma pasii si de a le veghea devenirea, fiindca – spunea el – «lumea de maine va arata asa cum vor rodi ei, si ei vor rodi numai daca noi ii vom plivi, adica daca vom starpi din jurul lor buruienile care-i sufoca»”.
Un alt cunoscut – Lucian D. Popescu – subliniaza faptul ca „Parintele vorbea cu aceeasi deferenta cu oricine, fiind cu asta cateodata pricina de poticnire. Ii era la fel de drag sa zica vorba buna tigancii din parcarea Manastirii Voronet, sau politicianului de cel mai inalt rang, sau bogatasului care nu isi tinuse fagaduiala, sau celui ce si-o tinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului inchis de comunisti mai mult ca el, sau intelectualului dezamagit in sinea lui ca dialogului i se refuzau posibilele subtilitati, sau deghizatului securist inmuiat ori neinmuiat inca de radiatiile nenumite ale parintelui, sau vamesului, sau desfranatei, sau lunatecului. Nu am vazut niciodata un om gasind atat de bine calea cea dreapta, care e totuna cu cea de mijloc, atunci cand ea exista, in drumul complicat ce duce, mereu in proximitatea iadului, catre Imparatia Tatalui”.
Ieromonah Amfilohie Branza – duhovnicul de la Diaconesti – recunoaste ca „am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti”.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Calciu reprezenta un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune si daruiere, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au daruit! Eu unul ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si a-l cunoaste pe Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pastrand nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia.
Stelian GOMBOS