O DEZBATERE CARE SPUNE APROAPE TOTUL

DESPRE LUMEA ROMANEASCA

Pe 22 ianuarie a avut loc, la Sala Radio din Bucuresti, dezbaterea A.Z.E.C. despre pasapoartele biometrice. Mi-a lasat un gust amar, din pricina felului in care s-au purtat discutiile. Ca nu avem o cultura a dialogului stiam, dar nu ma asteptam la absenta unei minime politeti si la o agresivitate nedisimulata din partea unor crestini.

Intrunirea aceasta spune multe, aproape totul, despre lumea romaneasca de azi. In fata unor evenimente care ar reclama unitate, alegem dezbinarea. Prea putini avem nedumeriri, majoritatea covirsitoare are doar certitudini, pe care si le sustine inversunata. Foarte putini sint interesati sa auda un punct de vedere contrar a ceea ce ei “stiu” deja, si inca mai putini sint sensibili la argumente. Logica e un lux pe care nu ni-l permitem. Orgoliul este adevaratul stapin al celor mai multi dintre noi, oricit de mici am fi pe scara sociala. E un duh al slavei desarte care trazneste a pucioasa. Oazele de normalitate sint rare si aproape ca nu se mai vad pe tarimul nesfirsit de piatra.

Vrem sa schimbam multe si pe multi, adica tot ce tine de exterior, dar inlauntrul nostru nu mai apucam sa ne uitam si sa schimbam nimic. E o lipsa de iubire care ingheata, usuca, macina. Nici multa credinta nu e. Dar “credinta” fara iubire ar fi si mai primejdioasa...

Nu sint defetist, va asigur, ci doar realist. Mereu am sperat ca putem depasi anumite neimpliniri si asperitati din relatiile personale, ca sa lucram impreuna macar in numele si spre slava lui Hristos. Dar oamenii isi rid de astfel de sperante. Asa ca ma rog sa-mi intareasca Dumnezeu nadejdea.

Claudiu TARZIU

O DEZBATERE ESUATA

Cred ca prietenul Claudiu Tarziu a surprins destul de bine, in citeva fraze lucide si amare, sentimentul de mihnire pe care ni l-a lasat multora dintre cei de fata, la recenta dezbatere despre cipurile biometrice desfasurata la Bucuresti, sub egida A.Z.E.C., lipsa aproape totala de etica a dialogului, imblinzita intr-o oarecare masura doar de marturisitoarea interventie telefonica a parintelui Iustin Parvu. A putut fi auzit astfel – de cei care mai au urechi sa auda – adevaratul parinte Iustin, nu cel contrafacut de retorica belicoasa a unor ucenici care nici nu-l merita, nici nu-l onoreaza. Reprezentantii oficiali ai Ministerului de Interne, desi cam derutati de context, au dat dovada de destula rabdare, chiar in mai mare masura decit reprezentantii oficiali ai Patriarhiei Romane (daca parintele profesor Constantin Coman a rezistat pina spre sfirsit ostilitatii apriorice cu care a fost intimpinat de o parte a asistentei, parintele profesor Stefan Buchiu, decanul Facultatii de Teologie din Bucuresti, intrerupt in mai multe rinduri, a ales sa paraseasca sala). Dintre invitati, prestatia cea mai slaba mi s-a parut cea a monahului Filotheu Balan (otarit si confuz, inflexibil pe pozitia sa, dar oarecum depasit de situatie), iar cea mai consistenta cea a sociologului Dan Dungaciu (pe care, din pacate, prea putini au mai avut radarea si disponibilitatea sa-l asculte cu atentie).

In aceste conditii, nu-i de mirare ca dezbaterea n-a reusit sa aduca limpezirile scontate si a facut o impresie mai degraba deplorabila, mai ales celor mai putin familiarizati cu problematica si curentele interne ale lumii ortodoxe. De altfel, modul in care dezbaterea a fost mediatizata de presa laica (ProTV, Adevarul etc.) a aruncat totul in derizoriu, cum s-a intimplat mai demult si in cazul Tanacu. Ortodoxia a reusit din nou sa lase impresia unei elementaritati superstitioase si vociferante, cele citeva discursuri mai miezoase (parintele Coman, sociologul Dungaciu, parintele Sismanian) fiind pina la urma inecate in atmosfera aproape toxica, punctata penibil de istericalele maicii Ecaterina Fermo si ale unui „grup de presiune” care a venit si a plecat cu ideea fixa (si pina la urma absurda) ca organizatorii si-ar fi propus sa-l denigreze pe parintele Iustin Parvu sau sa subrezeasca bazele Ortodoxiei!

Ca, aratind deplina consideratie fata de parintele Iustin si prevalindu-se de aceeasi pozitie fata de cipurile biometrice ca si monahul Filotheu, se poate discuta si altfel, in termeni de actualitate, cu date si argumente sistematizate, ba chiar cu o bibliografie internationala la zi (caci problema si-au mai pus-o si altii, din cele mai diverse perspective), o arata studiul-raport alcatuit, la solicitarea Mitropolitului Teofan (in sfirsit, un ierarh al B.O.R. care a inteles ca, inainte de a te pronunta, e bine sa incerci sa te informezi!), de parintele profesor Mihai Valica si care poate fi citit si in numarul de fata. Cu parintele Valica poti fi sau nu de acord, dar nu-i poti contesta coherenta si seriozitatea. Provocarea ramine, indiferent de proportiile pe care i le dau unii sau altii, parindu-mi-se la fel de neavenit si sa faci abstractie de ea, si s-o prefaci in psihoza nationala. Cum a observat si parintele Arsenie Papacioc, pe care-l pretuiesc la fel de mult, o retorica abuziva si o panica prematura reprezinta cel putin o eroare “tactica”. Inteleg ingrijorarea parinteasca si indemnul la trezvie ale parintelui Iustin, dar nu pot sa accept modul in care unii au cautat si cauta sa se foloseasca de prilej pentru a preface totul intr-un fel de febra anarhista, cu care au reusit mai degraba sa compromita decit sa slujeasca o cauza cu care pretind sa se identifice. Cit despre speculatiile privitoare la caterisirea parintelui Iustin, nu vad nici un temei canonic sau dogmatic in virtutea caruia Sf. Sinod sa se atinga fie si de vreun fir de par din capul acestuia. Iar daca ar face-o, as protesta cu toate puterile mele. Si mai degraba “m-as arunca in sabii” pentru parintele Iustin decit pentru un pasaport cipuit. Nu pot accepta ca parintele Iustin – un sfint in viata – sa fie nici victima, nici paravanul nimanui, fie ca acel cineva s-ar afla in Dealul Patriarhiei, la umbra Ceahlaului sau in spatiul virtual al “minciunii fara frontiere”.

Initiatorului si moderatorului acestei tentative de dezbatere, presedintele A.Z.E.C. Razvan Bucuroiu, i s-a reprosat mai cu seama ca si-ar fi ales tendentios invitatii. Tin sa precizez ca suspiciunea respectiva nu are absolut nici un temei. Trebuiau sa fie de fata Minastirea Petru-Voda (care declansase reactia publica), Patriarhia Romana (care, ca de obicei, replicase pripit si superficial, dar care, pina la urma, ramine, impreuna cu Sf. Sinod, suprema instanta bisericeasca) si Ministerul de Interne (care gestioneaza oficial problema noilor pasapoarte). Adresindu-se acestor trei foruri, d-l Bucuroiu nu putea sa le impuna ce reprezentanti sa-si trimita, ci fiecare i-a trimis pe cei pe care i-a considerat potriviti. Singurul invitat contactat efectiv de d-l Bucuroiu a fost d-l Dan Dungaciu, pentru ca se impunea intr-adevar un unghi de vedere sociologic. D-l Dungaciu, recunoscut pentru competenta si onestitea sa profesionala, nu cred ca ar putea fi receptat ca „dusman” de nici una dintre „taberele” implicate, de toate fiind apropiat (si apreciat) de-a lungul vremii. Si atunci unde mai ramine loc pentru pretinsa tendentiozitate subversiva a d-lui Bucuroiu in „selectia” respectiva?

Inteleg, in acest context, amaraciunea d-lui Bucuroiu si hotarirea sa, adusa la cunostinta chiar in finalul dezbaterii, de a demisiona din functia de presedinte al A.Z.E.C., caci nu e prima oara cind este banuit fara temei de intentii impure, pe de o parte, iar, pe de alta parte, s-a dovedit o data in plus ca A.Z.E.C. nu reuseste, dintr-un motiv sau altul, sa se ridice la bunele intentii ale celor care au fondat-o si care s-au saturat, pe buna dreptate, sa tot fie „tapii ispasitori” ai disensiunilor curente dintr-o lume romaneasca incapabila – si chiar nedoritoare – de a-si imblinzi naravurile si de a coagula intr-un sens sau altul.

Eu unul ramin, totusi, cu impresia ca lumea ortodoxa este mai de acord decit pare in privinta propriu-zisa a “cipuirii” (chiar daca nu exista o unitate de vederi, unii accentuind in diferite grade partea “civila”, iar altii accentuind in diferite grade partea “mistica”); tensiunile traduc mai degraba anumite antipatii intre persoane si grupuri, peste care poate ca Dumnezeu ne va lumina sa trecem, dindu-ne... “mintea romanului cea de pe urma”!

Scriind aceste rinduri, mi-am adus aminte, cu regret, ca la alcatuirea recentului meu volum de sonete (Rug aprins) am lasat pe dinafara „falsul sonet” pe care-l reproduc mai jos – si pe care l-as fi putut scrie foarte bine sub impresia pe care mi-a lasat-o aceasta dezbatere esuata si atit de trist relevanta pentru chipul de azi al crestinatatii noastre...  

Credinta nu se pierde prin vrajmasi,

ci-n lupte mai degraba se-ntareste,

dar o smintesc cei care cred orbeste

si se prefac in ciinii ei trufasi.

Credinta noastra-i sfinta nebunie,

e taina grea de piine si de vin,

dar n-are dinti, nici gheare, nici venin,

nu musca, nu improasca, nu sfisíe.

Credinta creste dreapta din iubire

si nu e tel, ci stilp de foc pe cale,

spre cel ce si la ceas de rastignire

se roaga din prisosul milei sale

sa fie-n cer iertati si-aceia care

piroane-i bat in miini si in picioare.

Razvan CODRESCU