PARINTELE GHEORGHE CALCIU, RAZBOINICUL INTRU CUVINT

(urmare din numarul trecut)

            In 1925, pruncul Gheorghe a fost al 11-lea nascut al parintilor sai, care traiau in Mahmudia, o comuna mare, pe bratul Sf. Gheorghe. Tatal sau era plugar si avea ceva pamint asezat intre ape. Gospodaria lor, una rasarita, era chiar linga biserica ortodoxa a satului, dar asta nu era singura apropiere de biserica. Caci si tatal si mama sa erau oameni cu frica de Dumnezeu.

            ... mergeam cu totii si imi aduc aminte ca pe noi, fiind mici, ne dureau picioarele la slujba si tot incercam sa iesim din biserica, iar mama ne mai tragea de mineca, ne mai certa, ca pe copii, in sfirsit... Dar odata ne-a spus ca de vreme ce noi nu stim inca sa ne rugam, faptul ca ne dor picioarele e rugaciunea noastra pentru Dumnezeu. [...]

            Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu-se la slujba despre un pustnic care, fiind nevoit sa treaca peste un riu foarte mare, s-a rugat la Dumnezeu si a trecut pe apa ca pe uscat. Si ce m-am gindit eu? In gradina noastra, tata lasa mereu un petic de pamint nelucrat. Acolo cresteau in voie urzici usturatoare, pe care le culegeam petnru puii de rata, de gisca si de curca [...]. Deci m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu sa ma ajute sa trec prin urzici descult, fara sa ma urzic. [...] Aveam, cred, vreo sase-sapte ani... Gradina noastra era lipita de gardul bisericii si icoana Sfintului Nicolae, patronul ei, pictata pe frontispiciu, privea drept spre noi, in gradina. Adeseori aceasta icoana ma oprea de la mici rautati si nazdravanii copilaresti. M-am rugat deci si Sfintului Nicolae sa ma ajute. Stiam de la mama ca e facator de minuni, iar eu voiam o minune. Am simtit un fel de furnicare prin inima si o credinta copilareasca in ajutorul Sfintului. O incredere deplina ma indemna sa pasesc. Locul acela cu urzici era in apropierea gardului vecinului nostru. In clipa in care am pasit in urzici, s-a intimplat ceva: o lumina puternica a cuprins intreaga gradina. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu ca si cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau linga mine, de parca as fi fost in fiecare loc si nici un obiect nu arunca vreo umbra pe pamint. Lumina strapungea totul. Nu ma mai gindeam ca as putea fi urzicat si nici nu eram. Aveam o mare fericire in mine, dar nu-mi dadeam seama de ea. Parca fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fara sa stiu, poate repede, poate incet, parca timpul si distantele nu mai existau. La un moment dat, am auzit glasul vecinului injurind urit, probabil vreo vita. M-a cuprins un fel de minie si am gindit rau despre el. In clipa aceea s-a stins lumina si m-am urzicat. [...] ... nu am spus nimanui nimic. Mult mai tirziu, cind eram elev de liceu, intr-o seara, am simtit nevoia sa-i povestesc mamei experienta mea. Eram singuri pe prispa casei. Mama nu a spus nimic: nu s-a mirat nu m-a certat. Dar cred ca stia ceva despre astfel de experiente. Mi-a luat mina si mi-a sarutat-o, ceea ce nu mai facuse niciodata, nici cu mine, nici cu altcineva dintre fratii si surorile mele. Tirziu, cind lectura mea teologica s-a mai imbogatit, am inteles ca Dumnezeu imi ingaduise o experienta pe care eu o curmasem prin gindul rau despre aproapele. [1]

            Copilul Gheorghita a fost bun la invatatura in asa masura incit invatatorul satului a venit la tatal lui si l-a lamurit ca ar fi pacat sa nu continue cu cartea. Tatal a inteles ca trebuie sa isi adune puterile si pentru asa ceva, iar copilul acela care era bun si la lucrurile casei, si la trecerea Dunarii inot, si la cintatul in strana bisericii, a fost dat la Liceul “Spiru Haret”, in Tulcea.

Pe la 15 ani a intrat in legatura cu Fratiile de Cruce. L-au atras onestitatea, corectitudinea, relatiile dintre ei, care mi s-au parut foarte potrivite pentru educatia mea, pentru ca eu eram, asa, mai neastimparat. [...] In primul rind ni se cerea sa fim elevi foarte buni, sa nu facem lucruri rele, sa fim primii in toate. [...] ... activitatea in Fratiile de Cruce era preponderent educativa. [...] De pilda, rugaciunea, care a contribuit mult la deschiderea noastra spre credinta, spre Biserica. In general faceam ceea ce ne invatau scoala si Evanghelia: ajutam pe cei batrini, pe saraci, cercetam pe cei bolnavi [...] Era o organizatie elitista. Nu era luat asa, oricine. Eu, de pilda, aveam multi prieteni in liceu pe care i-as fi vrut linga mine, in Fratia de Cruce, dar n-au fost primiti. N-au fost primiti pentru ca nu invatau, erau mai obraznici, poate mai fumau... [2].

            Pe de alta parte, aceasta apartenenta nu avea nimic din comoditatea unui club select, ci a atras, imediat mai apoi, un dramatism acceptat: Noi stiam ca vom fi inchisi, ca Antonescu ne va baga in inchisoare. Tot timpul am fost pregatiti pentru asta. Deci aveam asumata calea martiriului. [...] Ceea ce ne procupa pe noi era cum sa eliminam sentimentul de frica. Si ne intrebam fiecare cit vom rezista... [3]

            Dupa absolvirea liceului, tinarul Gheorghe Calciu, desi foarte talentat la literatura, a ales Medicina, pentru ca idealul lui, ca si al tinerilor sai prieteni, era sa facem ceva pentru popor si am socotit ca astfel  voi putea ajuta mai mult pe oameni [4]. A nimerit bine la Medicina, pentru ca duhul profesorului Paulescu era inca viu si toata lumea din facultate se straduia sa il pastreze. Ne spuneau fostii lui studenti ca profesorul Paulescu incepea intotdeauna cursurile universitare cu cinci-sase prelegeri despre Dumnezeu, credinta si creatie. Cu asta incepea el materia. Iar cind mergea cu studentii la spitale, mai intii facea o rugaciune in hol. Le spunea: “Domnilor studenti, cind mergeti la bolnavi, sa nu-i ingrijiti ca pe niste oameni mizerabili, nenorociti. Sa nu-i ingrijiti nici macar ca pe niste bolnavi. Sa ii ingrijiti ca si cum acolo ar fi Hristos, pentru ca intr-adevar in ei sufera Hristos!” [5].

            Student fiind, a fost arestat in 1948 in urma faptului ca l-a gazduit pe unul dintre prietenii sai, care era seful Fratiilor de Cruce din Tulcea. Fara nici o acuzatie concreta, fara dovezi, exclusiv sub pretextul de “atentat impotriva sigurantei statului”, a fost condamnat la 8 ani de inchisoare.

            Astfel a inceput drumul sau catre cel mai diavolesc tip de experienta cunoscuta intr-o institutie de stat. Iar statul asta pretindea ca are forma cea mai evoluata, cea mai umanista si cea mai benefica umanitatii: cea socialista. (Ceea ce ar trebui sa ne invete sa ne asteptam la foarte putin de la cei ce ne promit foarte mult.)

            S-a scris poate prea mult despre “fenomenul Pitesti” din afara. Dinauntru s-a scris mai putin, desi poate ca indeajuns. Exista o dubla datorie a oricarui om care traieste in aceasta tara. In primul rind, sa se informeze onest asupra acestei secvente istorice, care, pe buna-dreptate, din cauza complexitatii ei, nu va face niciodata parte din “programa de liceu” [6]. Iar in al doilea rind, sa reziste ispitei de a face din acest subiect pretextul unui exercitiu intelectual, in genul studiilor psiho-sociologice ori de alt fel. Vom pune aici, in citeva cuvinte, ceva din “fenomenul Pitesti”, pentru a se intelege situatia studentului Calciu.

            Legenda orientala despre mankurt spune ca acesta este sclavul perfect, care nu mai are vointa proprie, executa orice i se cere, e incapabil de afectiune ori ura si nu are necesitati de confort ori igiena. Mankurtul si-a uitat familia, neamul, limba, credinta, si orice amintire pre-mankurt. Mankurtul nu vorbeste, desi intelege cind i se vorbeste. E ceva intre robot si animal, dar cu manualitate si motricitate omenesti. Secretul obtinerii acestui dresaj e o tortura combinata, fizica (prin provocarea unor indelungate dureri progresive la cap, dincolo de suportabil) si psihica, o combinatie eficienta asupra oricarui om intreg la minte. Dupa tortura asta, omul ori moare, ori traieste mankurt.

            Autoritatile comuniste au experimentat in inchisoarea Pitesti ceva mult mai real, depasind reeducarea asiatica [7], urmarind distrugerea psihica a unor oameni croiti sa faca binele dupa porunca lui Hristos.

            In 1949, in inchisoarea Pitesti erau in cea mai mare parte studenti si intelectuali cu viata crestina remarcabila. Citeam Evanghelia si o invatam pe de rost. Cind primeam o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, sa zicem, ne infrateam toti din celula si invatam textul pe de rost. [...] Imi amintesc ca pe etajul nostru s-a organizat rugaciunea continua. Adica celula noastra se ruga, sa zicem, o ora, noaptea, dupa culcare. Eram patru in celula si fiecare se ruga un sfert de ora, in timp ce ceilalti dormeau. Dupa o ora bateam in peretele alaturat si asa rugaciunea mergea mai departe, pina cind se intorcea iar la noi. Intr-o noapte se facea circuitul. Rinduiala asta s-a tinut luni de zile. Si, dupa cite stiu eu, toate etajele faceau la fel [8].

            Pe acest fond de curatie si de exercitiu ascetic a inceput asaltul: ... toata reeducarea a fost o lucrare satanica! Diavolul si-a ales niste oameni de acolo, dintre noi, [...] care au facut ce li s-a poruncit [9].

            Tortura fizica din inchisoarea Pitesti a fost complicata, “stiintific” dozata si sadica in cel mai inalt grad. A fost inceputa de un grup mic de detinuti, la cererea si cu sprijinul administratiei centrale. Scopul torturilor fizice era determinarea detinutilor sa faca declaratii si gesturi care sa contrazica fundamental conceptiile lor etice, filosofice si de credinta, si care sa devina ele insele torturi psihice.

            Sinuciderea ajunsese sa fie dorita din toata inima, dar nu era posibila. O persoana morala poate suporta, mai lesne sau mai greu, tradarile, insultele si loviturile impotriva sa. Dar cit de greu ii este sa fie silita sa tradeze, sa insulte, sa loveasca: pe prieteni, pe parinti, pe Insusi Dumnezeu! Si s-o faca in mod detaliat, descriptiv, repetat, obsesiv, nebuneste. In forme atit de perverse si de chinuitoare incit descrierea lor este ea insasi un lucru tulburator. Toate astea se faceau sub numele de “reeducare”. Iar “reeducarea” insemna in ultima instanta aducerea detinutului in stare sa contribuie la reeducarea altuia. Sub controlul Securitatii, reeducarea a inceput sa fie exportata in alte inchisori, urmind ca roadele finale sa fie culese dupa ce reeducatii vor fi fost la un moment dat eliberati. In Pitesti, in cazul acestor oameni, suferinta fizica, desi colosala, a ramas in plan secund. Iar psihic s-au produs niste “fenomene” neobisnuite si necontrolabile.

            “Prin injectarea treptata de informatii opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale si adevarate in subconstientul victimei, prin alterarea si deprecierea constanta a realitatii existente si inlocuirea ei cu o imagine fictiva, re-educatorul a obtinut in final scopul demascarii: sa faca minciuna atit de reala pentru victima incit aceasta va uita ceea ce pentru el inainte avea sens” [10], ajungindu-se la un “revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor in care victima crezuse pina atunci” [11].

            Experimentul a parut sa reuseasca, intrucit nimeni nu a rezistat. Nici studentul Calciu: ... se spunea despre mine “ingerul cazut cu ochi albastri”, pentru ca toata lumea m-a socotit ca pe un inger. Acum eram un inger cazut. Si suferinta mea a fost asa de dura si ruptura mea a fost asa de totala, incit eu mi-am revenit mult mai greu [12].

            Exista doua tipuri de interpretare la fel de verificabile asupra incetarii experimentului.

            Una este de tip istoricist. “Prin deconspirarea pe mai multe cai a celor ce se petrec la Pitesti si in celelalte inchisori, Experimentul inceteaza la 1 ianuarie 1952” [13].

            Cealalta este mistica. Tinta a fost sufletul nostru [...] ... a fost lucrarea diavolului. A fost un razboi intre bine si rau. [...] Batalia s-a dat in inima noastra. [...] Dar pina la urma Dumnezeu ne-a intors inapoi. Ne-a dat la fiecare sansa de a purta ultima batalie. Caci ultima batalie n-a fost la Pitesti [14].

            Imediat dupa oprirea experimentului, a avut loc un proces in care au fost condamnati la moarte cei mai activi detinuti “reeducatori” si au fost condamnati la pedepse cu inchisoarea citiva membri ai administratiei penitenciarelor, dar care au fost eliberati dupa un foarte scurt timp.

            Intrucit intimplarile capatasera o anume notorietate, in 1956-1957 autoritatile au aranjat un alt proces, urmarind sa reiasa din declaratiile reeducatilor ca chiar ei au pus la cale reeducarea, la ordinul legionarilor din strainatate, ca sa... compromita statul socialist. Autoritatile mizau pe incapacitatea reeducatilor de a mai suporta presiunile unei anchete si planuiau sa ii determine sa “recunoasca”.

            “Gheorghe Calciu a fost cel care a dat peste cap tot acest simulacru de proces, printr-un moral inegalabil si o ascutime de minte ce il caracterizeaza” [15], scrie Traian Popescu, care a fost si el martor in proces.

            Poate ca toata evolutia vazuta a studentului Calciu in acest proces poate fi rezumata la fraza lui Traian Popescu, dar ea ascunde un efort enorm de revenire, de zbatere si de rugaciune: ...am spus “Nu!”. Tot ce au incercat sa mai faca apoi a fost zadarnic, eu am ramas pe pozitia mea. [...] Si am stiut ca daca imi pierdeam aceasta hotarire, picam in strafunduri, pentru ca eram deja slabit. [...] Acum, insa, se vedea ca aceasta putere vine de la Dumnezeu si ca trebuie sa o mentin [...] Era o putere extraordinara! [...] Ma rugam cu rugaciunile pe care le stiam. Le repetam, adormeam, iar le repetam. Nici macar nu spuneam asa “Doamne Dumnezeule, am gresit, scapa-ma, ajuta-ma!”, nu ma rugam cu cuvintele mele, ci ziceam rugaciunile pe care le stiam pe de rost, de la “Inger, ingerasul meu” pina la Crez. Pe acestea le repetam totdeauna si rugaciunea ma intarea. Asta a durat vreo sase-opt luni, cit a tinut ancheta” [16].

            Din acest punct, Gheorghe Calciu nu avea sa mai fie niciodata decit astfel. Indiferent de intimplarile prin care avea sa mai treaca, nu putine si nici usoare, fie ca mirean, fie ca preot, el avea sa vadeasca o indestructibila legatura cu Dumnezeu, o neinvinsa dragoste pentru oameni si o exemplara barbatie intru adevar. Explicatia este aceea ca Ultima batalie a fost in inima noastra, atunci cind am scapat de la Pitesti. Si pentru cei mai multi, in inima celor mai multi, ultima batalie a fost cistigata de Dumnezeu [17].

            In aceasta perioada, detinutul Calciu a promis lui Dumnezeu ca, daca scapa cu viata din toate acestea, isi va inchina viata Lui.

            La scurt timp dupa esecul inscenarii judiciare, Gheorghe Calciu a fost supus, impreuna cu alti detinuti incomozi, unui regim de exterminare in penitenciarul Jilava, in “Casimca”. Casimca era o sectie speciala a Jilavei. Jilava e o inchisoare la sapte metri sub pamint [...] ... erau celule lipite de perete, fara lumina naturala, fara aer. Toata aerisirea se facea prin trei gauri care erau jos, la usa. Asta era Casimca, Acolo am fost bagati saisprezece oameni. In decurs de doi ani, aproape jumatate din noi au murit. A fost o sectie de exterminare, cu regim dur, cu bataie, infometare si persecutie speciala! [...] Acolo unde a fost unire, credinta adinca si rugaciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a impartit in asa fel incit in fiecare celula sa fie un om distructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au bagat pe Costache Oprisan, care-si scuipa plaminii – nu fac o figura de stil, realmente in fiecare dimineata scuipa cheaguri de singe si bucati de plamini! [...] Noi am rezistat pentru ca ne-am grupat in jurul lui Constantin Oprisan, care a fost un om deosebit, un adevarat sfint! [...] Da, era seful Fratiilor de Cruce pe tara. Era un fel de inteligenta geniala. [...] Trecuse prin Pitesti. [...] Avea o credinta asa de adinca si o seninatate asa de putenica, incit raspindea lumina in jurul lui ca sfintii! Era desprins de toate cele lumesti si traia intr-o rugaciune aproape permanenta, intrerupta numai de convorbirile cu noi. Niciodata nu s-a plins de boala lui, niciodata n-a acuzat pe nimeni pentru ce i s-a facut. Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea de dragoste si de iertare [18].

            Epuizati de foame, izolare, batai si felurite presiuni psihice, Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif si Marcel Petrisor s-au ingrijit cum au putut mai bine de Constantin Oprisan. Gheorghe Calciu, desi el insusi extrem de slabit, si-a deschis venele si, in incercarea de a-l salva, a strins o gamela de singe. Stia ca, dupa separarea hematiilor din singe, limfa putea fi administrata oral bolnavului, fiind un element nutritiv usor asimilabil [19]. Totusi, Oprisan a murit in chiar acea zi. Insa ceilalti trei au fost intre putinii care au scapat cu viata din “Casimca”. Si au stiut limpede ca aceasta s-a intimplat cu ajutorul rugaciunilor lui Costache, al carui duh nu a incetat sa mijloceasca pentru ei nici dupa moartea sa. Gheorghe Calciu si Marcel Petrisor s-au legat cu o prietenie pe care nici Securitatea, nici exilul, nici nimic altceva nu a stricat-o.

            Detinutul Calciu a mai ramas o perioada in Jilava, in aceleasi conditii, iar apoi a fost mutat in inchisoarea Aiud, de unde a fost eliberat in 1963, dupa 15 ani de inchisoare, fara ca vreun compromis sa il mai poata atinge. Apoi a stat un an cu domiciliu fortat in Baragan. (Va urma)

Lucian D. POPESCU

[1] Viata Parintelui Calciu, dupa marturiile sale si ale altora, editie ingrijita la Minastirea Diaconesti, Ed. Christiana, Buc., 2007, pp. 13-14

2 Ibidem, pp. 24-27.

3 Ibidem, p. 28.

4 Ibidem, p. 34.

5 Ibidem, p. 35.

6 “Nimanui nu-i este ingaduit sa uite ca intre 1949 si 1952 s-a desfasurat in Romania «experienta» pe care am incercat sa o descriem” (Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti, Ed. Humanitas, Buc., 1990, p. 95).

7 Ibidem, p. 93.

8 Viata Parintelui Calciu...,  ed. cit., p. 42.

9 Ibidem, p. 53.

10 Dumitru Bacu, Pitesti – centru de reeducare studenteasca,, Madrid, 1963, p. 103.

11 Ibidem, p. 104.

12 Viata Parintelui Calciu...,  ed. cit., p. 57.

13 Traian Popescu, Experimentul Pitesti, Ed. Criterion Publishing, Buc., 2005, p. 29.

14 Viata parintelui Calciu...,  ed. cit., pp. 56-57.

15 Tr. Popescu, op. cit., p.  50.

16 Viata parintelui Calciu...,  ed. cit., pp. 57-59.

17 Ibidem, p. 57.

18 Ibidem, p. 60.

19 Marcel Petrisor, Secretul Fortului 13, Ed.Timpul, Iasi, 1994, pp. 127-134.