NOAPTEA DE SANZIENE SAU ATHANORUL COSMIC

”Si, pierdut asa, in pantecele balenei, ma rog lui Dumnezeu sa ma tina in viata, intreg, nedigerat de procesele economiei politice  pana in clipa cand voi scapa si voi vedea din nou lumina zilei, afara…”

(Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene,

vol. 1, Ed.  Minerva, Buc., 1991, p. 157)

Pentru omul modern, reperele timpului sunt date de succcesiunea evenimentelor istorice la care e martor sau despre care ia act intr-un fel sau in altul. In masura in care e om – fie el si “modern” – el sfarseste prin a resimti succesiunea de evenimente  ca “teroare a Istoriei”. Ideologiile cu tenta soteriologica, ca si diversele milenarisme pseudo-religioase nu fac decat sa accentueze angoasa celui care se simte macinat de Istorie.

Stefan Viziru cauta sa se sustraga discret ritmurilor vietii moderne. El SABOTEAZA ISTORIA. Insa Stefan Viziru e lipsit de vocatie mistica. Aparent, viata lui nu difera cu nimic de a colegilor sai de minister. In masura in care SABOTEAZA ISTORIA, el se (re)integreaza treptat ritmurilor cosmice. Desigur, aceasta nu inseamna inca Marea Evadare din Timp, dar e un pas in directia cea buna.

Aici trebuie sa facem niste precizari ce vor fi, prin forta imprejurarilor, sumare. Pentru Mircea Eliade, iudeo-crestinismul este prima traditie care valorifica timpul istoric din punct de vedere religios, dandu-i un sens soteriologic. Avem, deci, doua matrici temporale: a) Timpul ciclic (pe care-l vom numi si “timp cosmic”), in care exista o anumita repetitie ciclica a epifaniilor ,,strans legata de ritmurile cosmice” si b) Timpul liniar (pe care-l vom numi si “timp istoric”), in care epifaniile ignora ritmurile cosmice si unde, prin urmare, repetitia ciclica e inlocuita printr-o succesiune de momente singulare ca etape irepetabile ale unui scenariu eschatologic.

Descifrata in cheie minora, aceasta ultima matrice temporala a dat nastere tuturor ideologiilor si milenarismelor pe care le denuntam la inceput. Zelotii timpurilor biblice sunt inca printre noi. Autorul prezentului eseu are motive sa creada ca randurile ce urmeaza vor arata masura in care epifaniile pot dejuca bruiajul  Istoriei. Exista momente, locuri si persoane in care si prin care Providenta ne indruma tacit. Nu e deloc intamplator ca Stefan si Ileana se intalnesc in ziua Solstitiului de Vara in padurea Baneasa. Alchimia califica momentul ca fiind propice inceperii Operei la Rosu. Traditia populara spune ca in Noaptea de Sanziene cerurile se deschid. In vremea copilariei lui Stefan, pe locul padurii Baneasa erau niste balti. Simbolismul copacului ce creste filtrand energiile apei ne duce cu gandul la ezoterismul ebraic. Padurea Baneasa e o replica a Gradinii Edenului, iar baltile nu sunt altceva decat “Apele de Jos”, preaplin al potentialitatii, materie prima  (si ultima) a viitoarelor transmutatii.

Un simbol interesant tocmai prin neverosimila lui transparenta il constituie MASINA cu care – dupa spusele lui Stefan – Ileana a venit la prima lor intalnire. Ca orice vehicul, ea inlesneste ajungerea dintr-un loc in altul. In cazul de fata, cele doua locuri sunt despartite nu doar prin distanta, cat mai ales prin MOD DE A FI. Ileana dezminte vehement existenta masinii, insa Viziru nu se lasa convins. Rolul Ilenei este congruent cu al Beatricei lui Dante. Ce-i drept o Beatrice retractila si “carteziana”, ce nu pare a impartasi deloc obsesiile lui Stefan. Aparent, ea nu difera prea mult de femeile de aceeasi varsta si statut social. Totusi, din comportamentul Ilenei transpare o logica aparte, pe care intrebarile si nedumeririle “carteziene” nu fac decat s-o scoata in evidenta prin contrast.

Ambianta copacilor si compania unei femei frumoase sunt, poate, conditii necesare, dar nu si suficiente pentru a sesiza puntea pe care – intr-o asemenea noapte – suntem invitati sa pasim. Ni se cere sa renuntam la toate cliseele pozitiviste inoculate prin scoala si mass-media. Astfel, pentru Stefan, curgerea timpului nu este liniara si omogena. El a recastigat capacitatea de a fi sensibil la diferentele CALITATIVE ale timpului. De prisos a aminti ca prin “diferente calitative” nu intelegem banala impartire in zile “bune” si “rele” pe care subiectivitatea umorilor noastre mereu schimbatoare pare a fi consacrat-o. Si aici – ca peste tot in proza lui Eliade – avem de-a face cu realitati trans-personale. Stefan Viziru se retrage periodic intr-o camera de hotel unde nu permite accesul nimanui. Desigur, suntem indreptatiti sa banuim – impreuna cu Ioana – existenta unui veritabil LABORATOR (mainile lui Stefan miros a terbentina). Una dintre ferestrele camerei secrete “da deasupra parcului”, cealalta “se deschide catre mare”. Din nou, replica simbolica a Gradinii Edenului si a “Apelor de Jos” din ezoterismul ebraic.        Locul acesta ce pare a se sustrage duratei profane e perfect congruent cu un altul pe care Stefan – copil fiind – il vizita pe furis. In camera Sambo bomboanele n-au nici un gust si iti raman in gat. Aici, foamea si setea sunt abolite. Micul Stefan reintegreaza starea paradisiaca, asa cum doar copiilor le mai este ingaduit sa o faca. Amintirea acestor momente de gratie vibreaza inca in adult, sensibilizandu-l la semnele pe care le primeste.

Nu intamplator, la inceputul romanului, portarul ii aduce lui  Viziru – aflat in camera secreta – manusile uitate de Ileana in taxi. Efigii ale mainilor, manusile poarta o certa incarcatura simbolica. Sa ne amintim ca mana este prin excelenta organ al cunoasterii. Insa – precum banuiti deja – nu este vorba despre cunoasterea conceptuala, ci despre contactul VIU, CONCRET ce ne face apti sa recunoastem dimensiunea eschatologica a cosmosului. De obicei, contactul acesta ni se refeza, caci el tine de misterul nuptial al cununiei, fata de care logica diurna a silogismului e neputincioasa. Singurul instrument epistemologic valabil aici este dragostea. Inrudit cu YAD (“mana”), verbul ebraic YADA inseamna atat “eu cunosc”, cat si “eu iubesc”. Descriind caile iubirii – deci, ale cunoasterii – ca labirintice, vom repeta un foarte uzat truism. Se  intampla ca Stefan Viziru sa semene mult cu un scriitor  la moda  numit Ciru Partenie. Atat Ioana , cat si Ileana vor incepe prin a-l confunda pe Viziru cu Partenie. In proza lui Eliade, asemenea complicatii nu-si gasesc rostul in nevoia scriitorului de a adauga o nota insolita personajelor si intamplarilor sale. Caci nu psihologia intereseaza aici. Desigur, cititorul ar putea fi derutat de prea desele crize de gelozie pe care Stefan le incearca la adresa scriitorului, ce devine – gratie confuziei de la inceput – partas nedorit intr-o aventura cu dubla miza – erotica si epistemologica.

Importanta mizei creste in masura in care dragostea lui Stefan pentru cele doua femei scapa oricarei codificari socio-culturale. In chip originar, eros-ul vine de dincolo de lume si poarta dincolo de lume, drept pentru care cutumele noastre nu au nici o putere asupra-i. In ultima instanta, Stefan cauta si gaseste o cale privilegiata de a transcende Timpul. Ca o asemenea modalitate ramane “ilicita” pentru cei mai multi, este alta problema. Cunosterea discursiva nu poate da seama de astfel de situatii. Chiar si cele mai intelepte dintre frazele noastre nu sunt decat insiruiri de cuvinte, iar sensul lor este revelat pe de-a-ntregul doar dupa ce vom fi avut TIMP sa le parcurgem pana la capat. Intr-un anumit sens, gandirea discursiva este prizoniera timpului. Prin insasi natura lui, simbolul scapa acestor limite. Realitatea sa nu se deduce logic dupa ce ai ajuns la capatul sirului de cuvinte (marcat grafic printr-un punct). Spre deosebire de cuvinte – care se desfasoara unul DUPA altul, deci dia-cronic – simbolul tinde sa fie unitar si sincron. “Partile” lui ni se infatiseaza SIMULTAN. De cate ori vom incerca sa-l “demontam” pentru a-l prinde in logica noastra, nu vom reusi decat sa-l tradam, coborandu-l in Timp. Daca Viziru declama subit: Anch’io son’ pittore, este pentru ca pictura, spre deosebire de  actul scrisului, transpune privitorul in fata unui tot sincronic, iar nu in fata unui sir de semne ce se cer  descifrate diacronic. Nimeni nu va “citi” o pictura de Van Gogh ca pe o pagina de ziar. Ajunsi in camera secreta – altfel spus, in “atelierul de creatie” – prietenii lui  Viziru vor fi crunt dezamagiti: Nu exista decat un singur tablou. Altminteri, pictorul ar cadea si el in pacatul insiruirii diacronice pe care vrea s-o evite. Subiectul sau este tocmai MASINA vazuta de “pictor” in padurea Baneasa. Invitatii cer sa vada acest unic “tablou”, insa Viziru nu are ce arata. Adevaratul “tablou” se afla deja sub ochii lor.

Falsificati de aritmia Istoriei, invitatilor le lipseste acea calitate speciala a privirii, fara de care “tabloul” ramane invizibil. Atunci, ce rost are un asemenea “vernisaj”? Sau, altfel spus – cum poti demonstra evidenta? Pentru a lamuri straniul episod, trebuie sa vorbim despre intalnirea – “intamplatoare” – dintre Viziru si Anisie. Ca intotdeauna la Eliade, momentele-cheie sunt camuflate intr-o perfecta “banalitate”. Aflat in delegatie prin zona Sighisoarei, Viziru da peste un fost coleg de facultate, care ii face  cunostinta cu Anisie. Desi “a invatat multe”, el “n-a vrut sa sfarseasca nimic, nu si-a luat nici o diploma”. In urma unui accident alpin, a avut revelatia trecerii timpului, dar a ghicit totodata ce s-ar putea face pentru ca timpul sa nu mai treaca. De atunci s-a descoperit ca FIINTA TOTALA, reusind sa se integreze ritmurilor cosmice. Gesturile lui, deloc speciale sau ostentative, vadesc un om care si-a depasit automatismele psiho-somatice; cu alte cuvinte, cineva capabil sa fie prezent in fiecare clipa. Daca noi ceilalti ne lasam macinati de obsesii, Anisie traieste in echilibru cu sine si cu lumea. De indata ce natura nu mai e privita ca loc comun al uzului si abuzului cotidian, ea isi dezvaluie dimensiunea simbolica: repetitivitatea anotimpurilor nu mai oboseste; chiar si cele mai anoste indeletniciri – precum curatatul pomilor – devin prilej al reconectarii la realitate. Iata acea CALITATE SPECIALA A PRIVIRII fara de care misteriosul “tablou” nu poate fi admirat.

Un amanunt semnificativ: Partenie si-a intitulat nuvela “E departe stana”, dar Biris nu-si poate aminti daca titlul este sau nu nuantat printr-un semn de intrebare. Din perspectiva eschatologica, “a ajunge la stana” inseamna a iesi din pantecele balenei, cu alte cuvinte – a scapa de teroarea Istoriei. Insa Istoria face si ea parte din scenariu. Deloc intamplator, unul din volumele lui Partenie se numeste “Plimbare pe intuneric”…

Episodul detentiei lui Viziru reprezinta tocmai ragazul in pantecele balenei, cu alte cuvinte – Faza Neagra a Operei, moment al purgatoriului si al “mortii”, ce presupune abandonul tuturor certitudinilor noastre; “nasterea din nou” e posibila doar daca “materia” se afla intr-o stare de TOTALA DESCOMPUNERE. Neutralitatea politica a lui Viziru e o conditie fara de care eroul s-ar rataci in labirintul ideologiilor  (dizolvate si ele la Negru). Spiritul volitiv ce trebuie sa anime pe alchimist pentru a trece cu bine proba  “mortii arzatoare” nu are de a face cu fanatismul. Dimpotriva. Singura performanta a fanatismului este de a  prelungi dureros sederea in infern. Viziru poate fi activ – deci TREAZ – in propria moarte initiatica tocmai pentru ca se refuza activismului.

Partenie este impuscat de Siguranta la putin timp dupa ce un legionar notoriu il abordeaza din greseala, confundandu-l cu Viziru. O data cu asasinarea scriitorului, Viziru este bantuit de insomnii stranii, ce s-ar putea explica – la nivel psihologic – prin sentimentul de culpa generat de contributia involuntara la omor. Oricat de onorabile, scrupulele morale nu dau seama cu adevarat de aceste insomnii. Veritabile “plimbari pe intuneric”, ele servesc la “spargerea Aurului”: cortegiul certitudinilor noastre – ceea ce numim cu mandrie bovina “Eul” nostru – este “sfartecat”, “tocat”,  “macinat”, “laminat”, astfel incat sa fie “vlaguit pana la slabirea extrema”. Fara o vigilenta continua, experienta poate esua in “stari negative de transa, de somnambulism si mediumitate” (Julius Evola, Traditia Hermetica..., Ed. Humanitas, Buc., 1999). In masura in care reuseste sa sparga inchisoarea Ego-ului, alchimistul trebuie, concomitent, sa pastreze principiul activ, chintesenta Aurului; altfel spus, el trebuie sa ramana treaz in noapte.

Pentru a-si explica misterioasele insomnii, Viziru vrea sa citeasca ultima piesa de teatru a lui Partenie, semnificativ intitulata “Priveghiul”. Cum manuscrisul a disparut, nimeni nu stie daca autorul a apucat s-o scrie pana la capat. Actorul si regizorul Dan Bibicescu nu poate oferi amanunte, dar isi expune conceptia despre teatru, pretinzand ca Partenie o impartasea: daca rosturile lumii au fost scurt-circuitate de  Istorie, teatrul vine sa scurt-circuiteze Istoria. Intrand in pielea personajelor sale, actorul poate epuiza – intr-un timp scurt – nenumarate modalitati de a fi, ceea ce echivaleaza, oarecum, cu a trai – concentrat – mai multe vieti complet diferite. Prin angoasele personajelor sale, actorul este nevoit sa-si confrunte propriile angoase, pe care scena nu face decat sa le scoata la iveala. Intelegem, asadar, ca – datorita conventiei teatrale – actorului i se ofera sansa de a iesi din pantecele balenei cu o clipa mai devreme decat ceilalti. Caci el va fi parcurs deja – gratie profesiei – experinte de care poate in cotidian n-ar fi avut parte vreodata. Ghicim in Dan Bibicescu prefigurarea unui personaj ce avea sa apara mult mai tarziu in proza eliadiana – nimeni altul decat Ieronim Thanase.

Pentru a-si salva sotul din ghearele insomniei, Ioana recurge la un subterfugiu in egala masura bizar si eficient: pretinde ca, pentru o vreme, a fost indragostita CONCOMITENT atat de el, de Viziru, cat si de Ciru Partenie. Primind confirmarea ca o asemenea dragoste este posibila, Stefan adoarme imediat. Trimis in misiune diplomatica la Londra, Viziru gaseste o noua modalitate de a  nu se lasa confiscat de Istorie: in timpul bombardamentelor germane, el citeste sonetele lui Shakespeare. Gest eliberator tocmai prin maxima lui gratuitate. Doar astfel mai poate omul modern sa se salveze de la anonimatul mortii colective. Recunoastem cu usurinta aici atmosfera pe care Eliade insusi a resimtit-o in propriul sau periplu diplomatic.                                                        Expulzat impreuna cu ceilalti diplomati romani dupa septembrie 1940, Viziru este silit sa faca o escala in Portugalia. Gratie unei coincidente de nume ce se va lamuri abia spre sfarsitul romanului, il vedem avand o relatie pe cat de tumultoasa, pe atat de superficiala cu domnisoara Zissu. Astfel, intoarcerea in tara este indelung amanata. Nu intamplator, textele alchimice avertizeaza impotriva reflexelor “rosiatice sau galbene ce pot aparea dupa negru, dar inaintea albului” (J. Evola, op. cit.), semn ca purificarea a fost     incompleta. Asemenea rabufniri blocheaza calea spre urmatorul nivel de constiinta; Viziru sfarseste prin a se simti prizonier al domnisoarei Zissu…                                           Ajuns in tara, il regaseste pe Anisie: senin, dar lucid, acesta din urma nu este deloc infricosat de perspectiva unui razboi. Asemenea cataclisme istorice sunt imposibil de evitat, atata vreme cat, “innebunita de asa-zisa libertate de a-si croi propriul destin”, umanitatea se comporta ca “o specie zoologica”. Singura sansa este ca putinii supravietuitori ai sfarsitului de ciclu sa redescopere paradisul an-istoric generator de mituri. Desi e speriat de cacofonia Istoriei, Viziru refuza in aceeasi masura si linistea spectrala a “paradisului” post-atomic, ce nu-i pare deloc mai suportabila. Conditionat de lumea in care traieste, el pare a uita ca “Istoria a fost posibila si datorita unui exces de cuvinte”. Chiar si cand Il cauta pe Dumnezeu, el ramane prizonier al gandirii discursive, neintelegand ca limbajul nascut si modelat de omul istoric este irelevant in fata realitatilor trans-istorice.

Spre stupoarea tuturor, Viziru se inroleaza voluntar pe frontul de Est. Acest episod ne duce inevitabil cu gandul la anumite tehnici din tantra yoga hindusa, al caror pregatitor ni se va deslusi mai tarziu. Caci, dupa purgatoriul riscului asumat, Ministerul il trimite cu o delegatie economica in Portugalia, unde o va  reintalni pe Ileana. Cei doi fac dragoste intr-o camera de hotel, dar sunt violent intrerupti de misterioase lovituri ce par a veni de pe coridor. Daca unirea sexuala duce la “extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus” (J. Evola, op. cit.), loviturile amintesc de forta purificatoare a fierului asupra Materiei. Numai prin brusca suspendare a functiei procreative putem surprinde in stare nuda si non-individuala forta de care avem nevoie pentru a patrunde pe Calea Regala; numai astfel, amorul se transforma – potrivit ezoterismului trubadurilor – in a-mors (ne-moarte, ambrozie). Dupa o alta perioada pe front, eroul afla printr-o telegrama ca sotia si copilul au murit in urma bombardamentului american din aprilie 1944. Semn al consumarii unei etape, episodul face posibila inceperea alteia. Este cat se poate de firesc ca valorile, cutumele si institutiile sa cada in desuetudine de indata ce nivelul de constiinta ce le-a dat nastere a fost depasit; nu mai putin firesc este ca “purtatorii de cuvant” ale acestor valori, cutume si institutii sa se retraga dupa ce si-au indeplinit rolul: sinuciderea Iocastei, ca si moartea violenta a fiilor lui Oedip fac parte din acelasi tip de scenariu. Purificat in pantecele de foc al iubirii, Viziru e pregatit sa mearga mai departe. Precum Oedip, el a implinit deja polul feminin al fiintei sale. In limbaj alchimic, “Fecioara este Mama celui renascut, iesit din ea prin imaculata conceptiune (autogenerare, endogeneza spirituala), si, totodata, Sotia acestui fiu al sau, care devine barbatul ce o poseda si o fecundeaza” (J. Evola, op. cit.). Dincolo de orice interpretare freudiana, avem de-a face aici cu descrierea cununiilor interioare fara de care “nasterea din nou” este de neconceput. Eroul e chemat “sa faca opera barbateasca”, luand in casatorie propriul potential de energii feminine si lasandu-l sa-si reveleze astfel calitatea MATERNA. Transformate in INFORMATIE, ele fac posibil un nou camp de constiinta; altfel spus – o noua nastere. Dupa epuizarea acestui potential, Oedip pleaca in exil, calauzit de fiica (sora) sa Antigona.                                                                                                Nu intamplator, colonelul Baleanu – ramas fara vedere in timpul luptelor de la Odessa – pare a-si aminti diverse amanunte legate de Ioana cu o acuratete care-l surprinde pe Viziru insusi. Orbirea colonelului este – in fapt – o experienta initiatica de aceiasi  factura ca si auto-mutilarea lui Oedip. Caci, uneori, privirea launtrica nu se deschide decat cu pretul unor asemenea “accidente”.                                          Indemnat de Irina – fiinta hieratica si oraculara, superb creionata de autor – Viziru incepe sa caute pe Ileana. Dupa un periplu prin Moldova devastata de seceta, eroul afla despre ea ca a ramas in strainatate. In acest timp, Dan Bibicescu scrie o piesa de teatru intitulata “Intoarcera de la Stalingrad”. Dramaturgul doreste sa puna astfel in lumina “un mit romanesc al mortii”: convoiul nesfarsit al mortilor care vin inapoi acasa de pe frontul de Est, colonelul orb ce pare a-i calauzi (fara ca spectatorii sa-si poata da seama daca traieste sau e mort), precum si satenii care ingenuncheaza intampinandu-i cu lumanarile in maini, toate acestea nu sunt altceva decat metafore scenice pentru liturghia cosmica la care participa deopotriva viii si mortii, celebrand impreuna  misterul Marii Treceri.

Sa ne amintim ca termenul ebraic pentru “trecere” este tocmai PESAH. Potrivit lecturii cabbalistice, el poate fi interpretat si ca “iesire din capcana”. Pusi in fata nesansei istorice, romanii “ies din capcana” descoperind rostul pascal/nuptial al jertfei de sine. Solutia aceasta depaseste categoriile subiectivismului nostru umoral. Ar fi o greseala s-o consideram “optimista”, sau sa ne grabim etichetand-o drept “pesimista”. Realitatea de dincolo de Timp nu poate fi inteleasa daca-i aplicam o grila de lectura ivita in cadrul impus de Istorie si perpetuata de o mentalitate pentru care participarea activa la Istorie este una dintre cele mai inalte “demnitati” accesibile omului.

In conceptia lui Bibicescu, teatrul are functia esentiala de a exorciza destinul, silindu-l sa se manifeste in limitele spatio-temporale oferite de conventia teatrala. Plasat in afara acestor limite, spectatorul scapa de tirania destinului, pe care o lasa sa actioneze intr-un plan de realitate paralel, dupa reguli ce nu-si gasesc aplicabilitatea dincoace de scena. Fara ca Eliade s-o spuna explicit, simpla existenta a conventiei teatrale poate sugera relativitatea funciara a conceptiilor noastre despre spatiu si timp. In fond, jocul actorilor pe scena nu-i decat replica la scara redusa a Jocului Cosmic. Daca spectatorul dintr-o sala de teatru se elibereaza de destin acceptand gratuitatea unei conventii, ce-i impiedica pe spectatorii Lumii sa faca acelasi lucru? Poate doar faptul ca – in afara teatrului – conventia realitatii reuseste sa disimuleze aproape complet realitatea conventiei. Cand Viziru ia calea exilului, n-o face din motive politice, ci pentru a o regasi pe Ileana. Iata-l aflat in fata celor din urma cununii interioare! Caci, “daca a devenit fecund, cu acea fecunditate esentiala sortita oricarei fiinte umane, daca a biruit sterilitatea persoanei sale, el n-a realizat-o inca pe aceasta din urma la nivelul colectiv, de care orice om este de asemenea raspunzator” (Annick de Souzenelle, Oedip interior..., Ed. Amarcord, Timisoara, 1999, p. 57). Vom intelege, asadar, de ce – o data ajuns la Paris – Viziru se simte co-responsabil pentru seceta din Moldova. Avertizam ca orice interpretare facil-sentimentala e inselatoare.

Printre manuscrisele lui Dan Bibicescu scoase clandestin peste granita Viziru gaseste si “Jurnalul” lui Ciru Partenie. Astfel, nu ne va fi greu sa ghicim identitatea croitoresei de care – adolescent fiind – insusi scriitorul se indragostise. Oricat de fragmentare, dezvaluirile din “Jurnal” ofera coerenta intregului, legand intre ele destinele din jurul lui Viziru. In acelasi timp tainica si fanica doamna Zissu este “motorul imobil” care da “fiinta celorlalti prin simpla actiune de prezenta, fara necesitatea unei interventii directe” (Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialac, Ed. Rosmarin 1996, p. 111).

Departe de a fi un simptom de snobism, pianul pe care doamna Zissu se incapataneaza sa-l pastreze este simbolul nobletei ascunse in spatele aparentei decreptitudini. Tocmai acest interval urias intre ceea ce se vede si ceea ce este permite cuprinderea unei game aproape inepuizabile de posibilitati ale fiintei.

Toti se dovedesc a fi personajele unui imens scenariu teleologic, pe care Stefan nu intarzie sa-l recunoasca drept ceea ce este, pentru ca apoi sa se abandoneze fara rezerve Providentei. Ca din intamplare, in ziua Solstitiului de Vara, eroul ajunge intr-o padure unde regaseste nu doar pe Ileana, dar si MASINA pe care o “pictase” cu multi ani in urma. Dupa cum vom vedea, simbolul acesta dobandeste acum valentele unui instrument psihopomp. Iata de ce Stefan sugereaza Ilenei sa plece “in alta zi, sau cu trenul…” Insa avertismentele sunt total ignorate: cuplul se grabeste inexorabil catre “acea ultima, nesfarsita clipa “ cand cerurile se deschid…      

Daca  cititorul se va fi asteptat la un happy-end conventional, dezamagirea e cat se poate de amara. Cei doi nu se regasesc pentru “a trai fericiti pana la adanci batraneti”. Iubirea lor nu s-a transformat din instrument de cunoastere metafizica in epuizanta rutina casnica tocmai pentru ca n-au avut timp sa se lase macinati de timp. Stefan si Ileana se intalnesc la intervale lungi si in semi-clandestinitate, ceea ce confera relatiei lor tensiunea fara de care revelatiile majore ni se refuza.

Grabita sa mistifice totul, lumea moderna isi inchipuie eternitatea ca o insiruire infinita de clipe. Iata de ce insusi Paradisul a capatat faima unui loc tare plicticos. Dragostea vine sa scurt-circuiteze iluzia succesiunii momentelor (1+1+1+1…), aducand cu sine REALITATEA CLIPEI UNICE. Restul e… literatura.

Marian STAN

Bibliografie esentiala: Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene, 2 vols., Ed. Minerva, Bucuresti, 1991; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995; Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman,  Ed. Amarcord, Timisoara, 1996; Annick de Souzenelle, Oedip interior. Prezenta Logos-ului in mitul grec, Ed. Amarcord, Timisoara, 1999; Julius Evola, Traditia Hermetica. Simbolismul ei, doctrina si Arta Regala, Ed. Humanitas, Bucuresti,1999; Allan Watts, DAO – Calea ca o curgere de apa, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996; Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialac, Ed. Rosmarin, Bucuresti, 1996.