DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul X

             Patrunsi in Purgatoriu, cei doi poeti strabat un traseu sinuos, prin scocul strimt al masivului stincos, si ajung in pragul primului briu sau ocol (aici: cornice), unde Dante contempla indelung pildele biblice de umilinta maiestrit cioplite in marmura, intrecindu-se pe sine in virtuozitatea descriptiva a fiecarei scene. Aici ii intilnesc – fiindu-le initial greu sa-i identifice ca fapturi omenesti – si pe primii ispasitori: trufasii, care se spetesc sub poveri (blocuri de piatra mai mari sau mai mici, dupa vina fiecaruia), stirnind compasiunea poetului, dar si indignarea lui fata de usurinta cu care crestinii se lasa prada pacatului trufiei, uitind de iminenta judecatii divine si de telul suprem al mintuirii. Cazuri concrete de trufasi vor fi prezentate abia in cinturile urmatoare.

1  Trecuti de pragu-acelei porti pe care

o-ntepeneste dragostea smintita,

cui calea strimba dreapta i se pare,

4  ii auzii inchiderea scrisnita.

Ce oare, indarat de-as fi privit,

mi-ar fi scuzat caderea in ispita?

7  Suiam pe strimtul stincii jgheab cotit,

cu laturile parca-n unduire, 

ca valul dus si iar la tarm venit.

10  „Se cade-aici un pic de iscusire”,

grai Virgil, „la pas spre a urma

a drumului intruna serpuire”. 

13  Aceasta-n mers ne-ncetini asa

incit mai iute luna in scadere        

ajunse-n patul ei a se culca,

16  decit avuram noi in sus putere;

ci-o data ce din scoc am fost iesiti,

pe unde culmea indarat se cere,

19  eu vlaguit si ambii indoiti

de drumul luat, sezuram pe-un tapsan

golas, ca prin pustie rataciti.

22  Din malul ce tiveste golu-avan

si pin’ la poala ripei suitoare

erau cam trei masuri de stat uman;

25  si cit putea privirea mea sa zboare,

in dreapta sau in stinga, tot la fel

parea in jur tapsanul sa masoare.

28  Pina sa prinda-n sus piciorul zel,

seama-mi dadui ca ripa, ce suita

prea lesne nu s-ar fi lasat defel,

31  asa maiastru-n marmura cioplita

era incit nu Policlet, ci chiar 

natura imi paru de ea umbrita.

34  Arhanghelul vestirii, care-n dar

ne-aduse cea din vechi jelita pace

si-opritul cer deschisu-ni-l-a iar,

37  ca viu parea aripile-a-si desface

spre noi, cioplit asa gingas in stei

de nu-l credeai icoana care tace. 

40  Sa juri c-ar zice Ave! aveai temei,

caci iat-o alaturi si pe-aceea care

deschise cerul sfint cu cheia ei;

43  si-ntiparit pe chip parea ca are:

Ecce ancilla Dei, cum ar fi

pecetea-n ceara-nscrisa ca atare.

46  „Doar intr-un punct cu mintea nu te-opri!”,

grai maestrul drag, care m-avea

pe partea unde-i locul inimii.

49  Drept care, intorcind privirea mea,

in spatele Mariei, unde si

cel ce-mi era indrumator statea,

52  alta poveste-n stei mi se vadi,

iar eu trecui de-a dreapta lui Virgil,

mai indeaproape sa o pot privi.

55  Acolo-n piatra capata profil

carul cu boi ce trase arca sfinta,

ne-nduplecata celui neumil.

58  Si mult norod parea ca se framinta

in sapte coruri, de ziceau in mine

auzul: „Nu”, iar vazul: „Totusi cinta”.

61  La fel si fumul de tamiie, bine

inchipuit, facea sa simt cum pot

miros si vaz in om sa se dezbine.

64  Iar dinaintea sfintului chivot,

mai mult si mai putin decit un rege,

psalmistul dantuia, smerit de tot.

67  De peste drum, parind a nu-ntelege,

dintr-un palat din cele mari privea

Micol la el ca la o far’delege.

70  De-acolo apoi curmai zabava mea,

sa pot privi mai lesne scena care

in dosul ei din marmura albea.

73  Era redata faima-naltatoare

a craiului roman care-i aduse

papei Grigore biruinta mare;

76 zic de Traian, ce-atit de vrednic fuse;

si-o vaduva, de friu-i agatata,

din ochii plinsi vadea dureri nespuse.

79  Calcau prin preajma cavalerii gloata

si acvilele-n aur peste ei

pareau de vint miscate deodata.

82  Nenorocita, printre toti acei,  

parea a zice: „Doamne, mi-l razbuna

pe fiul mort, ca-i vai de anii mei!”.

85 Si-acela catre ea: „S-astepti fii buna

pina ma-ntorc”. Iar ea: „Stapine-al meu”,

urma, ca omul chinuit, sa spuna,

88  „dar daca nu te-ntorci?”. „De n-oi fi eu,

va fi un altul”. „Ce ti-e-al altui bine,

daca pe-al tau uitarii-l dai mereu?”.

91  Si el: „Pe pace fii, caci se cuvine

sa fac ce sint dator pin’ la plecare:

dreptatea vrea si mila-n loc ma tine”.

94  Cel cui nimic nu-i este nou sub soare

iscase-n piatra vorbe-nvederate,

cum nu-s pe-aici si ne stirnesc mirare.

97  Si-n timp ce eu priveam pe desfatate

icoanele smereniei indragite

prin cel ce este facator a toate,

100  „Ia uite-aici, domol la pas urnite”,

sopti poetul, „cite cete vin!

De-s trepte-n sus, prin ei ne-or fi vadite”.

103  Cum ochii multumit eram sa-i tin

spre tot ce nou in cale se ivea,

sa mi-i intorc nu-mi lua cit de putin.

106 Sa-ti fie, cititorule, n-as vrea

caintei poticnire plata care

de Domnu-i pusa pentru fapta rea.

109  Nu te uita la chin ce forma are,

ci ce urmari; oricit de greu, el tine  

doar pin’ la judecata viitoare.

112  Zisei: „Maestre, gloata care vine

nu pare-a fi de oameni precum noi,

ci de-altceva, dar nu-mi dau seama bine”.

115  Iar el: „E chinul lor de asa soi

ca-i face-n glod chirciti sa-ngenuncheze,

de-a fost intii si-n ochii mei razboi.

118 Mai bine lasa-ti vazul sa-i scruteze 

pe cei ce vin cu stincile in spate

si pumnii-n piept dau chip caintei treze”.

121 O, voi, crestini trufasi, misele gloate,

ce, orbi de ochii mintii, dati crezare

oricarui pas care-ndarat v-abate,

124  ca sintem viermi chiar nu-ntelegeti oare 

nascuti s-ajungem fluturi ingeresti,

in zbor smerit spre judele cel mare?!

127  La ce rivniti spre inaltari lumesti

cind sinteti doar ginganii ne-mplinite,

ca larva-n care sira nu gasesti?

130  Cum uneori se vad inchipuite,

pe stilpi de coperisuri sau balcoane,

figurile acelea ghemuite,

133  ce par sa fie-aievea, nu icoane,

de mila-ti fac, la fel simtii catind

spre cei stirciti sub sarcinile-avane.

136 E drept ca, dupa cit carau, mai blind

le era chinul, sau cumplit de tot;

iar cel ce se spetea mai mult carind

139 parea sa-ngaime-n lacrimi: „Nu mai pot!”.

(In numarul viitor: Cintul XI)