RAZVAN CODRESCU: 15 SONETE INEDITE

 

RUG APRINS

Fratelui Usca

Castelul meu de vise este gata:
mai am doar turla mai de sus sa-i pun
si in creneluri gurile de tun
cu care-om bate zmeii rai si gloata.
De-acum e timpul moartea sa-mi razbun,
de pe obraz sa-i sterg iubirii pata
si toata floarea neamului, damnata,
la masa mea rotunda s-o adun.
Se cade gind si inima de para
sa dobindim, ca peste-un an sau doi,
caliti in rugul cel aprins in noi,
sa dam navala-n bezna din afara,
pornind, pe caii nostri de lumina,
Armaghedonul care va sa vina.

FRUMUSETEA

Nici tu, nici ea, nici una si nici toate
nu sinteti Frumusetea, dar pe rind
ii duceti crucea, care pe cit poate,
din lung de glezne pina-n larg de gind.
Ea n-are chip, dar chipu-i e masura,
se-mparte-n veci, dar nu se risipeste,
aievea-i, dar o vezi in ghicitura,
cereasca-i, dar te-nfrupti din ea lumeste.
Nu-si stie carnea miezul ei de duh,
nici inima izvodul ei de minte,
dar vami sint rinduite in vazduh
spre lamurirea cea mai dinainte
de-a sta cu totii, fata catre fata,
cu Frumusetea care nu se-nvata.   

STRAGHICIRE

Ce-i mai frumos ni-i dat numai o data,
caci chiar pazit cu drag in amintire,
doar umbra e, mereu tot mai subtire,
a clipei ce, prin firea ei, se gata.
O, cita frumusete-n risipire
lasat-ai, Doamne,-n lumea ta furata,
sa straghicim, bucata cu bucata,
tot ce-am pierdut cindva prin nemurire!
Voire-ar ca-n oglinda sa invete
si-n ghicitura rivna mea adinca,
din josul lumii ce-ti iesi din brinca
si pina-n susul intreitei fete,
de cite mii de ani de frumusete
ne-o izbavi cea neivita inca.

JUDET

De-s lanturile de-aur sau de-argint,
nu-nseamna ca-i robia mai usoara,
si de-s mai pasnici cei care ne mint,
minciuna tot la fel de mult masoara.
Cazuti din lacul bestiei gregare
in putul cutrei care musca blind,
am fost si sintem neamul care moare
pe crucea lui ca un tilhar de rind.
Nu duhul ne-a lipsit, nici omenia,
ci cutezanta de a fi mai mult
decit plugarul care-ntoarce glia
sau decit lotrul de la vatra smult.
Iar cui a vrut sa ne invete sporul
i-am dat mereu cu tifla si piciorul.

LIMBA NOASTRA

De-am fost zidit statornica cetate,
noi, neamul fara stea, aceea-i doar
aceasta limba reavana de har
si mladioasa mai presus de toate.
E loc in ea de tot ce-am fost vreodata,
dar si de tot ce n-am ajuns a fi,
in duhul ei mereu raminem vii
si ea ne-o sta chezas la judecata.
De-am face-n fapta ce putem prin grai,
ni s-ar smeri pamintul sub picioare
si-am fi nu gura, ci adinc de rai.
Dar lenesi si nevrednici ei si noua,
inceti la sirg si grabnici la uitare,
o-nabusim cu miinile-amindoua...

DE-A V-ATI ASCUNSELEA

Ascundem fiecare un secret
pe care singur Dumnezeu ni-l stie
si-n miezul lui adinc, de rana vie,
mocneste moartea, ca un foc incet.
Ne este duhul sarpe de siret
in ascunzis meteahna sa si-o tie,
dar tremura-nfricat de vesnicie,
iubindu-si trupul, cit ar fi de biet.
Cu taina lui traieste fiecare,
si ne mintim din grai si din priviri,
si ce-i aievea pururea ne doare,
din toiul clipei pina-n amintiri...
Dar asta-i indurarea sfinta poate:
ca nu le stim de-a fir a par pe toate...

NICI CRUCEA TA...

Nimic nu-i lin, nici luminos, nici mare
in lumea-n care, Doamne, m-ai trimis:
de n-as scapa din cind in cind spre vis,
doar sila-as fi si muceda uitare...
Nici crucea ta putere nu mai are
cind te-alungam din noi ca pe-un proscris
si dind cu tifla raiului promis,
ne indulcim, ca viermii, la putoare.
Ni-i cloaca lumea, in raspar de tine,
iar de mai este-n noi vreo ramasita
din chipul tau, afurisim mai bine
si trunchi ceresc, si vesteda mladita,
caci tot ce vrem, cu indirjire vie,
e sa ne batem joc de vesnicie.

NIMIC DE-A FACE

N-avem nimic de-a face cu iubirea,
caci numai carnea, Doamne, e de noi,
si nu-i iubire unde sint nevoi,
ci doar blestemul ce ne-ncinge firea.
De-ar fi icoana-n noi dumnezeirea,
nu scroafa tavalita in noroi,
de-am fi mai plini cu-o coasta, nu mai goi,
n-ar tine loc de dragoste-amagirea.
O, tu, cel rastignit pe Capatina,
ca jertfa ta din morti sa ne invie,
de-a dreapta leac, de-a stinga rana vie,
cum mila ta de nu ai intins-o pina
a ne trezi din moarte ca din vis,
de crucea noastra-atirna alt zapis!

LUCIFERLAND

Cind trage visul catre Soare-apune,
ramine malul duhului pustiu,
iar carnea face dulce plecaciune
in capistile evului tirziu.
Splendoare pare totul si minune,
dar nu mai este omul suflet viu,
iar moartea a-mbracat, sa se razbune,
camasa vietii peste anteriu.
In Soare-apune iadul e frumos
ca Lucifer in prima lui marire,
dar cade zi de zi mereu mai jos,
sa nu-i ajunga cerul la iubire,
caci frumusetea lui atita cere:
sa dai ce-i sfint pe clipa de placere.

MARTYRIA

Cruciatilor secolului XX

Se cuvenea ca ei macar sa fie
nemuritori, dar iata-i ca se duc,
lasind in urma neamul mai uituc
si tara lor de suflet mai pustie...
Tu, Doamne, care-i stii de-a fir a par,
si mult le-ai dat, ca mult sa le poti cere,
credinta lamureste-o din durere,
nadejdea fa-o stilp de adevar,
iar peste toate pune steag iubirea,
sa priveghem sub ea si morti, si vii,
neistoviti nicicind si nicairea,
batuti pe crucea lumii de aci,
dar musinind cetatea care n-are
nevoie nici de luna, nici de soare!

NESOMN

Un ochi de-adoarme, celalalt vegheaza,
caci sintem os din stirpea celor care
se savirsesc in zale si calare,
iar umbra-n urma le mai umbla treaza.
Noi somnul il urim ca pe-o ispita,
si toata lenea care-n jos ne-mbie,
iar daca-avem ragaz de-o bucurie,
privim spre cer si-aducem multumita.
Haitasi prin veac ai tilcurilor sfinte,
ne arde dorul chipului dintii
si stilp de foc ne umbla dinainte –
si ne-o sedea cindva la capatii –
iubirea care singura ne duce
la invierea neamului prin Cruce.

ROST SUPREM

Parintelui Valerian Pislaru

Traim in miezul unui rug aprins,
nemistuiti in marea vilvataie,
si peste evul ce-ndarat s-a stins
uriasul crug al cerului se-ndoaie.
Sa tragem minteni veacul catre veci
e rivna noastra mai presus de toate,
si ne-om ascunde fata ca sa treci,
in slava ta, cetate cu cetate.
Tu, rastignita lumii temelie,
tu, intreita cerurilor taina,
tu, care-mbraci lumina ca pe-o haina,
da iama-n noi si fa-ne punte vie
spre-acea nelume doldora de tine
in care sinea cade grea de Sine.

NECUMPANIRE

De-am fi dreptatii martori fiecare
si n-am avea vreo alta-nvrednicire,
ni s-ar ierta si multa neiubire,
si necredinta pururi cirtitoare.
Dar noi mintim dreptatii zi de zi
si ne prefacem iubitori de bine,
si-n numele credintei prea putine
ne facem ucigasi credintei vii.
Cind nu e dreapta cumpanire-n toate,
chiar de-am avea virtuti cu prisosinta,
virtutea insasi ca un bici ne-ar bate.
Ce s-a ales prin vami din noi nu este
decit trufie fara de putinta,
iar Dumnezeu – o masca pusa peste.

NON IDEM EST

Dreptatea, stiu, n-ajunge sa o ai,
de nu iti este si de altii data,
nici nu te duce singura in rai,
de n-are-n ea si dragoste curata.
Dreptatea multe poate, dar nimic
de nu se-mparte-n rivna ei de vie,
si nu e drept pe lume mai calic
decit e cel ce doar de sine stie.
Dreptatea nu e tron inalt, ci cruce,
nu-i una-n toti, ci una-n fiecare,
si cit o ducem, tot pe-atit ne duce.
Iar duhul ei de vrem sa nu-l ucidem,
se cade-a sti ca-n lumea-nselatoare

non idem est si duo dicunt idem.

MISERERE

Dreptate, Doamne, nu-ti cersesc, ci mila,
caci nu-i de noi dreptatea ta divina,
ce daca-ar fi asupra-ne sa vina,
n-ar mai ramine om nici de prasila.
Chiar sfinti sa fim, si tot e prea putina
virtutea-n noi, cei invechiti in sila,
de-aceea fruntea ne-o plecam umila
iubirii ce in chip nedrept ne-alina.
Din indurare-n alta indurare
ne tot tirim, ca fúrii, spre vecie,
iar tu ne rabzi din nou pe fiecare,
primesti un dar si dai in schimb o mie,
mereu nedrept in marea ta rabdare,
lasind ca dracul mult mai drept sa fie!