DESPRE PIETATEA OARBA SI ANALFABETISMUL ISTERIZAT

In seara de 15 ianuarie a. c., deci chiar de ziua lui Eminescu, la Sala Rapsodia, am avut bucuria de a fi prezent la premiera unui minunat spectacol de pantomima, „Toti cinci”, realizat de compania maestrului Dan Puric si precedat de un cuvint al acestuia (m-am tot gindit, ascultindu-l, la cit de nedrept a fost totusi d-l Andrei Plesu ca sa faca dintr-un artist ca Dan Puric „tapul ispasitor” al cumulului de iritari pe care i le va pricinuit de-a lungul vremii elementaritatea unui anumit tip de discurs traditionalist-ortodox). Pantomima m-a fascinat dintotdeauna ca teatru intors la esenta lui pura, non-verbala, iar cei cinci tineri mi s-au parut aproape vrednici de a fi geloziti de maestru (nu pot sa nu insir aici numele lor, despre care, daca nu veti fi auzit deja, fiti siguri ca veti tot auzi de acum inainte: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Stefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Man).

La sfirsitul spectacolului, dinspre unul din standurile de carti si reviste improvizate in hol, ma pomenesc ca vine spre mine un copilandru de 7-8 anisori, cu o revista in mina. Ma priveste cu un amestec de antipatie, circumspectie si teama, oarecum ca pe un balaur, mirat ca nu scot foc pe nari. Banuiesc ca i se spuse ceva de genul: „Uite-l, ala trebuie sa fie, du-te si da-i-o!”. Avind grija sa pastreze o distanta prudenta, copilandrul ma intreaba cu o voce gituita: „Sinteti Razvan Codrescu?”. La raspunsul meu afirmativ, imi intinde revista si apoi o tuleste usurat inapoi.

Imi dau seama despre ce este vorba de la prima ochire: auzisem de revista cu pricina (inclusiv de ultimul ei numar tematic), dar nu apucasem s-o vad. Revista se numeste Veghea si apare la Brasov, iar nr. 1/2009 are ca tema „Crestinismul lui Eminescu”. Numarul este oarecum incropit impotriva mea, ca sa contracareze, in inchipuirea gruparii respective, studiul meu „Eminescu si crestinismul” [1]. La finele numarului, de altfel, redactorul Florian Palas semneaza un text direct referitor la mine, „Nedespartirea de Eminescu” (pp. 51-52), iar sub fotografia mea sta scris: „Razvan Codrescu, noul detractor al lui Eminescu”!

Daca stii sa nu pui la inima toate neghiobiile ambientale, vine pentru fiecare o vreme a amuzamentelor nostalgice. Imi amintesc ca in urma cu aproape 20 de ani, mai exact in primavara lui 1990, scoteam, la Bucuresti, o revista intitulata... Veghea, in al carei prim numar salutam aparitia volumului X al editiei Perspessicius (al doilea de articole politice) si ii luam apararea lui Eminescu impotriva principalului sau detractor postbelic inca in viata pe atunci, sef-rabinul Rosen Moses, care determinase, in urma cu zece ani, retragerea de pe piata a volumului IX (R. C., „I s-a facut dreptate lui Eminescu”, in Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8). Voi fi avut si eu pe atunci ceva din intempestivitatea mai tinerilor de acum... Iata insa ca dupa doua decenii, intr-o  revista numita tot Veghea, am ajuns eu insumi... „noul detractor al lui Eminescu”!

Ceea ce mi se pare tragicomic este ca acesti oameni, mai tineri sau mai putin tineri, sunt, in felul lor, sinceri admiratori ai lui Eminescu si chiar isi inchipuie ca fac un serviciu posteritatii lui. Eu, de-a lungul vremii, am tinut partea lui Eminescu fata de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de un Leon Volovici, de un Cristian Preda, de un Ion Bogdan Lefter, de un Sorin Serb etc., care erau adversari efectivi si ireductibili (cu care astazi ma trezesc si eu asimilat!), dar acum sint pus intr-o situatie aproape perversa: sa iau partea lui Eminescu fata de propriii lui adulatori care au pierdut masura!

Am mai observat si altadata (“Oboseala de Eminescu”) ca exista doua fundaturi simetrice ale receptarii sale actuale: contestarea radicala si vehementa, pe de o parte, adorarea sterila si lozincarda, pe de alta parte. Amindoua vadesc o patologie a receptarii, la granita dintre stupid si ridicol. Este vorba de o criza a spiritului receptor, generata la rindul ei de o lunga disolutie cultural-estetica si moral-spirituala, la care se adauga nu o data si un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atit dinspre stinga, cit si dinspre dreapta). Adevaratul Eminescu ramine maiestuos suspendat intre aceste doua fundaturi, asteptind in continuare o valorificare creatoare de care inca n-a avut parte si cu care tindem sa-i raminem datori in eternitate. Noica zicea bine ca nu pricepem cum se cuvine darul care ni s-a facut prin Eminescu, dar nu-si pierduse speranta ca pina la urma il vom intelege si vom rodi intru el. Pentru asta trebuie insa sa nu fii doar soldatul unor inguste cauze ideologice, ci unul confiscat de altitudinea si pasiunea culturala a lui Eminescu, ceea ce reclama un efort pe care prea putini se mai indupleca sa si-l asume astazi.

Intorcindu-ne la aspectul in discutie, toata aceasta campanie impotriva mea [2] nici macar nu are cu adevarat obiect. Eu n-am spus nici ca Eminescu n-ar fi avut viata spirituala (cum as fi putut spune asa ceva despre un om genial?), nici ca n-ar fi fost crestin in sens larg (cum as fi putut spune asa ceva despre un om botezat?). Eu am spus ca Eminescu n-a fost un model de crestin, ca n-a avut un crestinism ortodox consecvent si asumat, ca viata, gindirea si creatia lui, desi in multe privinte exemplare, nu se definesc in primul rind prin crestinism, nici prin rigoare ortodoxa. Cu toate acestea, n-am spus ca un crestin, ortodox sau nu, n-ar avea ce invata de la Eminescu sau nu s-ar putea regasi sufleteste intr-una sau alta dintre scrierile sale. Eminescu a fost nu doar o minte geniala, ci un suflet viu, in permanenta zbatere si cautare, pendulind intre nelinistea filosofica si nostalgia religioasa, punindu-si toate marile intrebari, chiar daca nu va fi ajuns si la toate marile raspunsuri. Eminescu e atit de mare incit ramine exemplar si-n implinirile, si-n ratarile lui, si-n cele din urma e mai de dorit o “neasezare” ca aceasta decit o asezare fatarnica sau habotnica intr-un formalism religios oarecare, instrainat si de temeritatile gindului, si de sevele vietii (cum ni se intimpla, din pacate, multora dintre noi).

Reproduc si aici concluzia analizei mele de acolo: “Hotarit lucru, orideunde ne-am uita, nu prin crestinism se defineste Eminescu. Este curios cu cita usurinta se trece peste onesta lui autodefinire. «Eu ramin ce-am fost: romantic» inseamna mai mult decit se considera indeobste; versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung si la un mod de existenta. Eminescu este, inainte de toate, o majora intruchipare romaneasca a omului romantic, cu virtutile, dar si cu limitele sale. Regasim in el, in strai national, paseismul romantic, evaziunea in exotic, pesimismul superior, «religiozitatea fara religie», fantezia si visul lasate in voia lor (in opera de creatie). Nu foloseste la nimic sa incerci a face din Eminescu un model crestin (si cu atit mai putin ortodox), pe deasupra operei si chiar impotriva vointei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios crestin (desi va fi avut in comun cu crestinismul – in resorturile intime ale personalitatii sale – acuitatea metafizica, intuitia organicului, reverenta fata de traditie sau vocatia marturisitoare)”. Si inca ceva: daca cineva va spune vreodata ca Eminescu n-ar fi avut nimic de-a face cu crestinismul, ca ar fi fost un “demonic” sau un “ateu”, ca ar fi fost strain de orizontul si problematica religiei, atunci eu voi fi primul care sa reactionez si sa-l contrazic (tot “cu textele pe masa”, cum se zice) [3].

As vrea ca toti cei care ma critica azi cu atita suficienta ulcerata, pe baza unui studiu din care nu par a fi inteles mai nimic (si in care nici o singura afirmatie nu-i fara acoperire intr-un text eminescian sau intr-un fapt biografic), sa aiba macar jumatate din dragostea si pretuirea pe care i le port eu lui Eminescu, care mi-a fost reper cultural o viata intreaga, despre care am scris nenumarate alte texte (de care preopinentii curenti fac senin abstractie) [4] si pe care n-am nici o ezitare sa-l consider, cu Iorga si cu Noica, „omul deplin al culturii romanesti”, „samadaul” ei „cel unul fara de al doilea”. Atita doar ca „deplinatatea” lui, om fiind, nu trebuie confundata cu „absolutul” sau cu „perfectiunea”. Eminescu n-are nevoie sa fie canonizat ca sa fie Eminescu [5]. Eminescu este si ramine Eminescu asa cum a fost, cu toata umanitatea lui contradictorie si cu toata genialitatea lui fascinanta. Mistificarile naive, oricit de bine intentionate, nu-si au rostul in economia posteritatii lui. Judecatorii mei grabiti (atit de grabiti incit ignora sistematic toate „probele materiale” pe care le-am produs tocmai din respect pentru adevarul la care obliga statura intelectuala si creatoare a lui Eminescu) fac un sir intreg de confuzii, dar cea mai grava este confuzia planurilor spirituale: a celui religios si a celui cultural. Sfantul si Geniul sint intruchipari uriesesti si exemplare ale spiritului, dar in ordini diferite. Nu-l masor pe Sfint cu masura Geniului, nici pe Geniu cu masura Sfintului. Un Sfint analfabet nu e mai putin Sfint, iar un Geniu pacatos nu e mai putin Geniu. Nu spun ca sfintenia si genialitatea nu se pot intilni, dar spun ca suprapunerea lor este rara si deloc obligatorie. Sfintenia si genialitatea s-au intilnit intr-un Ioan Gura de Aur sau in alti citiva mari Sfinti ai Rasaritului sau ai Apusului, iar atunci de regula genialitatea a fost inghitita de sfintenie. Din pacate, nu e si cazul „geniilor nationale” moderne (in sens larg, de la Dante la Dostoievski, sa zicem). Nici macar ultracatolicul Dante sau ultraortodoxul Dostoievski n-au avut dimensiunea sfinteniei, daramite un Shakespeare, un Cervantes sau un Goethe. Si se intimpla ca n-a avut-o ca atare nici Eminescu, in conditiile pe care m-am straduit sa le arat (de ordin deopotriva istoric si psiho-biografic). Dar Eminescu nu-i mai putin prestant in sistemul de referinta ce i-a fost propriu, excelind in multe alte daruri de care l-a invrednicit Dumnezeu – si cu care ne-a punctat definitiv istoria si cultura. A nu fi vrednic sa pretuiesti la el si sa valorifici creator aceste alte daruri, reale si indiscutabile, dar a te prevala abuziv si maniacal de ceva ce-a avut in prea mica masura (si de care nici el n-a facut vreun caz), mi se pare cel putin o forma de deruta intelectuala, daca nu una de mistificare habotnica, si m-am straduit sa arat, ca iubitor deopotriva al „eminescianitatii” si al Ortodoxiei, ca, puse cu obstinatie naiva una linga alta, nu fac decit sa se relativizeze reciproc, fara ca vreuna sa traga vreun folos efectiv de pe urma celeilalte. Eminescu a cuprins, in respectul lui fata de traditie, si zestrea noastra religioasa, dar n-a fost un ortodox consecvent, nici o fire bisericoasa, daramite un purtator de sfintenie in sensul teologic al cuvintului! Nu era insa lipsit, ca alti contemporani, de sensibilitate religioasa sau metafizica, de unde evaziunile lui „mitizante” ori in spatii exotice, ori in timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care in citeva rinduri au nimerit si coarda ortodoxa. Aceasta este deja o alta discutie, fiind in joc nu vreo angajare religioasa ferma si consecventa, ci doar o seama de predispozitii difuze si aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potentat uneori in expresii memorabile, care-l onoreaza fara sa-l defineasca. Asta tinusem eu sa explic, cu argumente si citate, dintr-o dubla reverenta: fata de maiestatea creatoare a lui Eminescu si fata de maiestatea mistica a Ortodoxiei.

Mi se pare ca-mi pot servi de buna incheiere doua comentarii postate pe blog si pentru care le multumesc celor doi “Anonimi” (am pus eu diacriticele si citeva virgule in plus, altminteri pastrind ortografia autorilor):

“Vad ca revista Veghea din Brasov raspunde articolului «Eminescu si crestinismul» cu un numar intreg intitulat «Crestinismul lui Eminescu», in care Razvan Codrescu e nici mai mult nici mai putin decat «noul detractor al lui Eminescu». Oare cei care fac revista sunt sanatosi la cap? Daca la un prieten la care tii, sa zicem, dupa ce il lauzi pentru multele lui calitati, observi la un moment dat ca, de exemplu, n-are voce muzicala, inseamna ca il denigrezi? Daca un parinte care tine la copilul lui ca la ochii din cap si-l lauda la toata lumea cat e de grozav, observa o data ca copilul lui are totusi capul cam mare sau un inceput de platfus, inseamna ca-si denigreaza copilul? Daca despre persoana cu care convietuiesti conjugal de o viata intreaga ii spui unui prieten apropiat ca n-are nici un defect, doar ca se balbaie cand se enerveaza, inseamna oare ca-ti denigrezi «jumatatea»? Cred ca lui Eminescu insusi i-ar fi rusine de asemenea «aparatori» absurzi, care de fapt nu vor sa apere decat ce le place lor sa creada, luandu-l pe Eminescu doar ca pretext” (16/1/09, 11:21 AM).

“E incredibil «darul» unora de a citi una si de a intelege alta! In articol e in mod evident vorba de Eminescu nu ca si crestin prin nastere, mediu ori sensibilitate sufleteasca, ci de Eminescu ca si crestin credincios si practicant. E clar ca Eminescu, desi avea o vie sensibilitate religioasa si era in principiu solidar cu comunitatea ortodoxa a neamului sau pe care l-a iubit atat, nu tinea nici sa fie riguros teologic, nici riguros confesional, nici riguros ascetic. Altminteri crestin era, fara discutie, si Creanga raspopitul, dar nici unui admirator de al sau nu cred eu ca i-ar trece prin cap sa spuna ca Creanga ar fi fost un model de preot ortodox. Dar parafrazandu-l pe dl. Codrescu, Creanga ramane Creanga asa cum a fost. Ce-i asa de greu de inteles? Impresia mea este insa ca multi mai degraba nu vor sa inteleaga decat nu inteleg de fapt: prefera o minciuna convenabila unui adevar incomod” (16/1/09, 10:58 PM).

Cred ca nu mai e cazul sa insist, ci cel mult sa mai trimit o data la lectura fara idei preconcepute a textului meu, dar si a celorlalte texte pe care le-am scris despre Eminescu, din care orice om cu mintea normala poate cumpani apoi cit de “detractor al lui Eminescu” sint eu (sau am putut fi vreodata).

Razvan CODRESCU

[1] Este destul de curioasa – dincolo de cecitatea ei – aceasta „reactie” atit de tirzie: textul meu a aparut inca de acum vreo 13 ani, intii sub semnatura Adolf Crivat-Vasile („Eminescu si crestinismul”, in Puncte cardinale, anul V, nr. 6/54, iunie 1995, pp. 9-10, si in Romania literara, anul XXIX, nr. 23/1996, pp. 10-11), apoi, cu modificari succesive, sub semnatura Razvan Codrescu, in vol. meu De la Eminescu la Petre Tutea. Pentru un model paideic al drep­tei romanesti, Ed. Anastasia, col. “Dreapta europeana”, Bucuresti, 2000., pp. 33-51, in Rost, anul VI, nr. 63, iunie 2008, pp. 42-48 (fara notele de subsol), in Aldine, anul XIII, nr. 625, vineri 13 iunie 2008, pp. 22-23. Probabil ca postarea lui on-line, anul trecut, l-a facut mai vizibil si pentru cei mai putin dedati cu lectura cartilor si revistelor.

2 Nu exagerez cind spun „campanie”, pentru ca, in afara de revista respectiva (pusa si ea pe internet), sint constant atacat, de vreo luna incoace, pe nenumarate bloguri fetide sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam mai serios, profesorul Nae Georgescu, a deschis, in ziarul Curentul, un serial impotriva mea. Profesorul Georgescu n-are, in comparatie cu unii tineri precipitati, nici macar scuza analfabetismului. Omul, pur si simplu, „a intrat la o idee”...

3 De altfel, am si spus-o in chiar studiul incriminat: „A face din Eminescu un poet si un ginditor crestin cu orice pret ramine o mistificare naiva, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot asa cum nu trebuie trasa nici concluzia opusa, anume ca Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasa sau ca s-ar putea numara printre exponentii radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern”. Si ceva mai jos: “Insa chiar daca si-a marturisit deseori necredinta sau neinregimentarea religioasa, n-a cazut niciodata intr-un nihilism radical sau militant. El a fost un zbuciumat, dar nu «un luciferic» (desi romantismul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales in prima tinerete). A-l inscrie pe Eminescu printre marile «spirite luciferice» ale veacului romantic, asa cum s-a incercat uneori, e la fel de fals ca si a-l asimila crestinismului”.

4 Despre Eminescu am scris si inainte de 1989, dar n-am putut publica. Lucrarea mea de licenta, din 1983, s-a intitulat Atitudini mesianice in poezia romaneasca: Heliade, Eminescu, Goga, Cotrus, greu digerata, in plin comunism, de o comisie din care facea parte si d-l Paul Cornea. Insir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua din ignoranta si suficienta vajnicilor „veghetori”, modestele mele referinte la Eminescu din 1990 incoace: „I s-a facut dreptate lui Eminescu”, in Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8; „ Campania impotriva lui Eminescu”, in Puncte cardinale, anul II, nr. 3/15, mar­tie 1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, in Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii il aniverseaza pe Eminescu!”, in Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, februarie 1994, p. 16; „Pentru dreapta intelegere a lui Eminescu (La 145 de ani de la nasterea poetului)”, in Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 5; “Este Doina un poem xenofob?”, in Ziua, serie noua, anul VII, nr. 1696, simbata 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin Traditie spre Mintuire. O exegeza a Doinei eminesciene”, in Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. 1-2; „Cum se cuvine inteleasa «Doina» lui Eminescu”, in vol. Spiritul dreptei. Intre traditie si actualitate, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1997, pp.  127-134, si in vol. De la Eminescu la Petre Tutea..., ed. cit., pp. 23-30 (text preluat si in Rost, anul I, nr. 4, iunie 2003, pp. 4-5, apoi inclus si in antologia In cautarea rostului pierdut. 20 de calauze in cultura nationala, Ed. Timpul, Iasi, 2007, p. 90 si urm.); „Eminescu si crestinismul” (vezi mai sus, nota 1); „Poetul printre epigoni”, in Puncte cardinale, anul VIII, nr. 6/90, iunie 1998, p. 1; „Oboseala de Eminescu”, in Ziua, serie noua, anul V, nr. 1209, simbata 13 iunie 1998, p. 2, si in vols. Exercitii de “reactionarism”. Intre zóon politikón si homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 45-48, De la Eminescu la Petre Tutea…, ed. cit., pp. 15-19, si in antologia Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reactii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1999, pp. 200 si urm.; „Lupta cu temeiurile”, in Puncte cardinale, anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, si in vol. Exercitii de “reactionarism”..., ed. cit., pp. 41-44 (republicat, cu titlul „Un holocaust spiritual”, si in Ziua, serie noua, anul IV, nr. 919, simbata 28 iunie 1997, p. 4); “Anul Eminescu (1): o perspectiva crestina”, in Ziua, serie noua, anul VI, nr. 1696, simbata 15 ianuarie 2000, p. 5; “Poarta editoriala a jubileului Eminescu”, in Ziua, serie noua, anul VI, nr. 1702, simbata 22 ianuarie 2000, p. 5; “Anul Eminescu”, in Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 1 (republicat, cu titlul “Cruciada pentru Eminescu”, si in Ziua, anul VII, nr. 1826, simbata 17 iunie 2000, p. 6); “La incheierea Anului Eminescu: Odihna de Eminescu”, in Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 1; “Eminescu si credinta”, in Puncte cardinale, anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se stie despre Eminescu”, in Lumea credintei, anul II, nr. 1(6), ianuarie 2004, p. 57 (articol preluat si pe numeroase site-uri sau bloguri, aratind tocmai punctele de intilnire ale lui Eminescu cu crestinismul); „Noua singuratate a lui Eminescu”, in Lumea credintei, anul VI, nr. 2(55), februarie 2008, p. 25, in Rost, anul VI, nr. 59-60, ianuarie-februarie 2008, p. 90, si in Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1; „De ce Eminescu?”, text care poate fi citit chiar in numarul de fata al Punctelor cardinale. La acestea se adauga doua poezii inchinate lui Eminescu: „A fost la voi...”, in Puncte car­dinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusa in vol. Rasaritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucuresti, 2002, p. 87), si „Sfinx”, in Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1 (inclusa in vol. Rug aprins. O suta de sonete si false sonete, Ed. Christiana, Bucuresti, 2008, p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regasesc si pe blogul meu, unde se afla postate si Doina, precum si o mica antologie din articolele politice (cf. grupajul intitulat “Recitindu-l astazi pe Eminescu”, in arhiva lunii ianuarie 2008).

5 Republicarea textului meu in 2008, in Rost, in Aldine si pe blog, a fost determinata si de campania stringerii de semnaturi pentru canonizarea poetului, initiata de protocronistul si tracomanul Gh. Gavrila-Copil (sub cuvint ca “Poetul Mihai Eminescu nu este un Sfant de Cer”, dar este “un «Sfant de Pamant»”!). Fata cu asemenea manifestari necumpanite, iti vine sa tragi concluzia ca nu numai memoria lui Eminescu, ci Ortodoxia insasi trebuie aparata de zelul penibil al “ortodoxismului” decerebrat, care crezind ca slujeste o cauza, nu face decit sa o compromita.